Monica Ramirez a renunțat la o carieră promițătoare de balerină pentru a deveni scriitoare de succes, consacrându-se exclusiv genului spionaj/thriller. După un debut surprinzător în Statele Unite, s-a întors în România natală pentru a-și continua destinul literar.

După o perioadă îndelungată în care v-aţi dedicat dansului, când şi cum anume v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi scriitoare? A existat un declic în acest sens?

Monica Ramirez: Am visat și am știut mereu că voi scrie la un moment dat în viața mea. Jumătate din viață am fost balerină, acrobată și, în general, am făcut cam tot ce se putea face mai riscant. După care m-am cumințit și m-am apucat de scris. Dansul a fost viața mea. Când am rămas însărcinată cu primul copil, mi-am dat seama că a sosit timpul să mă îndrept către altceva. Toată pasiunea aceea trebuia reinvestită, altfel probabil aș fi luat-o razna. Scrisul a fost o alegere cât se poate de naturală. M-a completat perfect, dând un sens experienței de viață pe care o acumulasem până în acel moment. Am avut parte de o viață destul de zbuciumată, cu experiențe bune, dar și rele. Fiecare în parte m-a schimbat într-un fel sau altul, iar asta m-a inspirat și continuă să mă inspire.

Cu scrisul am cochetat încă din timpul școlii, mai ales datorită profesorului de limba română. Omul era pasionat de scris, așa că ne dădea un subiect, nu neapărat dintr-o carte, și ne invita să ne lăsăm imaginația să zboare. A mea zbura foarte departe… cam cu 10 pagini mai departe decât ar fi trebuit, dar el nu se supăra niciodată. Domnul Dună a fost primul care m-a încurajat să mă apuc de scris la modul cel mai serios. Normal că mi-a intrat în cap. Dar au trecut aproape 20 de ani până l-am ascultat.

Seria Alina Marinescu a reprezentat acel declic la care vă referiți. Povestea e bazată pe fapte reale și o aveam de ceva timp în cap. Personajele cereau tot mai insistent să iasă la lumină. N-a fost o serie de la început, am scris-o ca pe un singur roman, dar mai târziu am despărțit-o în mai multe volume datorită celor peste 1500 de pagini. Editorul meu din America mi-a sugerat cu delicatețe că în loc de carte ar putea deveni armă albă dacă ar fi publicată în forma inițială.

De ce aţi ales genul crime, policier?

Monica Ramirez: De fapt, nu am un gen anume în care scriu, cu toate că prefer genul mystery & thriller. Îmi plac în general cărțile cu un picior bine înfipt în realitate. Povești care se pot întâmpla cu adevărat, cu toate că am scris și ceva fantasy. Am scris cam de toate, dar romanele mele includ un element de romance, o poveste de dragoste, de obicei imposibilă și interzisă. Îmi place să mă joc cu sentimentele personajelor mele, chiar dacă uneori devin poate puțin cam prea aspră. Elementul romance mă reprezintă probabil în totalitate ca scriitor.

Monica Ramirez | Foto: Arhiva personală a Monicăi Ramirez

Monica Ramirez | Foto: Arhiva personală a Monicăi Ramirez

Ce autori vă plac şi de ce? Care dintre ei a reprezentat un reper pentru dumneavoastră în materie de imaginaţie şi de tehnică a scriiturii?

Monica Ramirez: Nu am putut niciodată să aleg un singur scriitor, un autor favorit… fiecare carte în parte m-a marcat și influențat într-un fel sau altul. Dintre scriitorii preferați, i-aș menționa pe Carol Goodman, Daniel Silva, Mark Burnell, Khalid Husseini, Alice Hoffman, Audrey Niffenegger, Lisa See, Kathryn Walker, Arthur Golden, Steven Gould, Laura Hillenbrand, Barry Eisler, F. Scott Fitzgerald, John Grisham, Randy Singer.

Sincer, când citesc un roman, nu-l judec prin prisma tehnicii scriiturii, ori datorită altor considerente. Cu alte cuvinte, atunci când citesc, încetez să mai fiu scriitor și devin cititor sută la sută. Vreau să simt. După părerea mea, nu te poți numi scriitor dacă nu ești în primul rând cititor. Nu-mi dau seama cum unii pot afirma tocmai contrariul. De obicei, citesc seara, înainte de culcare. Mă liniștește. Evadez din zbuciumul existenței zilnice, paginile cărților purtându-mă prin alte locuri, vieți și identități. Mă ajută să visez, să-mi imaginez. Până la urmă, un scriitor este un arhitect de povești, așadar, un as al imaginației și visării cu ochii deschiși. Avem nevoie de emoții și sentimente, avem nevoie să visăm, să evadăm din rigorile existenței zilnice. Și exact asta se întâmplă când ne pierdem în paginile unei cărți. Simțim, experimentăm emoții dintre cele mai variate, evadăm. Este cel mai minunat sentiment, o plăcere uriașă, o experiență în sine cu fiecare carte în parte. Ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, devenim mai buni, mai înțelepți, mai… umani. Îi privesc cu milă, nicidecum cu superioritate, pe cei care declară cu mândrie că n-au treabă cu cititul, nu-i atrage și nu-i interesează. Habar n-au cât și ce pierd.

Povestiţi-ne despre Universitatea Belford – California, despre cursurile de creative writing pe care le-aţi urmat. Ce sunt învăţaţi studenţii la „şcoala de scris”?

Monica Ramirez: Fiica mea cea mare m-a întrebat odată: „Mami, ce înseamnă să fii scriitor?” Și i-am răspuns: „Un scriitor scrie. Mereu.” Cred că nevoia aceasta a scrisului, care ne arde pe dinăuntru, ne definește și ca indivizi și ca scriitori. Acestea fiind spuse, scrisul îți vine din interior, dar, la fel ca în toate celelalte forme de artă, fie că este vorba despre dans, muzică, sculptură, ori pictură, ai nevoie de o bază, de o anumită tehnică. Am constatat cu stupoare că în România există o percepție extrem de greșită în legătură cu acest lucru, afirmându-se că tehnica ți-ar putea îngrădi creativitatea. Nicăieri în lume, nu se mai îndoiește nimeni de faptul că fără o bază, o tehnică a scrisului, nu ajungi nicăieri. Sigur că este nevoie de talent, dar nu este suficient doar talentul. Dacă nu stăpânești foarte bine tehnica de a construi o carte, de a mânui abil firul acțiunii, de a construi un personaj care să devină real în mintea cititorului, de a crea dialoguri credibile, atunci chiar și cea mai bună poveste poate da greș. În definitiv, o carte bună se bazează pe o poveste bună, dar ai nevoie de câteva reguli simple cu care poți construi cu ajutorul imaginației. Cititorul nu știe cum se scrie un roman, dar știe imediat dacă romanul pe care-l citește este unul de calitate, sau nu.

Cum se scrie un best-seller -Tehnica americană pentru a transforma o idee într-un roman de succes, a apărut la insistențele editorului meu din România, domnul Bogdan Hrib. Exasperat de manuscrisele cu felurite greșeli pe care le primește la editura Tritonic – de la greșeli gramaticale grave și lipsa diacriticelor, până la personaje și povești fără substanță – mi-a propus să scriu această carte, un fel de mic îndreptar bazat pe cursul de Creative Writing pe care l-am urmat în Statele Unite. Un roman se simte mai întâi și apoi se scrie, dar nu oricum, ci folosindu-te de cele câteva reguli de aur.

Cât de simplu / complicat este pentru un scriitor, în special unul provenind din sud-estul Europei, să se vadă publicat în Statele Unite?

Monica Ramirez: În America, procesul de trimitere a unui manuscris la o editură este extrem de complex, complicat și de durată. Am urmat toate regulile impuse – cu toate că am călcat ușor pe lângă, trimițând manuscrisele la mai multe edituri odată, ceea ce e interzis – după care a urmat partea cea mai cruntă: așteptarea. Am primit mai multe oferte și am ales-o pe cea care m-a atras mai tare. În total, cu tot cu procesul de scriere a cărții, a durat cam doi ani până am publicat prima carte, ceea ce înseamnă că am fost un caz fericit. Sunt mulți scriitori care așteaptă chiar și zece ani pentru a fi publicați.

Eu am dat lovitura cu seria Alina Marinescu, prima publicată în State, și care include: The Unwilling Assassin, publicat în România sub numele Asasin la FemininWhispered Identities, respectiv Identități SecreteBalance of Power, respectiv Balanța PuteriiHidden Rules, care va apărea la Gaudeamus, așadar încă i se coace titlul în limba română, și Love Thieves. Au urmat două romane de dragoste istorice, Intimate Stragers Affair, apărut în România sub numele Seducția Apei, și Kit Black, apărut la noi sub acelaşi nume, precum și Blackout, respectiv Traficantul de Umbre.

Genul crime este considerat a fi unul minor, se spune că succesul unui roman de acest tip este asigurat mai degrabă de reţetă decât de imaginaţie. Este adevărat?

Monica Ramirez: În primul rând, vreau să corectez o altă percepție greșită care există în România, și anume aceea că genul crime scene ar fi unul minor. Poate la noi, ceea ce este valabil pentru absolut toate genurile, din moment ce lumea nu prea mai citește. Dacă privim industriile de carte din occident, ori pe cea americană, observăm că genul mystery & thriller, în care se încadrează de fapt și crime scene, reprezintă o felie majoră din tort. Nu există literatură de mâna a treia, ci doar literatură bună, povești bune, nu doar filozofie pe tema nemuririi sufletului. Dacă vom învăța să preluăm și să aplicăm rețetele lor, dovedite deja a fi drept extrem de eficiente, poate putem spera la o adevărată industrie a cărții autohtone, ceea ce la momentul acesta lipsește cu desăvârșire.

În altă ordine de idei, am observat o altă anomalie în literatura românească, precum și în filmul românesc. O adevărată fobie față de… comercial. Ceea ce e pe cât de amuzant, pe atât de aberant! De unde și rezultatele: literatură și filme pe care nu le gustă decât filozofii și, eventual, depresivii. Dacă e să privim la literatura americană și filmul american, ambele sunt extrem de comerciale. Și cam asta ar fi și ideea, nu-i așa? Publicul își dorește să fie entertained, după cum spune americanul, nicidecum băgat în ceață. Poate sunt puțin cam dură, dar, după părerea mea, nu vom construi nimic durabil dacă nu vom schimba aceste percepții greșite. Nu trebuie să reinventăm roata, așa cum ne chinuim de fiecare dată, ci să aplicăm în mod corect ceea ce alte țări fac deja de foarte mulți ani.

În ceea ce mă privește, declar foarte clar că romanele mele sunt comerciale. Ce înseamnă asta? Componentele romanelor care au priză la public, sunt: povestea în sine, personaje interesante, subiectul romanului, atmosfera, sau starea de spirit pe care o generează cartea. Toate aceste elemente trebuie să fie intercalate, iar într-un roman de calitate toate contribuie la evidențierea celuilalt. Dacă ar fi să eliminăm aceste elemente, începând de la ultimul element către primul, încă mai putem obține un roman pe care mulți l-ar citi cu interes. Dacă ar fi să eliminăm începând de la primul element, vom obține un experiment artistic pe care probabil îl vor citi și poate chiar aprecia câțiva cititori, iar asta numai în cazul în care scriitorul este un adevărat geniu. Ceea ce este în regulă, dacă numai atât își dorește autorul. Însă dacă vrea să se adreseze unui public larg, nu o poate face în cazul în care îi privează de ceea ce-și doresc mai tare. Dacă vreun autor încă se mai îndoiește literatura este incompatibilă cu abilitatea unui povestitor de-a spune o poveste, atunci și-a ales o carieră greșită.

Cum vă scrieţi cărţile? Cum găsiţi/inventaţi subiectele, cum creaţi personajele? Cât timp alocaţi documentării şi consultărilor cu specialiştii? Ce anume vă inspiră?

Monica Ramirez: Munca de documentare a unei cărți este unul dintre procesele mele preferate și sfătuiesc evenualii scriitori aspiranți să nu sară peste, ori să dea rasol, pentru că pot avea surpriza ca locul/lumea/perioada în care se desfășoară acțiunea romanului lor să nu fie conturate perfect, lăsând astfel cititorul cu gustul amar al superficialității. Plus că în felul acesta evită eventualele gafe. Am citit odată un roman a cărui acțiune se desfășura în secolul șaisprezece, sau măcar am încercat să-l citesc, în care eroul principal își făcea praf dușmanii cu ajutorul armelor automate. Și nu, eroul respectiv nu venea din viitor. Desigur, există posibilitatea de a crea o lume proprie, modelată și schițată după cum dictează imaginația. Însă chiar și în acest caz, este esențial ca autorul să-i împrumute o aură firească și naturală.

În general, mai toate orașele și țările în care se desfășoară acțiunile romanelor mele sunt locuri pe care le-am vizitat personal. Mă folosesc mereu de experiențele personale atunci când scriu și las câte puțin din mine în toate personajele pe care le creez.

Monica Ramirez | Foto: Arhiva personală a Monicăi Ramirez

Monica Ramirez | Foto: Arhiva personală a Monicăi Ramirez

Povestiţi-ne despre „tabieturile” unei zile de muncă intense din viaţa dumneavoastră. Cât şi cum lucraţi la o carte?

Monica Ramirez: Nu pot trăi fără să scriu, e o nevoie zilnică, dar aș fi cea mai fericită dacă s-ar inventa ziua cu vreo 40 de ore. Timpul mă omoară. În astfel de condiții, nu pot exista tabieturi. Având în vedere că am patru copii, nu există niciun colț liniștit în casă, nici măcar în cel mai întunecat colț al vreunui dulap. Așa că m-am adaptat să scriu oriunde și oricând, în absolut orice fel de condiții. Intru în transă la comandă și ies la fel, între o dramă iscată de o mașinuță stricată, o ceartă pe nume de prințese și nesfârșita împăturire a unor veritabili munți de rufe curate. Dacă m-aș fi formalizat prea mult, aș fi fost nevoită să renunț la scris. În schimb, m-am adaptat. Scriu destul de mult și în minte, în timp ce merg la cumpărături, ori cand îmi duc copiii la școală, când fac curat, ori gătesc. Familia și prietenii știu asta deja… mă întreabă mereu la ce capitol sunt atunci când par pierdută în spațiu.

După părerea mea, e minunat să te poți pierde în alte identități, să urmezi firul destinelor personajelor pe care le creezi. Practic, simt că pot trăi mai multe vieți, pot trece prin experiențe inedite de care n-aș putea avea parte în viața de zi cu zi. Momentele acelea când te pierzi într-un alt timp și spațiu, când intri în pielea unui personaj, sunt neprețuite. Magice. Din punct de vedere fizic rămâi în lumea ta, dar de fapt nu te mai afli acolo.

Monica Daneţiu-Pană… un nume inventat sau inspirat din biografia dumneavoastră?

Monica Ramirez: În America am publicat sub numele Monica Danețiu-Pană, o combinație între numele meu de fată și cel al mamei mele, deoarece editorului meu i s-a părut că numele românesc ar suna mai exotic pentru publicul american. Paradoxal, Bogdan Hrib, editorul meu din România, a fost de părere că numele meu legal, Monica Ramirez, ar suna mai bine pentru români, așa ca am revenit la… legalitate.

Sunteți membră a EWA – Espionage Writers of America. Ce reprezintă concret această asociaţie cunoscută pe plan internaţional, cum funcţionează, care sunt îndatoririle şi drepturile/privilegiile membrilor…?

Monica Ramirez: EWA este asociația scriitorilor de romane de spionaj din America. Calitatea de membru este deschisă pentru orice autor al cărui roman de spionaj a fost publicat de către o editură tradițională, ceea ce exclude așa-numitul vanity publishing, sau self-publishing. Asociația EWA promovează literatura de spionaj, organizând conferințe și premii anuale, precum și evenimente sociale, unde scriitorii se pot întâlni și ineracționa.

Am fost invitată să devin membru al EWA după apariția pe piața americană a seriei Alina Marinescu și astfel am participat la numeroase conferințe și evenimente de gen, unde i-am cunoscut pe unii dintre autorii mei preferați, cum ar fi Daniel Silva și Barry Eisler.

Cine este Alina Marinescu? Cum s-a născut, cum i-aţi hotărât parcursul?

Monica Ramirez: După cum am mai spus, Alina Marinescu este un personaj real – de fapt, toată seria se bazează pe fapte reale – și foarte drag mie, poate cel mai drag dintre toate personajele pe care le-am creat până acum. Povestea ei este dramatică și incitantă, duce o viață pe muchie de cuțit, iubirea interzisă și imposibilă pe care o împărtășește cu Alex părând a fi din altă lume. Alina a luat ființă și a trăit în mintea mea cu mult înainte de a mă apuca să scriu romanul, m-a însoțit din umbră ani buni.

Seria Alina Marinescu transportă cititorul într-o lume fantomatică, unde oamenii sunt recrutați împotriva voinței lor, pentru a deveni agenți operativi. Alina are neșansa să devină unul dintre ei, recrutată și antrenată chiar de către bărbatul pe care-l iubește, Alex Ștefănescu, ori Alex Therein după propria lui recrutare, care devine astfel prietenul, iubitul, ba chiar mentorul ei, fundația distrugerii întregii ei vieți, persoana responsabilă pentru transformarea ei într-o mașină de ucis extrem de eficientă. Alex este soțul Alinei, însă mariajul lor nu este nimic altceva decât o acoperire convenabilă pentru misiunile în care sunt trimiși. De aici pornește întreaga dramă a iubirii lor interzise. Conflictul psihologic este enorm, Alina devenind fără voie un asasin de elită, fără a renunța însă la umanitate și conștiință. Libertatea, sau lipsa ei, reprezintă de fapt drama centrală. A fi liberă să aleagă orice în viață nu mai este o opțiune pentru Alina, cu atât mai puțin a se ghida după ceea ce-i spune inima. Odată cu pierderea libertății, a pierdut și posibilitatea de-a alege între bine și rău, trebuind să se mulțumească cu ambiguitatea noii lumi din care face acum parte.

Este o serie de acțiune, dar și de dragoste, care, din câte am înțeles de la cititori, îți rămâne în minte și în suflet mult timp după ce o termini de citit. Prin ceea ce simt unul pentru altul, Alina și Alex rămân complicați și tridimensionali într-o lume limitată emoțional, unidimensională, de unde și complexitatea poveștii lor de dragoste.

Povestiţi-ne un episod mai special legat de una dintre cărţile dumneavoastră.

Monica Ramirez: N-aș putea să uit vreodată lansarea primului volum al seriei Alina Marinescu, The Unwilling AssassinAsasin la feminin, care a avut loc pe 6 Decembrie 2008, într-una dintre librăriile Barnes&Noble din Palm Springs. Aniversam și opt ani de căsătorie în ziua aceea, așa că m-a luat valul complet. I-am dedicat cartea soțului meu, Sergio, care a citit un pasaj din ea în timp ce vocea îi tremura de emoție. Au fost niște momente de neuitat. Am simțit că plutesc pe nori și n-aș fi vrut să mai cobor vreodată de acolo. Cel mai mult m-a emoționat faptul că Sergio era atât de mândru de mine încât avea lacrimi în ochi.

Amuzant a fost faptul că în America, ca de altfel și în România, mulți cititori sunt convinși că povestea Alinei este de fapt povestea mea. Am primit nenumărate email-uri în legătură cu faptul că soțul meu seamănă izbitor de mult cu Marius Stephano, un personaj care apare în viața Alinei în Balance of PowerBalanța puterii, volumul trei al seriei. Într-un fel, mă așteptam la asta, mai ales că nota de pe copertă în care se afirmă că romanul este bazat pe fapte reale este adevărată, nu doar o fiță de marketing.

Și ca să mă leg de întrebarea de mai sus, am să povestesc ceva legat de editorul meu din Romania, Bogdan Hrib. La fel ca și cititorii, m-a tot tachinat și continuă să mă tachineze în legătură cu faptul că de fapt eu aș fi Alina Marinescu. În 2010, când am lansat Asasin la Feminin la Festivalul de Film Istoric de la Râșnov, s-a constituit un comandament de scriitori de gen, punându-se în scenă un adevărat spectacol complet cu puști, pistoale și mitraliere pentru presă. În timp ce pozam, Bogdan mi-a șoptit la ureche: „Doamnă, încearcă să pari puțin mai stângace cu pistolul ăla… arăți mult prea profi pentru o simplă mămică cu patru copii.” No comment…

Consideraţi că piaţa din România este matură, „coaptă”, pregătită pentru ficţiunea pe care o scrieţi?

Monica Ramirez: Cred că într-un fel am răspuns deja la această întrebare. În România, percepțiile în ceea ce privește literatura sunt extrem de greșite. Am rămas cumva în urmă, abordând concepții învechite. Așa că răspunsul este nu, categoric nu.

Lansarea seriei de cărți „Alina Marinescu” | Foto: Monica Ramirez (Ahivă personală)

Lansarea seriei de cărți „Alina Marinescu” | Foto: Monica Ramirez (Ahivă personală)

Se aude că Alinei Marinescu i se pregăteşte un serial în România, e adevărat?

Monica Ramirez: Da, deocamdată totul se află în faza de proiect, așa că nu voi dezvălui alte detalii. Ce pot să spun este că, în momentul de față, Asasin la feminin, primul volum al seriei, este transformat într-un pilot de 15 episoade. Dacă totul merge bine, sper ca fiecare volum în parte să devină un sezon. Vom vedea.

De curând, aţi primit vestea că regizorul Quentin Tarantino urmează să facă un film al cărui scenariu este inspirat de un roman al dumneavoastră. Despre ce roman este vorba?

Monica Ramirez: Da, este vorba despre thriller-ul BlackoutTraficantul de umbre.

Nu este uşor să ajungi în sfera de interes a unei celebrităţi de la Hollywood. Cum s-a întâmplat – mai întâi să ajungeţi pe masa de lucru a lui Tarantino, apoi să fiţi selectată de el? Și când urmează să înceapă producţia filmului?

Monica Ramirez: Editura Boson Books, cea care a publicat romanul în America, m-a informat de curând că a primit un email de la birourile lui Tarantino. Se pare că o persoană din anturajul lui a citit romanul, i l-a recomandat și acum se află pe biroul lui pentru un posibil scenariu de film. Însă de aici și până la producția filmului e cale lungă, regizorii de la Hollywood având pe birouri zeci de romane și scenarii de film. Cu toate că romanul meu a trecut de fazele preliminare de selecție, deocamdată încerc să nu mă ambalez prea tare. Sigur că există speranță, dar deocamdată privesc totul ca pe un fapt amuzant.

Ce anume v-a determinat să vă întoarceţi în ţară?

Monica Ramirez: America a fost visul meu dintotdeauna. O iubesc, este țara mea adoptivă. Mi l-a dăruit pe Sergio, copiii noștri s-au născut acolo, am fost mândră când am primit cetățenia americană, dar… Mereu există un dar, nu-i așa? La un moment dat, am simțit nevoia să mă întorc acasă, cu tot cu soț și copii. Măcar pentru o perioadă. România rămâne țara mea și prima mea iubire, cu toate defectele, lipsurile și problemele ei. Ca balerină, am colindat mai toată lumea, am lucrat șapte ani pe vapoare de croazieră și am vizitat multe locuri incredibil de frumoase, țări civilizate și curate, am cunoscut oameni frumoși și politicoși. Dar in inima mea nimic nu se compară cu frumusețea României mele și a oamenilor frumoși pe care i-am cunoscut aici, oameni care simt românește, la fel ca mine. Cred că asta contează foarte mult, cel puțin pentru mine. Asta nu înseamnă că am dispărut de pe piața americană, public în continuare și acolo.

La ce proiecte lucraţi acum?

Monica Ramirez: Cu toate că timpul a devenit o problemă, n-aș putea să pun scrisul pe locul doi. Totul se învârte în jurul scrisului. Da, lucrez la multe alte proiecte, da, am patru copii pe care nu i-aș putea neglija niciodată, dar întotdeauna găsesc timp și pentru scris. Fie că mă trezesc dimineața mai devreme, fie că merg la culcare mai târziu, într-un fel sau altul scriu zilnic.

Cât despre planurile de viitor, am o groază de cărți care își așteaptă rândul la tradus. Cum m-am apucat de scris în America și am publicat acolo în primă fază, le-am scris pe toate în limba engleză, iar acum îmi ia foarte mult timp să le traduc în limba română. Plus că nu e o muncă care mă încântă în mod special, dar n-am ce face. În luna iunie, editura Tritonic lansează Fantoma de pe lac, un thriller cu iz fantasy. După Viață dublă la Veneția, apărut tot la Tritonic în luna martie, acesta este al doilea roman în care experimentez genul fantasy.

Acum lucrez la traducerea volumului patru al seriei Alina Marinescu, Hidden Rules, care va fi disponibilă la târgul Gaudeamus. În paralel, scriu ultimul volum al seriei, care se numește Shadows of a Remembered Tomorrow. Sincer, habar n-am cum îi voi traduce titlul în limba română. Am planuri multe și timpul e mereu limitat, dar sper să reușesc să le fac pe toate.


Acest material a fost realizat în exclusivitate și publicat pe website-ul Mediascop.ro în 31 mai 2013. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.