Crista Bilciu urăște compromisurile și vrea să experimenteze până când își va găsi calea. Regizoarea ne-a mărturisit în exclusivitate că tinde spre un spectacol total, care să îmbine imagine, muzică, dans, „un spectacol care să fie adevărat ca viața și, totuși, o lume cu totul și cu totul nouă”.

Crista Bilciu consideră că atunci când „supraviețuirea și confortul personal încep să fie mai importante decât teatrul, mai bine te retragi”. Nu face compromisuri și este dispusă să sacrifice totul pentru teatru – visul ei, viața ei – așa cum ne-a precizat în interviul-portret acordat în exclusivitate.

Cine este Crista Bilciu? Ce îi dă energie? Ce o face să iubească?

Asta e cea mai dificilă întrebare care mi s-a pus vreodată. Sunt în continuă schimbare, cred foarte mult în devenire, în transformare, în perfectibilitate. Cred că fiecare om se construiește singur, iar procesul nu se încheie niciodată. De mica am fost introvertită: o mare parte din mine s-a format în bibliotecă și s-a cizelat în scris. Uneori am nevoie de scris pentru a-mi pune ordine în idei: gândesc mai bine în timp ce scriu… Întotdeauna mi-a plăcut să caut, să descopăr, să experimentez… La început am fost lașă și am trait într-un univers imaginar, credeam că viața mea e un vis… La 30 de ani, însă, m-am îndrăgostit și am prins aripi, m-am deschis către lume. Povestea de dragoste n-a avut un final fericit, dar eu am descoperit că lumea din jurul meu poate fi la fel de fascinantă precum cea din vis. Nu sunt suficiente ore într-o zi ca să fac tot ce mi-aș dori să fac…

Odată, în anii studenției, am stat în chirie la o doamnă trecută de 80 de ani, care mă pândea când ieșeam din cameră ca să mă țină de povești – plângea mereu că se plictisește, că viața ei nu mai are sens, că nu mai urmează decât moartea… Și eu nu puteam înțelege cum poate ea sta într-o casă extraordinară, boierească, plină cu cărți, discuri, amintiri – și să se plictisească… Îmi plac foarte mult oamenii care au curajul să își schimbe viața la orice vârstă: de exemplu, să se înscrie la 50 de ani la facultatea pe care nu au putut să o facă la 20… sau să se îndrăgostească la 70, ca personajele lui Marquez… Întotdeauna am încurajat oamenii din jurul meu să-și urmeze visele. Am fost câțiva ani profesoară la liceu și mereu îmi îndemnam elevii să facă ceea ce își doresc, nu ceea ce cred ei că ”trebuie” sau ar fi ”bine” sau pe placul părinților și al societății. Eu, toată energia din vise mi-o iau. Și nu există vis de neîmplinit…

Povestește-ne câteva crâmpeie din parcursul tău profesional. Ai studiat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, apoi ai venit în capitală şi ai rămas aici. Bucureştiul este un loc mai ofertant pentru teatru, cu un public mai receptiv la artă?

Pe la 5-6 ani am decis că voi fi scriitoare, la fel ca modelul meu de pe atunci, Mihai Eminescu (am învățat să citesc pe volumul lui de ”Poezii”, datorită tatălui meu). Jocurile mele preferate în copilărie erau cititul și scrisul – prima poezie am scris-o la 6 ani. Am avut mereu caiete de poezii, le luam cu mine peste tot și scriam mereu, cel puțin o poezie pe zi, scriam și pe stradă, și în vizită. Până când am ajuns la liceu se adunaseră deja vreo 20 de caiete – le țineam împreună cu jurnalele într-o ladă mare de lemn, pe care o numeam „lada mea de zestre”. Aveam și caiete de „Curat”, acolo erau poeziile finisate, cele mai reușite: din caietul acesta părinții mă puneau să citesc musafirilor.  Nu mă prea înțelegeam cu ceilalți copii, nu îmi plăcea să stau printre ei, aveam lumea mea, citeam pe ascuns și noaptea, cu lanterna sub plapumă sau la lumina lunii, pe calorifer. Părinții deveniseră îngrijorați, mă pedepseau uneori să ies la aer și să mă joc „normal”.

Prin clasa a cincea am aflat că a fi scriitor nu e o meserie în România, așa că m-am hotărât atunci să mă fac regizor de film, pentru că, după scriitori, regizorii mi se păreau oamenii cei mai grozavi. Dar era încă pe vremea lui Ceaușescu, iar atunci nu era așa de ușor să ajungi la meseria asta – din provincie, din Târgu-Mureș, visul părea chiar imposibil, facultate de film era doar la București, iar locuri la admitere erau două. În plus, profesorii mi-au explicat că la regie de film nu poți da examen decât dacă ai absolvit o altă facultate înainte. Așa că m-am decis să fac Facultatea de Litere, pentru cultură generală, apoi Facultatea de Teatru, ca să învăț să lucrez cu actorii – și abia apoi să plec la București și să fac Regie de Film. Pe urmă spuneam că plec la Hollywood…

În liceu, dirigintelui meu i-a venit ideea să ne filmeze pe fiecare enunțându-și planurile de viitor, așa că am o casetă cu mine, la 17 ani, spunând toate acestea. Atunci am adăugat și că la întâlnirea de 10 ani voi veni de mână cu Michael Jackson, dar asta nu s-a mai împlinit. În rest, planurile mele profesionale au ieșit destul de bine: am făcut în paralel Litere și Teatru, apoi am plecat la București să studiez cinematografia la clasa lui Dan Pița.

Doar că s-a întâmplat un mic accident: deși am trecut prin facultatea de teatru doar pentru a ajunge la film, imediat ce am ajuns la București, l-am întâlnit pe dl. Cătălin Naum la Teatrul Podul. Și asta a schimbat totul.

Ce a însemnat pentru tine Teatrul Podul şi Cătălin Naum?

Eram în prima săptămână la Universitatea Media din București, eram nerăbdătoare să-l cunosc pe Dan Pița, pe care îl admiram: primul film pe care îl văzusem în viața mea la cinema, de mână cu bunica, era ”Pas în doi”, cu Claudiu Bleonț și Petre Nicolae. Doar că, în ziua în care urma să începem cursurile, secretara șefă a intrat în clasă și ne-a spus că dl. Pița nu poate ajunge, îl vom întâlni săptămâna viitoare. Am ieșit extrem de dezamăgită și, în fața universității, un coleg pe care încă nu îl cunoșteam mi-a spus: ”Există un loc, PODUL, unde se face teatru și e acolo un profesor care, doar dacă te privește o data, îți spune dacă vei ajunge actor sau nu. Vii?” M-am dus, deși cei cinci ani de teatru de la Mureș fuseseră chinuitori, traumatizanți: nu m-am potrivit cu profesorii de acolo, nu învățasem meseria și asta mă durea cumplit. Ajunsesem chiar să nu mai pot intra într-o sală de teatru, schimbam canalul atunci când nimeream peste teatru TV.

Eu nu cred în Dumnezeu (mi-aș fi dorit să cred, l-am căutat multă vreme, în cărți, în jur și prin toate religiile – degeaba!)- dar, atunci când am intrat prima data în POD, am simțit ceea ce n-am simțit în niciuna din bisericile în care intram să mă uit la picturile de pe pereți și vitralii. În POD am înțeles noțiunea de ”sacru”.

Prima mea imagine din POD este cu câțiva adolescenți stând pe un șir de scaune în semicerc, în fața lui Dom’ Profesor… Am fost nesinceră în primele mele luni acolo, nu am pomenit nimic despre faptul că eram regizor, îmi era rușine de diploma mea și mă temeam că mă va da afară: PODUL era un loc pentru viitori actori, nu pentru profesioniști, nici pentru regizori. Dan Pița spunea că PODUL e grădinița fiecărui om de teatru.  Câțiva ani mai târziu i-am spus lui Dan Pița că, dacă în acea primă săptămână de școală, îl întâlneam mai întâi pe dumnealui, poate că altul ar fi fost parcursul meu profesional.

Așa m-am îndrăgostit iremediabil de teatru, iar facultatea de film am terminat-o doar pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate (și pentru că era, totuși, fascinant să experimentăm pe platouri la Buftea, ca să nu mai vorbim de faptul că mijloacele multimedia sunt un atu în teatru). E puțin ironic că am trecut prin cinci ani de teatru visând la film, ca apoi să trec prin patru ani de film visând la teatru…

Am stat în POD, lângă Dom’ Profesor, trei ani, zi de zi, iar apoi, în următorii cinci, am revenit periodic. Am pus în scenă zece spectacole la Teatrul PODUL. Am măturat și spălat scena, am învățat să tac, să ascult, să văd și să citesc oameni. Dom’ Profesor a strigat la mine, a dat cu cheile după mine, a deconstruit toate teoriile mele, m-a dat afară din POD în fiecare săptămână și m-a chemat înapoi spunându-mi: „taci și învață!”. Eu m-am luptat cu el din toate puterile și l-am iubit tot așa, din toate puterile.

Adevărata școală de teatru în POD am făcut-o, el m-a învățat să lucrez cu actorii. De câte ori îmi amintesc acum că nu mai e nici el și nici PODUL (pentru că PODUL nu are cum exista fără el), mă apucă disperarea. Nu cred că am mai întâlnit niciodată pe cineva care să iubească atât de mult oamenii, ca Dom Profesor. La puțin timp după ce nu a mai fost, mi-am dat seama că, atunci când lucrez, îl aud în gând. Stau în fața actorului și îl aud pe Dom’ Profesor: „Problema! Care e problema!” Aud tot ce ar trebui să îi spun actorului, aud clar în minte, cu vocea lui.

Crista Bilciu | Foto: Arhiva personală a Cristei Bilciu

Crista Bilciu | Foto: Arhiva personală a Cristei Bilciu

Ai regizori-repere? Care dintre personalităţii scenei româneşti ți-au influenţat în carieră?

În urmă cu cinci ani, eram proaspăt regizor tehnic la Teatrul de Operetă din București și a venit Alexander Hausvater să facă un spectacol. Pe vremea studenției mele văzusem într-un festival „No: Cinci povești de dragoste” (cu Teatrul din Iași) și spectacolul m-a impresionat foarte tare, mi s-a părut perfect. Abia așteptam să îl văd lucrând pe Hausvater, plănuiam să mă ascund în cabina tehnică și să privesc, dar cealaltă regizoare tehnică, o doamnă în vârstă, m-a luat de mână și m-a prezentat lui Hausvater: „Ea e Crista, a terminat regie”. Hausvater m-a privit și a spus: „Te iau asistentă.” Așa, pur și simplu. Nu mi-a venit să cred și eram sigură că nu vorbește serios, deși mi-a explicat că trebuie să vin a doua zi cu un caiet, să stau lângă el și să notez tot.

A doua zi am venit cu două minute mai târziu (eram sigură că e o glumă), iar el a strigat: „Asistenta trebuie să fie aici cu o oră mai repede!” Mi-am dat seama că nu era o glumă: a fost una dintre cele mai intense întâlniri din viața mea. Vreme de o lună Opereta era, parcă, sub asediu, echipa noastră era baricadată înăuntru și luptam pentru cucerirea ultimei redute teatrale. În acel proiect am făcut regie tehnică, muncă de secretariat, am tradus și adaptat versurile lui Vîsoțki, deși nu știam rusește (cu ajutorul colegilor mei care îmi spuneau semnificația brută și cu ajutorul versiunii englezești de pe internet), am fost inginer de sunet (adică am pus, la semnal, întreaga coloană sonoră a unui spectacol muzical, inclusiv live, la premieră și în celelate reprezentații). Dacă Hausvater mi-ar fi dat, subit, să pilotez un elicopter, cred că aș fi făcut-o și pe aia! În ultima săptămână nici n-am mai ieșit din teatru: dormeam la regrupare, pe o canapea… Totul se făcea cu lacrimi, cu sudoare și cu sânge. Alexander Hausvater a fost primul meu profesor adevărat de regie. Am lucrat cu el la două proiecte: „Odiseea Vîsoțki” și, mai târziu, „Păpușarul”, la Teatrul Evreiesc.

La început nici nu mi-am dat seama cât de important este să fii ucenic la un maestru, pe urmă m-am hotărât să repet experiența și să învăț de la toți oamenii de teatru pe care îi admiram. Când am ajuns asistenta lui Silviu Purcărete, mi-a luat câteva zile bune să mă adaptez. La Hausvater totul avea un ritm îndrăcit, totul era o explozie. La dl. Purcărete timpul nu exista, totul curgea lent, molcom… În primele zile îmi notam în jurnal: „Mai repede! De ce nu merge mai repede!?!”

Hausvater avea toate răspunsurile și tot ceea ce am notat în caietul de repetiții din prima zi (actorie, muzică, lumini, recuzită) s-a văzut pe scenă la premieră, deși cea mai mare parte a repetițiilor s-a desfășurat în spații improvizate, cu decor marcat, iar luminile au fost puse cu o seară înainte. Dl. Purcărete răspundea la orice întrebare cu „nu știu” și niciodată nu trecea mai departe până când ideea care îi venea nu era verificată în mod real. Cu dl. Purcărete am învățat să nu mă tem de pauze și să îmi cunosc bine echipa înainte de a mă apuca de treabă (să o coordonez mai mult din umbră), să las proiectul să vină dinspre echipă spre mine și nu invers.

Sunt întrebată uneori care dintre cele două metode îmi place mai mult, dar îmi plac amândouă, depinde de proiectul pe care îl fac.   Îmi place să absorb totul ca un burete – sunt sigură că absorb doar elementele care mi se potrivesc – până la urmă îmi voi dezvolta propria mea metodă.

După două proiecte cu dl. Purcărete mi-am continuat ”studiile” cu o asistență la dl. Bocsardi și aici iar am pășit pe un teren cu totul și cu totul diferit, pentru că, dacă Hausvater se baza pe acțiune și energie, iar Purcărete pe imagine, la Bocsardi stăpânul e textul…  Aștept să se finalizeze și acest proiect ca să trag mai multe concluzii – cred că, la un moment dat, va ieși o carte din aceste ucenicii ale mele în teatru, mai ales că ultimele două sunt și foarte bine documentate (am ținut un jurnal foarte detaliat).

De ce „Teatrul de Foc”? Cum a început povestea acestui proiect?

După un an petrecut cu dl. Purcărete în Teatrul din Craiova și Sibiu, am simțit că am acumulat foarte multe și simțeam nevoia unui laborator unde să experimentez. Am obținut un spațiu de repetiții la Muzeul Literaturii din București și am făcut casting. Au venit opt sau nouă actori, dar nu s-au putut adapta regulilor, deși ele erau foarte decente. Modelul de la care am pornit a fost cel al lui Grotowski, evident, trecut prin experiențele mele cu Podul, Hausvater și Purcărete. Unii candidați nu puteau respecta regula de a nu întârzia, alții nu înțelegeau zona în care căutam sau nu știau ce să facă cu libertatea pe care o dădeam actorilor, de a improviza și a construi. Castingul a constat în antrenament, fizic, vocal, improvizații – nu am pus pe nimeni să spună vreun text sau să-mi demonstreze ceva, ca la examen, pur și simplu ne-am jucat împreună. După trei luni, am rămas cu 4 oameni, care formau deja o echipă și am continuat antrenamentele, dar am început să muncim aplicat, în vederea unui spectacol. Pentru că voiam texte care să ofere libertate și pentru că ne aflam la Muzeul Literaturii, am hotărât să începem prin a face spectacole de poezie.

Primul spectacol a fost POEZISELE, un fel de antologie a poeziei contemporane românești (erau texte din Mariana Marin, Ion Mureșan, Angela Marinescu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop etc). Apoi au urmat alte două spectacole – ne antrenam zilnic și jucam o dată pe săptămână, luni. La început spectatorii veneau mai greu: oamenii de teatru priveau cu suspiciune ideea de a face teatru din poezie, în timp ce poeții se temeau că actorii vor declama versurile, dar, în șase luni, ne-am creat un public. Din păcate, după aceea colaborarea noastră cu Muzeul Literaturii s-a încheiat, dar deja știam cine suntem și ce urmărim, așa că nu ne-am mai cramponat de ideea de a avea un spațiu. Eram, deja, Teatrul de Foc. De ce Teatrul de Foc? Pentru că focul transformă, purifică și e lumină vie.

Ce ne poţi spune despre echipă, despre actori, despre modul de lucru?

În acest moment echipa are 11 membri, 6 băieți și 5 fete. Cel mai vechi membru al echipei mele este Anda Saltelechi, o actriță extraordinar de talentată, cu care lucrez deja de 10 ani și pe care am descoperit-o în biblioteca facultății de Litere, unde era studentă. Primim membri noi oricând, fără să ne pese dacă sunt profesioniști sau amatori. Nu îi supunem unui test, nu le măsurăm talentul. Nu le cerem decât să se dedice echipei, să se antreneze alaturi de noi de luni până vineri, fără excepție, să se disciplineze și să respecte regulile grupului.

Cea mai strictă regulă se referă la punctualitate: începem zilnic la ora 10 fix. Nu sărim peste nicio repetiție, cine lipsește neanunțat, este eliminat. Cine lipsește de mai multe ori, chiar și anunțat, este, de asemenea, eliminat, nu ai nicio scuză să lipsești de la antrenament, care este o întâlnire cu teatrul, așa cum nu ai nicio scuză să lipsești de la întâlnirea cu omul pe care îl iubești. Pe urmă, noi avem o rutină pe care o urmăm: unul dintre actori conduce în fiecare zi încălzirea fizică, cu exerciții de dans învățate la numeroasele workshopuri la care participă. Apoi Anda se ocupă de încălzirea vocală și adaugă și ea exerciții cu bețe sau alte exerciții de ritm.

În general, fiecare membru nou îi învață pe ceilalți tot ce știe. Am avut o actriță-păpușăreasă care a învățat echipa să manipuleze obiecte, am învățat mișcări de lupte scenice de la un actor care studiase asta, iar o studentă a lui Mălaimare ne-a învățat exerciții de jonglerie. Ne inspirăm mult și din exercițiile de la Odin Teatret si ne jucăm cu mișcări de dans de la Pina Bausch. Includem toate acestea în improvizațiile noastre și le personalizăm.

Ce reprezintă textul scris pentru tine? Dar personajele? Cum le construiești?

Întotdeauna m-a fascinat literatura. Cărțile m-au ajutat să trec cu bine peste perioada aceea grea a adolescenței când nu știi cine ești și care e drumul tău în viață. Pe atunci nu îmi găseam locul deloc, așa că m-am refugiat în citit. După modelul lui Eliade și al lui Martin Eden, îmi propusesem să dorm 4 ore și să citesc 500 de pagini pe noapte, dar rareori ajungeam la numarul acesta, în general citeam 250-400 de pagini. Țineam jurnale de lectură, făceam fișe și aveam liste de autori și de cărți, citeam sistematic. În general, abordam cărțile autorilor în ordine cronologică, dar imediat ce o carte mă dezamăgea crunt, abandonam autorul și treceam la altul. Citeam mai ales beletristică, dar și filosofie și psihologie. Jurnalele și corespondența mă fascinau pentru că nu îmi găseam anturaj potrivit în jur, așa că îmi căutam prietenii în cărți.

Din păcate, de când fac teatru, nu mai am timp să citesc de plăcere. Teatrul înseamnă acțiune, repet zilnic între 4 și 8 ore pe zi și îmi petrec restul timpului studiind teorie teatrală sau imaginând spectacole…

În primii ani de teatru porneam întotdeauna dinspre text înspre spectacol, alegerea textului mi se părea primordială. Luam un text care mă obseda, dezvoltam un concept, apoi căutam actorii potriviți și mă apucam de treabă. Pe urmă mi-am dat seama că e mult mai bine să îmi formez o echipă , să o antrenez și abia apoi să aleg textul, în funcție de talentul oamenilor și de energia grupului. Când construiesc un personaj, pornesc întotdeauna de la datele actorului. Nu cred neaparat într-un adevăr absolut, al textului: încerc să uit personajul pe care mi l-am imaginat, fără să vreau, la prima lectură și caut să văd ce personaje pot descoperi împreună cu actorul. Cred că regizorul are rolul de a ajuta actorul să creeze. Nu creez eu în locul lui.

În spectacolele tale încerci să spulberi bariera clasică dintre scenă şi sală, iar spectatorii devin ei înşişi actori, într-o oarecare măsură. Cum îți definești „ars poetica”? Spre ce tinzi?

De fapt, am o viziune destul de clasică asupra teatrului: îmi doresc să lucrez în teatrul de stat, pe scenă italiană, cu distribuții mari, pe texte de Shakespeare, Cehov, Beckett… Îmi doresc să fac teatru bazat pe imagine. Dar până ajung acolo, vreau să experimentez, să încerc tot ce se poate încerca, până când îmi găsesc propriul drum. Atâta vreme cât fac spectacole în spații neconvenționale, într-un club, o casă ruinată, într-o cetate sau un muzeu, în aer liber, nu are rost sa respect convenția celui de-al treilea zid, ar fi absurd. Mă adaptez întotdeauna la spatiul în care lucrez, după cum mă adaptez și la actorii pe care îi am în echipă. Întotdeauna îmi aleg proiectul în funcție nu numai de echipă, dar și de spațiul de joc. La NOSTALGIA mi s-a părut interesantă ideea de a avea o casă atemporală si aspațială, unde spectatorii să se plimbe printre personaje, ca într-un vis și să stea de vorbă cu ele. Mie mi-ar plăcea, de exemplu, să stau de vorba cu Alice în Țara Minunilor sau Martin Eden…. De multe ori mi-am dorit ca un personaj sau altul din cărțile citite să poată fi, în mod real, prietenul meu…

Deocamdată nu am un drum al meu în teatru, nu îmi doresc decât să experimentez: genuri, mijloace de exprimare… Dar spre asta tind: spre un spectacol total, care să îmbine imagine, muzică, dans, un spectacol care să fie adevărat ca viața și, totuși, o lume cu totul și cu totul nouă.

Consideri că spectatorii români sunt pregătiţi pentru experimente teatrale? Cum ai simţit că primeşte publicul spectacolele Teatrului de Foc? Dar criticii?

De multe ori mă tem că spectatorii nu vor înțelege ceea ce le propun, dar ei mă surprind de fiecare dată. De exemplu, în NOSTALGIA, există o cameră secretă, REM: scopul spectacolului e să ajungi la acea cameră, dar acolo nu se petrece nimic spectaculos, ești, pur și simplu, pus în fața ta, singur în mijlocul nebuniei din casă, spectacolul se continuă în interior.  Mă temeam că oamenii nu vor înțelege, totuși, ei stăteau și câte 15 minute în camera secretă… La începuturi, citeam cu echipa mea cum Grotowski considera aplauzele nepotrivite și ne imaginam cu eroism cum ar fi să reușim să spunem adevăruri atât de cumplite încât oamenii, nesuportând, să ne ia la bătaie… Dar asta nu s-a întâmplat, deși uneori (nu prea des) câțiva spectatori au părăsit, vociferând, sala. Cred că, indiferent de îndrăzneala experimentului, spectatorii ne susțin pentru că demersul nostru teatral este extrem de sincer, iar oamenii simt asta. Niciodată nu ne-am putut plânge de spectatori, avem deja fanii noștri, unii ne urmăresc fiecare reprezentație și ne scriu mesaje emoționante.

„Spectatorii profesioniști” – criticii, nu manifestă, însă, același interes. Am avut câteva articole scrise în reviste importante, dar foarte puține în raport cu sutele de invitații pe care le-am trimis. Pur și simplu, criticii în general nu sunt interesați de experimente sau de teatrul independent, nu vin să ne vadă spectacolele. Există, evident, și excepții… Cumva, cred că am nimerit într-o nișă foarte nepopulară: nu facem nici teatru instituționalizat, dar nici teatrul social, supărat, care e acum la modă. Iar criticii sunt împărțiți între astea două.

Pe de altă parte, avem o susținere puternică din partea bloggerilor: „Nostalgia” a strâns foarte multe feedback-uri, lungi și foarte bine scrise. Este plăcut să descoperim că, din când în când, se vorbește pe internet despre spectacolele noastre.

Într-o poezie („Poemul cu capul spart”) scriai că „îi urăști de mică”, pe ei, pe critici. Era o figură de stil? Departajezi criticii în „de podea şi „de mansardă”. Poți detalia?

Nu eu spuneam că urăsc criticii în poemul acela, erau cuvintele unui personaj, vorbea însuși poemul. De criticii literari nu am de ce să mă plâng, volumul meu de debut („Poema desnuda”, ed. Cartea Românească, 2011) a fost foarte bine primit: am avut peste 10 cronici semnate de critici importanți în cele mai prestigioase reviste și am luat două premii naționale (Premiul pentru Opera Prima „Mihai Eminescu”, la Botoșani și Premiul „Mircea Ivănescu”, la Sibiu).

Da, împart criticii pe categorii, dar nu numai pe cei literari – și nu numai criticii. Fiecare domeniu al culturii are artiști și are meșteșugari. Probabil e loc pentru fiecare sub soare, dar eu îmi doresc să am de-a face numai cu creatorii veritabili.

Cum te raportezi la binomul „teatru pur” – „teatru social”? Unde te situezi, exact?

Teatrul social sau politic nu mă interesează, nimic nu mă enervează mai tare decât teatrul care ridică pancarte. Teatrul adevărat, la fel ca arta adevărată în general, vorbește despre viață, despre profunzimile ființei umane. De asta rezistă Shakespeare. Când am pus în scenă ”Experimentul Hamlet”, nu m-a interesat adevărul istoric al piesei sau cum se potrivea situația ei politică în peisajul actual românesc. M-a interesat prima întâlnire a unui om cu moartea și faptul că, actrița mea din rolul titular, Anda Saltelechi, trecea exact prin acea experiență. Evident, un spectacol, la fel ca și textul care stă la baza lui, are mai multe straturi – cu cât e mai bogat, cu atât ne atrage mai tare, pentru că ne seamănă. Și pentru că ne seamănă, el este și un demers social și politic, dar nu cred că e necesar să băgăm nimănui degetele în ochi.

Pe de altă parte, nici nu cred că un artist trebuie să își ascundă capul în nisip și să lase pe alții să ia decizii în locul lui, dimpotrivă, trebuie să își facă vocea auzită, ideal ar fi ca orice stat să fie condus de oameni de cultură. Dar una e să fii lider de opinie, să scrii un pamflet politic sau să conduci o revoluție și alta e să te folosești de artă ca un mijloc de a demonstra ceva. Nu văd cum poate avea arta un scop. De aceea nu prea înțeleg întrebări de genul: „ce ai vrut să spui cu spectacolul acesta?” Pentru mine, are tot atâta relevanță ca întrebarea: „De ce trăiești?”

N-am vrut să spun nimic cu nici un spectacol – în orice caz, nimic în mod conștient… E o căutare a mea și vine în mod natural. E un mod de a mă exprima.

Şi o dihotomie foarte comentată în ultimii ani: teatrul de stat versus teatrul independent. Care este poziţia ta faţă de cele două tipuri de teatru? Care sunt plusurile şi minusurile fiecăruia?

Eu fac de 8 ani teatru independent, dar mereu spun că nu îmi doresc să fac asta, e doar un antrenament înainte de a ajunge la teatrul „de stat”, cel pentru care m-am făcut regizor. Până la urmă, nici eu nu mai știu. Spectacolele la care visez eu nu se pot repeta în spatii improvizate și nici juca în cluburi. Îmi doresc un teatru bazat pe imagine, pe dans, pe texte mari. În teatrul independent totul e improvizat și, în general, se repetă în condiții inadecvate. Am repetat în parcuri, în garsoniere, printre băncile facultății, pe trepte… Când faci un spectacol independent înseamnă că, pe lângă meseria de regizor sau de actor, vei fi și mașinist, sunetist, secretară, femeie de serviciu: singuri ne facem decorul, ne cumpărăm pe banii noștri recuzita, montăm și demontăm, facem afișul, împărțim fluturași, trimitem comunicate de presă… E ceva care consumă mult timp și energie și de aceea, rezultatul profesional nu e cel mai bun.

De multe ori îmi doresc să intru odată în sistem și să nu mai fiu nevoită să fac altceva decât meseria mea: regia. Pe de altă parte, sunt aproape sigură că sistemul nu m-ar lăsa să fac spectacolele pe care mi le doresc, cel puțin acum, la început. În orice caz, cred că a venit vremea să mă confrunt cu el, cu sistemul, așa că vara asta mi-am luat o lună de vacanță ca să pregătesc câteva propuneri în acest sens. Nu lipsa de deschidere a directorilor față de tineri mă sperie, ci amorțeala actorilor angajați în sistem. Actorii mei independenți nu sunt cu toții de nivelul unui teatru național, dar cel puțin își încep fiecare zi cu un antrenament fizic și vocal. Cel puțin știu că abia așteaptă să îi arunc într-o aventură nouă și riscantă… Am fost avertizată că într-un teatru de stat nu voi găsi așa ceva… Asta mă paralizează, pentru că nu văd cum aș putea funcționa în asemenea condiții.

Singurul motor al teatrului este actorul: adevăratul actor, veșnic copil, veșnic plin de energie, nebun, gata să se urce pe ștăngi, să descopere teatrul de la zero… Astfel de actori sunt Ofelia Popii, Sorin Leoveanu… mai sunt și alții, dar pe aceștia doi i-am văzut lucrând luni în șir și îi admir. Din aceeași categorie face parte și actrița mea, Anda Saltelechi, unul din motivele pentru care nu abandonez teatrul independent. În orice caz, actorii angajați, actorii-meșteșugari, autosuficienți și incapabili de a face altceva decât să declame cu demnitate texte mărețe printre elemente greoaie de decor, actorii care își numără replicile și, dacă nu au rolul principal, preferă „să  stea pe tușă” și să ia salariul fără să dea prin teatru – asta mă sperie mult mai tare decât lipsa de experiență a actorilor neangajați și toate celelalte lipsuri ale teatrului independent.

Crista Bilciu și Cătălin Naum | Foto: Arhiva personală a Cristei Bilciu

Crista Bilciu și Cătălin Naum | Foto: Arhiva personală a Cristei Bilciu

Ce a însemnat Nostalgia lui Cărtărescu pentru tine? Care este povestea de suflet care te-a determinat să adaptezi liber şi să pui în scenă un roman? Şi, dacă ar fi să sintetizezi, care este mesajul spectacolului „Nostagia 53”?

Când am pierdut spațiul de la Muzeul Literaturii am ramas cu 3 spectacole de poezie pe care nu aveam unde sa le joc. Am început să caut spații de joc pe internet și așa am ajuns la casa asta, Carol 53. Doar că, imediat ce am văzut casa, în loc să propun să ne preia unul din spectacole, m-am trezit că le spun: „Nu vreți un spectacol itinerant: Nostalgia lui Cărtărescu?” Așa mi-a ieșit pe gură, nu mai recitisem cartea de 15 ani, a fost ceva subliminal. Pur și simplu asta mi-a inspirat casa, cumva ea m-a ales și a ales și proiectul pe care urma să îl construiesc acolo. Pe vremea când eram studentă la Litere, atât Cărtărescu, cât și cartea lui, erau modele pentru mine. Nu modele teatrale, ci modele literare. Până în ziua de azi cred că Nostalgia e cea mai reușită carte din literatura română, de aceea sunt extrem de dezamăgită de felul în care am reușit să o pun în scenă. Simt că nu am reușit să redau nici măcar 5% din frumusețea ei… Nu reușesc să găsesc texte dramatice noi care să mi se potrivească, așa că am de gând să fac și alte dramatizări. Am în bibliotecă un raft cu cărțile mele preferate: nu conține dramaturgie în afara lui Shakespeare, Cehov și Beckett…

Care este mesajul „Nostalgiei 53”? Cred că întrebarea aceasta trebuie să o puneți spectatorilor mei. Construirea unui spectacol e pentru mine un studiu. Când citește un roman, fiecare lector își imaginează o lume, pornind de la text, o lume colorată în funcție de mintea și sufletul său. Regizorul și actorii arată și altora lumea asta imaginară, personalizată: o materializează…

Consideri că teatrul trebuie să fie liber de compromisuri. Cât de greu vă este să lucrezi doar de dragul artei? Cât de independenţi vreţi să rămâneţi? Faceţi demersuri pentru a obţine finanţări pentru proiectele teatrului?

În mod cert, teatrul trebuie să fie liber de compromisuri. În primii ani, căutam o soluție să trăim din meseria noastră și nu reușeam. Ușile teatrelor erau închise, posturile blocate, nimeni nu ne dădea nicio șansă și adevărul este că nici nu ieșisem din școală pregătiți să luăm această șansă cu forța. Când ne-am împăcat cu ideea că nu ne putem întreține din artă, ne-am liniștit… În 8 ani de teatru independent, nu cred că am câștigat din teatru un singur salariu minim pe economie! În general, așa mi-am pierdut colaboratorii: majoritatea actorilor au simțit, la un moment dat, nevoia să câștige bani, să-și întemeieze o familie… Toate acestea le înțeleg din punct de vedere uman, dar nu le înțeleg ca regizor. Noroc că vin mereu alți visători, care mă ajută să merg mai departe. Nu știu dacă așa e societatea noastră sau așa sunt toate societățile de când lumea: arta nu e o nevoie primară a omului, e tratată ca un moft.

Dar pentru un artist adevărat arta e o nevoie primară: noi lucrăm zilnic, 4-8 ore pe zi… La 30 de ani am renunțat la orice alt loc de muncă pentru a avea timp să fac teatru – înainte viața mea era un chin… De multe ori suntem întrebați din ce trăim – și e greu de răspuns la întrebarea asta. Unii dintre noi au job-uri de week-end, alții lucrează noaptea sau dispar câte o lună ca să poată pe urmă să se dedice din nou teatrului. Uneori mă simt vinovată că nu sunt mai practică, mă simt răspunzătoare pentru toți oamenii aceștia frumoși, care lucrează în echipa mea, neplătiți. Poate că ar exista o metodă de a vinde bilete la reprezentațiile noastre, pentru că avem mulți spectatori, dar ghinionul meu și al echipei mele este că eu nu mă pricep la așa ceva. Nici nu mă pricep, nici nu am timp, prefer să fac teatru… Pe de altă parte, nici echipa mea nu prea are simț practic. Nu am încercat niciodată să obținem finanțări, habar nu avem cum se procedează. Am avut patru-cinci oferte de impresariat, dar majoritatea erau șarlatani, toți aveau foarte puțin respect pentru ceea ce căutam noi în teatru, așa că am preferat să nu mă implic. Nu e normal ca artiștii să fie lăsați în mizerie, dar cred că, în momentul în care supraviețuirea și confortul personal începe să fie mai important decât teatrul, mai bine te retragi…


Acest interviu a fost acordat în exclusivitate pentru website-ul Mediascop.ro în 9 august 2013. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.