Adriana Boruna s-a născut nevăzătoare. Acum ea încearcă să facă viața mai ușoară celor care văd doar cu ochii minții.

Adriana Boruna, o mână de fată fremătând de entuziasm, lucrează la Departamentul Cercetare – Dezvoltare al Bibliotecii Naţionale din Bucureşti. Are 31 de ani şi s-a născut nevăzătoare. Dar acest lucru nu a împiedicat-o să înveţe pe brânci, să aibă hobby-uri, să urmeze două facultăţi, să-şi facă un doctorat. Adriana Boruna este mândră de unul dintre cele mai eficiente proiecte pe care le gestionează şi prin care a reuşit să facă lectura total accesibilă persoanelor cu deficienţe de vedere.

UN PROIECT UNIC ÎN ŢARĂ

Totul a început acum un an şi jumătate când Adriana Boruna, împreună cu alţi colegi entuziaşti, a vrut să dea o mână de ajutor persoanelor cu dizabilităţi de vedere. Biblioteca Naţională, cu sediul său modern de pe Splai, cu sălile de lectură luminoase, cu facilităţi moderne şi un fond de carte impresionant (peste 9. 000.000 de unităţi bibliografice potrivit site-ului BNR) trebuia să se deschidă şi spre această categorie de cititori. Dar era complicat…

„Tehnologiile moderne costă mult. Ne-ar fi fost greu să obţinem un buget pentru aşa ceva”, mărturiseşte Adriana.

Norocul a venit odată cu un anunţ de înscriere la concursul anual organizat de Fundaţia Orange, „Lumea prin culoare şi sunet”. Adriana a scris proiectul, l-a depus… şi a câştigat.

„Am primit finanţarea în luna aprilie 2013. Am anunţat Ministerul Culturii că am primit banii şi în luna mai am iniţiat procedura de achiziţie. S-a întâmplat să câştige compania Freedom Scientific, care era şi recomandarea mea, pentru că produc aparatura cea mai prietenoasă. Dacă veneau însă alţii, cu un preţ mult mai mic, nu aveam cum să mă opun”, povesteşte Adriana.

Programul DReam constă în instalarea în cadrul sălilor de lectură de la Biblioteca Naţională a României a unor tehnologii prin care nevăzătorii sau persoanele cu diferite deficienţe de vedere pot accesa orice fel de informaţie, text scris, imagine, document electronic.

Inovaţia propusă de Adriana a fost amplasarea câte unui punct de acces în sălile de lectură şi în zona cataloagelor, pentru a încuraja astfel integrarea persoanelor cu deficienţe de vedere. Sistemul obligă astfel fiecare nevăzător să parcurgă acelaşi traseu ca şi o persoană validă – să consulte catalogul, să verifice dacă există cartea şi apoi să meargă la sala de lectură.

„Sunt anti-izolare, am vrut ca persoanele nevăzătoare să lucreze alături de cititorii obişnuiţi”, explică Adriana.

ACCES TOTAL LA INFORMAŢIE PENTRU PERSOANELE CU DEFICIENŢE DE VEDERE

Magic, Jaws, Open Book… Denumirile pot suna ciudat, dar pentru persoanele cu deficienţe de vedere care frecventează BNR ele reprezintă interfaţa ideală pentru a putea consulta orice document aflat în bibliotecă. Softurile sofisticate, instalate pe computere cu monitoare touchscreen, ca de altfel întreaga aparatură achiziţionată în cadrul programului DReam, sunt o adevărată mană cerească pentru nevăzători.

Odată ajunse în sala de lectură pentru copii şi tineret, Adriana îmi prezintă, cu lux de amănunte, cele trei programe instalate pe fiecare dintre cele şapte puncte de acces din bibliotecă. Amplificatorul de ecran, numit Magic, poate mări informaţia afişată pe monitor de până la 17 ori. Programul este dotat şi cu un cititor de ecran de bază, astfel încât, dacă utilizatorul nu obţine setarea optimă, să audă textul citit şi în căşti.

„Limbile de lectură sunt engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă. Încă nu este dotat cu limba română, dar producătorul ne-a promis că va crea special pentru noi şi o versiune în română”, spune Adriana.

Jaws, sau cititorul de ecran, redă vocal informaţia afişată pe monitor, în mai multe limbi, inclusiv româna.

Scannerele usor de manevrat sunt conectate la computer prin USB şi pot citi orice tip de document – carte, ziar, pliant, text scris sau grafică. Utilizatorul poate asculta, dar şi vedea pe ecran ce se citeşte, în măsura în care nu este total nevăzător.

Adriana navighează cu dexteritate pe internet, ghidată de vocea sintetică a cititorului, pentru a-mi face o demonstraţie. Aude în căşti ceea ce se afişează pe ecran, pas cu pas – meniuri, adresa introdusă în motorul de căutare, titlul paginii afişate şi conţinutul acesteia.

„Unii se plâng de calitatea vocii pe care o aud. Le explic că e o voce sintetică, lipsită de intonaţie, un robot. Abia când te obişnuieşti cu ea, devii atent la conţinut”, spune Adriana.

Persoanele cu miopie avansată, daltonism, vedere tip „tunel” sau alte maladii oculare, pot studia documente şi cu ajutorul unui dispozitiv independent ce permite afişarea oricărui tip de document tipărit pe ecran, în format mărit sau folosind diferite culori şi contraste. Televizorul cu circuit intern este instalat în sala de Ştiinţe Filologice, intens frecventată.

Pentru cunoscătorii de Braille, Biblioteca Naţională a achiziţionat şi o imprimantă specifică. În biroul departamentului de Cercetare-Dezvoltare, aparatul costisitor – „Nu sunt mulţi care să îşi permită să dea 5.000 de euro pe o astfel de imprimantă acasă”, îmi precizează Adriana – tipăreşte în relief „broderia” informaţiilor primite sub formă de text sau imagine, fie acestea grafice, planşe anatomice sau hărţi geografice.

Foile de hârtie conţinând informaţiile transcrise în Braille pot fi studiate ulterior, în detaliu, cu ajutorul unei tablete.

„Pe măsură ce explorez această plantă cu mâna, aflu amănunte despre rădăcină, tulpină, frunze, flori – toate informaţiile pe care le-am setat în prealabil cu ajutorul softului”.

Adriana Boruna | Foto: Arhivă Revista Paragraf

Adriana Boruna | Foto: Arhivă Revista Paragraf

„NU EXISTĂ NU POT, EXISTĂ NU VREAU!”

Înainte de a ne retrage „în locul unde putem discuta pe îndelete”, Adriana întinde mâna cu precizie spre un comutator de perete. Holul Centrului de formare profesională de la etajul I al bibliotecii se luminează, iar eu îmi urmez interlocutoarea în aşa-numită sală de întâlniri, destinată cursurilor de perfecţionare pentru angajaţi şi schimbului de experienţe cu bibliotecarii din alte instituţii. Adriana întinde mâna spre spătarul scaunului de lângă mine şi se aşază hotărât, cu siguranţa unui văzător, cu faţa zâmbitoare îndreptată spre mine.

O întreb dacă este adevărat că nevăzătorii își dezvoltă alte simțuri, în special pe cel acustic și tactil pentru a comepensa lipsa vederii.

„Nu pot compara felul cum aud eu cu felul cum aud alte persoane, dar mi s-a spus că aud lucruri pe care alţii nu le aud atât de bine. Şi simţul tactil este dezvoltat, pentru că citesc în alfabet Braille”, spune Adriana Boruna.


„Orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care răzbate câte o culoare: pentru mine, încă galbenul, încă albastrul (numai că albastrul poate fi verde), încă verdele (numai că verdele poate fi albastru). Albul a dispărut sau se confundă cu cenuşiul. Cât despre roşu, a dispărut cu desăvârşire.” – Jorge Luis Borges, extras din conferinţa Orbirea


Este din Constanţa şi s-a născut nevăzătoare. La vârsta de un an, când a început să meargă, părinţii ei şi-au dat seama că se întâmplă ceva ciudat cu ea – micuţa Adriana se izbea de mobilă, de lucrurile apărute în calea ei. Au dus-o la oftalmolog, iar verdictul a fost necruţător şi definitiv: retinopatie pigmentară.

„Văd lumină, întuneric, contururi, cât să mă descurc. Dar este mult mai uşor să te naşti aşa pentru că ţi se formează nişte reflexe din copilărie, ai trăit aşa, nu ştii cum e altfel şi iei lucrurile ca atare.”

Din momentul în care au aflat că Adriana nu va vedea tot restul vieţii, părinţii ei au hotărât să o trateze exact ca pe un copil obişnuit. Nu i-au spus niciodată că este „altfel”, au solicitat-o şi i-au stimulat până şi cele mai „nebuneşti” dorinţe… Fetiţa a învăţat să cânte la pian, a făcut gimnastică, teatru de păpuşi, s-a jucat cu copiii în faţa blocului şi s-a plimbat fără însoţitor prin oraş.

„Mi-am spart capul o dată, am căzut în beci, în canalizare, în fântâna arteziană, dar era firesc… Te ridici şi mergi mai departe”, povesteşte Adriana.

A fost nevoie de multă muncă. A învăţat de mică alfabetul Braille. La şcoală, învăţătoarea o deprindea cu alfabetul latin, modelându-i literele din plastină sau sârmă. Când ajungea acasă, părinţii o puneau să recunoscă literele, să citească, să scrie, seară de seară, până cădeau cu toţii răpuşi de oboseală.

Adriana le este recunoscătoare pentru toate imboldurile şi sfaturile bune pe care le-a primit de la ei de-a lungul timpului, pentru faptul că i-au fost alături, la bine… şi la mult greu. Părinţii au crezut „orbeşte” în fetiţa lor, convinşi că ea poate face exact ceea ce îşi propune.

Nu mulţi se pot mândri cu faptul că au fost educaţi din familie să se simtă normali. Nu sunt puţini nici nevăzătorii pe care apropiaţii simt nevoia să îi izoleze de lume, crezând că aşa îi vor ocroti de greutăţi şi umilinţe.

„Dacă eşti tratat preferenţial, ţi se face un deserviciu. Dacă un copil e hiperprotejat, el va creşte cu nevoia de a fi protejat în permanenţă, indiferent dacă a depăşit stadiul copilăriei. Va avea tot restul vieţii senzaţia că nu s-ar descurca decât cu cineva alături care să-i spună ce să facă”, este de părere Adriana.

„DACĂ NU SE ÎNTÂMPLĂ CEVA NOU ÎNTR-O ZI, ATUNCI INVENTEZ EU CEVA”

Adriana a plecat din Constanţa spre Bucureşti, dornică să-şi croiască un drum în capitală. A vrut să studieze comunicare şi relaţii publice, se vedea lucrând într-o organizaţie non-guvernamentală, visa să creeze proiecte, să atragă fonduri, să promoveze… Ceea ce şi face.

„Aşa îmi imaginam viaţa mea. Făcusem voluntariat la o casă de copii din Constanţa şi înţelesesem că îmi place să ajut… Mamei i se părea însă o idee mai bună ca, peste ani, să lucrez într-o bibliotecă. Mie… nu prea…”

Până la urmă nu a fost doar „Comunicare şi Relaţii Publice”, ci şi „Ştiinţele informării şi documentării”, două secţii ale Universităţii din Bucureşti pe care le-a frecventat în paralel. Au urmat apoi un master, un doctorat. Şi, nu în ultimul rând, un loc de muncă care a reuşit să îmbine cunoştinţele învăţate în cele două facultăţi, dar şi să-i schimbe Adrianei imaginea pe care şi-o făcuse despre viaţa de bibliotecar.

„Nu mi-am închipuit că munca într-o bibliotecă poate să fie atât de vie. În facultate fugeam de asta, bibliotecile mi se păreau amorţite, iar eu sunt o persoană dinamică, hotărâtă, care vrea să facă lucruri.”

În 2008, Adriana s-a angajat prin concurs la Departamentul Cercetare – Dezvoltare din cadrul Bibliotecii Naţionale din Bucureşti, iar cei şase ani de muncă au fost un şir lung de provocări. Face studii de cercetare în domeniul Ştiinţei informării şi documentării, organizează evenimente profesionale, propune şi scrie proiecte, coordonează publicaţia de specialitate „Biblioteca”, gestionează proiectul DReam…

„O mulţime de activităţi într-un job foarte dinamic”, concluzionează Adriana.

Ea însăşi este o persoană plină de neastâmpăr, în continuă căutare, mânată de dorinţa de a schimba lucrurile în bine.

Abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să ajung la serviciu ca să văd ce se mai întâmplă. Iar dacă nu se întâmplă ceva nou într-o zi, viaţa mi se pare monotonă. Şi atunci inventez altceva.

„DA, ÎN ROMÂNIA EXISTĂ DISCRIMINARE”

Adriana Boruna se consideră norocoasă. Deşi în anii ’91 societatea românească era de părere că elevii cu dizabilităţi trebuie înscrişi în unităţi speciale destinate doar lor, Adriana, elevă în clasa I, a urmat cursurile unei şcoli obişnuite. Surprinzător poate pentru acele vremuri, copiii din preajma ei nu au tratat-o cu reticenţă.

„Colegii, ca orice copii de clasa I, au fost curioşi – de ce nu scot un caiet de notiţe în timpul orelor, ci o maşină Braille… Dar niciodată nu m-au făcut să mă simt altfel decât ei. Mă ajutau la lucru manual, îmi explicau culorile la orele de desen…”

În ultima vreme însă, Adriana aude despre tot felul de cazuri de copii trataţi urât la şcoală, evitaţi, jigniţi sau chiar bătuţi de ceilalţi copii. Aproape că nu-i vine să creadă.

„Corespondez cu o mămică, care are copilul în clasa I… Îmi povesteşte că vin copiii la fetiţa ei şi-i strigă: Oarbo! Oarbo! Mie nu mi s-a întâmplat aşa…”

De fapt, conceptul de discriminare i s-a conturat mai bine Adrianei abia în perioada doctoratului, când a participat la un stagiu de cercetare de 8 luni la universitatea din Barcelona. Acolo s-a format ca specialist în accesibilizare şi a căpătat o nouă perspectivă asupra condiţiei de nevăzător. Atunci i-a devenit clar că dizabilitatea este mai degrabă o construcţie socială, că limitările cu care se confruntă o persoană cu deficienţe sunt impuse, de fapt, de mediul în care trăieşte.

În Spania, persoanele cu deficienţe de vedere nu sunt considerate cu dizabilităţi, sunt integrate din copilărie în şcoli de masă, acolo nu există învăţământ special. Instituţiile publice spaniole sunt accesibilizate, iar nevăzătorii sunt angajaţi fără probleme dacă întrunesc cerinţele angajatorului. Dacă nu, sunt daţi afară aşa cum este dată şi o persoană validă, fără compasiune inutilă. Acolo o persoană nevăzătoare este considerată normală.

Deşi dotată cu o perseverenţă ieşită din comun şi obişnuită să muncească din greu pentru tot ceea ce obţine, Adriana s-a lovit de discriminare. S-a întâmplat să îşi caute un loc de muncă în Bucureşti, să treacă de teste, iar la interviul final să fie refuzată.

„Nu pot să generalizez, nu pot să spun că toţi angajatorii din România resping ideea de a angaja persoane cu dizabilităţi. În cazul meu au fost doar doi. Dar, da, există discriminare…”.

O SINGURĂ INSTITUŢIE TOTAL ACCEBILIZATĂ ŞI PESTE 110.000 DE PERSOANE CU DEFICIENŢE DE VEDERE

Deşi se poate lăuda că instituţia în care lucrează oferă acces total la text tipărit şi digital, Adriana crede că proiectul acesta este doar o picătură într-un pahar cu apă. Sunt peste 110.000 de persoane cu deficienţe de vedere din România.

„La biblioteca metropolitană există o secţie – Biblioteca audio pentru nevăzători. Există o doamnă care citeşte cărţi, le înregistrează şi le distribuie prin Asociaţia Nevăzătorilor. La Asociaţia Nevăzătorilor există o bibliotecă electronică. Şi în Cluj există o asociaţie, fac lucruri frumoase la nivel local… dar nu este suficient”, spune Adriana.

Dintr-o anumită perspectivă, există un inconvenient major. Nevăzătorii pot profita de tehnologia de ultimă generaţie doar dacă se deplasează până la bibliotecă. Pentru cei care se tem să iasă din casă sau ai căror însoţitori nu sunt dispuşi să-şi petreacă câteva ore în sălile de lectură, facilităţile Bibliotecii Naţionale rămân o „oportunitate inaccesibilă”.

În măsura timpului disponibil, Adriana scanează documente pentru a le trimite nevăzătorilor la domiciliu. Condiţia este însă ca utilizatorii să dispună acasă de computer, internet, dar mai ales de un cititor de ecran sau un magnificator, care costă 800, respectiv 700 de euro.

Celor din ţară, care îi scriu plângându-se că doar Biblioteca Naţională din Bucureşti dispune de facilităţi performante pentru nevăzători, Adriana le recomandă să insiste pe lângă personalul bibliotecilor judeţene „să depună proiecte”.

„Dacă există voinţă, se găsesc soluţii. Sunt multe companii care oferă finanţare pentru astfel de programe”, este de părere Adriana.

Un lucru mai puţin cunoscut este acela că puţine persoane sunt familiarizate cu Braille. Doar 10% dintre nevăzători pot citi în acest alfabet.

„La maturitate e greu să-ţi resetezi simţurile, să înveţi… Până acum n-am întâlnit nicio persoană cu o problemă dobândită la maturitate care să poată citi în alfabet Braille. Iar la cei care se nasc nevăzători sau cu deficienţe de vedere simţul tactil nu se formează, pur şi simplu. Pentru asta trebuie mult exerciţiu.”

Realităţile deja cunoscute, observaţiile de zi cu zi şi comentariile utilizatorilor i-au inspirat Adrianei următoarea provocare: un proiect care să aducă tehnologia mai aproape de oameni.

„Aş vrea să mergem noi către persoanele nevăzătoare, să le venim în întâmpinare, să ducem biblioteca acasă la ei.”

O iniţiativă perfect realizabilă atâta vreme cât există pricepere, entuziasm, credinţa că „doar cei care nu vor nu pot”… şi un dram de noroc.

Ieşim din sala de întâlnire a Centrului de formare profesională, iar Adriana îndreaptă mâna spre comutator, cu aceeaşi precizie ca la venire. Apoi mă însoţeşte cu paşi siguri pe culoarele lungi, către ieşirea din bibliotecă.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.