Textier. Copywriter. Poet. În oricare dintre aceste posturi, Florin Dumitrescu se simte confortabil, pentru că joaca histrionică cu vorbele şi sensurile îl defineşte organic.

Cartea Bâlciul Universităţii – Descoperind spiritul târgoveţ în Bucureştiul postsocialist, apărută în format e-book la editura Humanitas ne relevă un Florin Dumitrescu mai aplecat spre analiză ca oricând, observator fin al tipologiilor, scormonind în amintirile anilor ’90 după noi înţelesuri.

În noua sa ipostază de autor de studii antropologice, Florin Dumitrescu încearcă să recupereze şi să aducă în prim-plan faţete nebănuite ale protestului-maraton din Piaţa Universităţii, eludând, într-o oarecare măsură, sensurile politice ale vremurilor. Golaniada nu a fost doar o manifestaţie cu valenţe ideologice, ci o manifestare urbană, în care şi-au găsit loc sacrul şi carnavalescul, ludicul şi comercialul deopotrivă.

«Am privit fenomenul Piaţa Universităţii ca pe un târg, în sensul cât mai amplu al termenului: praznic de pomenire (a„eroilor-martiri“), forum de dezbateri civice, bazar, chermesă, carnaval, iarmaroc… Poate că noţiunea cea mai potrivită pentru a sintetiza toate sensurile dorite este grecescul agora, care semnifică deopotrivă spaţiu de dezbateri publice şi piaţă agroalimentară. Am folosit termenul piaţă/târg, aglutinând două cuvinte româneşti bogat polisemice fiecare. În titlu, am preferat termenul mai pitoresc de bâlci, pentru a-mi etala mai bine viziunea.

Rememorând mirarea pe care am trăit-o în mai 1990 în Piaţa Universităţii faţă cu mondenitatea – chiar frivolitatea – manifestaţiei, am presupus că mai important decât caracterul militant al „Pieţei“ s-a dovedit spiritul târgoveţ al acesteia: faptul că bucureştenii, mai mult decât să combată regimul „neocomunist“ etc., simţeau nevoia (poate nu deplin conştientizată) de a redescoperi urbanitatea „normală“, de a socia liza şi – pe şleau spus – de a se distra împreună.» (Florin Dumitrescu – Bâlciul Universităţii)

***

Pentru fiecare dintre participanţii la manifestaţia-maraton din ’90, Piaţa Universităţii a însemnat ceva. Altceva, de la individ la individ. Ce anume a stimulat abordarea ta – piaţa ca bâlci?

Florin Dumitrescu: Cred că declicul s-a declanşat când l-am văzut pe ţigănuşul vânzător de roşii, pe care îl pomenesc în carte. Mi-a rămas amintirea asta, am avut o intuiţie, n-am mers foarte mult pe ea, dar s-a fixat în mintea mea şi m-a influenţat în decursul timpului. Apoi l-am citit pe Bahtin şi am avut o revelaţie… carnavalul, manifestările populare, râsul colectiv – toate influenţează cultura. Ulterior, am intrat în anturajul profesorului Vintilă Mihăilescu şi al asistentului său, Bogdan Iancu, mentorii mei, care mi-au influenţat modul de gândire.

Din ghemotocul de impresii de atunci s-a născut şi ideea Pieţei Universităţii ca… piaţă, şi am început să descopăr bogăţia sensurilor conţinute de acest cuvânt.

Am încercat să găsesc constanta – bâlciul, o structură nu integral economică, ci şi de divertisment, mondenitate, socializare, joacă. Mi-am spus că noi am atins atunci un grad zero al bâlciului, al târgului. Atunci când noi credeam că restartăm societatea, am trecut prin experienţa unei trăiri colective de tip târgoveţesc. Am încercat să descriu atmosfera „generată spontan” (cum ar spune profesorul Mihăilescu) prin amintirile unor participanţi.

Cât ai lucrat la carte?

Florin Dumitrescu: Am vorbit cu oamenii în primăvară, iar în lunile de vară am redactat-o. Mă pregăteam de încheiere, în septembrie, când a izbucnit mişcarea din Piaţa Universităţii legată de Roşia Montană şi am avut două sentimente contradictorii.

Pe de o parte, îmi dădeam seama că ceea ce scrisesem eu poate părea perimat, că se referă la o altă epocă. Pe de altă parte, îmi dădeam seama că, încheind cartea în acel moment, pierdeam anumite revelaţii. Ceea ce se întâmpla chiar atunci mă ajuta, de fapt, să găsesc o constantă a târgurilor, a manifestărilor de acest gen, mai mult sau mai puţin protestatare. Există componenta clara de contestare, de opoziţie în cultura protestelor – vezi Tahrir, Taksim, mai nou Ucraina – dar ceea ce zic eu este că există o mare componentă ludică, hedonică, şi în privinţa protestelor de acum.

Piața Universității, 1990-1991 | Foto: Mircea Ordean

Piața Universității, 1990-1991 | Foto: Mircea Ordean

Cum ţi se par protestele din 2012-2013 faţă de cele din anii ’90?

Florin Dumitrescu: Acum există o polarizare mai tranşantă, în anii ’90 eram mai uniţi. Atunci era clasa muncitoare foarte bine structurată, bine reprezentată. Acum trebuie să identificăm noţiunea de proletariat în alte părţi. Unii spun că sunt oamenii din companii, corporatiştii, alţii spun că noul proletariat ar fi consumatorii – exploataţi de către branduri, într-o relaţie de supunere, de participare pasivă.

Eu am încercat să descriu o etapă în carte. Am spus că a fost o tribună în faţa Inter-ului, care era a oamenilor simpli care participaseră la revoluţia din ’89, cu Dumitru Dincă ca exponent reprezentativ. Odată cu apariţia balconului, mişcarea de atunci a căpătat o dimensiune ceva mai intelectuală, dar s-a ideologizat foarte mult, componenta anticomunistă a dominat complet mesajul.

Polii ăştia se regăsesc mai pregnant în 2012. În faţă Teatrului Naţional sunt oarecum continuatorii lui Dumitru Dincă, oamenii mai simpli, influenţaţi şi de ceea ce văd la televizor – „anteniştii”, „oteviştii” cum li se spunea -, iar peste drum, în faţa Arhitecturii sunt intelectualii, oamenii cu Facebook, studenţii, hipsterii.

Polarizarea asta abia se simţea în ’90. Atunci ne contopeam mai uşor unii cu alţii, era altă structură socială a cetăţii.

În paranteză spus, am rămas uimit să văd cât de blamat a fost celebrul Dans al pinguinilor, o formulă de protest la adresa guvernului Boc. În loc să comenteze cu simpatie manifestaţia, televiziuni care aveau şi ele un mesaj anti-guvernamental, au ridiculizat-o, au desfiinţat-o. În ’90 nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Când Paţurcă dansa lambada, toată lumea dansa lambada. Eram mai naivi, mai aproape de pulsul poporului, nu eram atât de elitişti.

Diferenţa între acum şi atunci stă şi într-o emancipare culturală, într-o privire mai critică asupra societăţii, asupra culturii de masă.

Poţi face o comparaţie între lozincile anti-Roşia şi cele anti-comuniste din vremea „golanilor”?

Florin Dumitrescu: Inovaţia este acum A4. Oameni care scriu un statement pe un A4, şi-l pun în faţă se pozează cu el şi se postează instantaneu pe reţele de socializare. Noi, în ’90, nu scriam pe A4, veneam să protestăm cu mâna în buzunar sau lucram o jumătate de zi ca să pictăm o pancartă. Pe atunci nu ne pozam şi nu aveam Facebook. Ineditul este dat mai degrabă de social media. Există o atomizare, fiecare strigă câte ceva, apare o competiţie între a avea mesaje individuale cât mai şmechere. Zic că, în ansamblu, există mai multă creativitate.

Ai descoperit constanta Pieţei Universităţii?

Florin Dumitrescu: Că mişcările se cheamă Golaniade sau Hipsteriade, pentru asta există pieţele – să vii, să socializezi, să dezbaţi, să zdrăgăni chei pe vremuri, să baţi peturi acum. Sunt fenomene care se repetă, dar există şi o dinamică a atitudinilor.

Frumuseţea pieţei stă în libertatea ei de a adera sau nu la o cauză. Se prea poate ca acum să te duci în piaţă să manifeşti în favoarea bicicliştilor sau să te duci acolo îndrăgostit de o fată care militează anti-cianuri şi să aderi prin contagiune. Piaţa este pur şi simplu un loc de dezbateri, un loc de comerţ al ideilor.

Ce valori ne mai ghidează în viaţă?

Florin Dumitrescu: Mi-e greu să identific valori într-o epocă de relativizare post-modernă. Există o tendinţă tot mai pronunţată de redefinire a identităţii naţionale, regionale sau etnice în general. Recuperarea valorilor se întâmplă după ani buni de globalizare, după nişte ani în care am fost împinşi spre modelul occidental.

Îmi vine în minte exemplul fasolei (sau verzei) cu ciolan care se împarte poporului de Ziua Naţională. Există clar aici şi componente comerciale, mediatice, populiste, dar este un fenomen care semnifică dorinţa de întoarcere la anumite valori autohtone.

Un alt exemplu ar fi Dragobetele, care este, în fond, un artefact, o reconstituire a ceva care a existat doar endemic, în anumite locuri. Dar oamenii simt nevoia  de ceva mult mai adânc conotat tradiţional.

Ar trebui să vorbim şi despre pericolul kitsch-ului?

Florin Dumitrescu: Când se atinge kitsch-ul e o garanţie că treaba merge. Momentul în care lucrurile devin kitsch, momentul în care simţul nostru estetic de oameni educaţi este scandalizat, ar trebui să ne confirme că fenomenul a prins. E ok să fie kitsch, aş spune. Dacă suntem într-o zonă de Mândra Chic – o zonă pastorală, idilică, cu o participare puţin naivă, puţin stângace a culturii populare, – înseamnă că nu am ajuns unde trebuie, că mai trebuie să aşteptăm.

Celebrele „milieuri”, „tişlaifăre”, atât de ironizate… au devenit, cu trecerea timpului, parte din patrimoniul nostru, vorbesc despre noi, capătă o anumită densitate de mesaj, au o valoare extra-estetică.

Spre ce se îndreaptă publicitatea?

Florin Dumitrescu: Publicitatea s-a cam terminat… în formula pe care o cunoaştem. Într-o paranteză fie spus, presa moare şi pentru că moare publicitatea. Ca freelancer, îmi dau seama că proiectele sunt tot mai puţine. Dacă se întâmplă să apară clienţi noi, sunt absorbiţi urgent de agenţiile mari, în veşnică foame de bani.

Teoretizând, aş putea spune că publicitatea se transformă în altceva. O tendinţă tot mai prezentă este să-l pui pe consumator să participe, să se implice, să fie creativ… Găseşti la tot pasul chestii de genul „Spune cum ţi-a influenţat prietena ta viaţa în bine şi vei câştiga nu ştiu ce premiu…”. Este o formulă de a exploata consumatorul. Dar el se lasă exploatat cu plăcere. Este o creativitate democratizată. Şi de aici ar rezulta o altă tendinţă, ieşirea din standarde, personalizarea. Sunt multe lucruri de analizat, dar cred că ideile sunt aceleaşi de pe vremea lui Platon. Doar contextele se schimbă. Dacă ai implicat consumatorul, se cheamă că ţi-ai atins scopul. Până la urmă, nu faci publicitate de dragul ideilor, ci pentru a atrage şi a ţine captiv consumatorul.

Texte noi pentru Sarmalele Reci?

Florin Dumitrescu: Eu am colaborări intense cu Sarmalele Reci, dar cam la doi ani, când scoatem câte un album nou. În schimb, colaborez constant cu Direcţia 5. Trupa e o uzină, lucrează non-stop.

Cum a apărut „Toată lumea-n stradă” pentru protestele din 2013?

Florin Dumitrescu: „Toată lumea-n stradă” e un cântec din ’99. Eu am fost cu ideea de „toată lumea-n stradă, la grămadă”, pentru că credeam în starea de anarhie fără soluţii, ca un pat germinal al societăţii. Era o vreme când lumea nu mai ieşea în stradă, începuse să se blazeze. Varianta din ’99 e puţin mai complexă, are şi porţiuni lirice alternând cu cele rock. Şi în 2013 ne-am bucurat, am zis „băi, am fost profeţi!”. Zoltan a fost zi de zi în Piaţă şi a cules sloganul „S-a dat şpagă barosană pentru Roşia Montană”, am editat puţin melodia, versurile, şi am scos cântecul nostru în lume.

Mai eşti de părere că „Ţara te vrea prost”?

Florin Dumitrescu: O mai spun din când în când. Ca un fel de concluzie reconfortantă…


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Un comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.