Străbaţi America dezgolită de la brâu în jos dintr-o suflare, în ciuda miilor de kilometri pătraţi, ticsiţi cu întâmplări incredibile şi personaje fascinante. Lectura celor 300 de pagini ale jurnalului foarte personal de călătorie semnat de Raluca Feher, cea care şi-a lăsat pentru un an job-ul de Creative Director la agenţia CAP ca să plece cu rucsacul în spate prin America de Sud, reprezintă în sine o aventură pe care să le-o povesteşti propriilor nepoţi.

Experiența livrescă este una subiectiv-universală, ciupită ici-colo de sarcasm, îndulcită pe alocuri de poezie, zguduită mai tot timpul de hohote de râs şi tropotind de uimiri la fiecare pagină şi pas. Autoarea pândeşte întâmplarea la colţ, ciuleşte urechea la povestea trecătorului, notează, într-un carneţel mai mult sau mai puţin imaginar, detalii care scapă turistului obişnuit, pentru ca mai apoi să scoată din pălărie o Americă de Sud demistificată, dar mai paradoxală decât şi-o putea cineva închipui.

„De ce călătorim? De ce lăsăm confortul căscioarelor noastre şi ne luăm lumea-n cap? Cine sunt oamenii ăştia în uniformă de turist occidental, cu sandale de cârpă şi pantaloni de doc şi, în afară de confirmarea independenţei faţă de familie, ce caută ei aici?

Să fie oare Buenos Airesul o adunătură de monumente, Teatrul Colon şi Muzeul Naţional, Obeliscul şi cimitirul Recoleta? Doar pietrele contează, doar morţii au ceva de spus?” – America dezgolită de la brâu în jos

Nu o să te întreb de ce ţi-ai luat lumea în cap, ci de ce ţi-ai luat în cap America de Sud?

Raluca Feher: Să o luăm pe rând: îmi place vinul şi America de Sud excelează în privinţa asta, îmi place carnea şi Argentina e paradisul carnivorilor, îmi place limba spaniolă, îmi place literatura sud-americană, îmi place fotbalul, au vulcani, au deşert, au cascade, geizere, junglă, fluvii. Au oraşe fabuloase, nu au avut comunism şi război de la începutul secolului al XIX-lea. Au civilizaţii stranii şi artă precolumbiană, dar Lima sau Medelin, Bogota, Buenos sau Santiago sunt oraşe unde investiţiile în urbanism contemporan bat cu ziarul la fund, ca pe un rotweiler îndărătnic care face pipi pe covor, pe cele din oraşele europene sau nord-americane.

Deşi America dezgolită de la brâu în jos nu este nici Tedoo, nici Namaste, cât te-a influenţat precedentul creat de alţi doi copywriteri – Brăduţ Florescu şi Octavian Segărceanu (Sega)?

Raluca Feher: Pe Sega nu l-am citit, îmi pare rău, îmi cer iertare. Promit că o să o fac. La site-ul lui Brăduţ bălesc îndelung la poze. Când a plecat el în Thailanda, am zis: uite ce om tare, a găsit uşiţa şi a reuşit să scape din rotiţa de hamsteri în care alergăm neobosiţi sau obosiţi, noi ăştialalţi.

Dar niciunul dintre ei nu m-a influenţat în adevăratul sens al cuvântului. Blogul l-am început pentru că Buenosul a fost primul loc în care am fost şi am avut timp de observaţie. Toate călătoriile mele anterioare aveau termen de valabilitate mic: 2 săptămâni aici, 3 săptămâni colea. Bifam obiective, activităţi, făceam trasee, nu prea aveam timp să casc ochii, să cântăresc, să observ, să trag cu urechea. În momentul în care am găsit acest timp, mi-am dat seama că am nevoie să spun cuiva că, uite, şoferilor de taxi din Buenos Aires nu le miros picioarele a mortăciune sau că în alimentara chinezului ţi se dă bună ziua şi rest. Lucruri simple, care te fac să traduci viaţa altfel.

Blogul a fost scris sub influenţa lucrurilor mici pe care le observam şi apoi a crescut într-o carte la rugămintea /ghiontul în coaste al unui editor.

Raluca Feher | Credit foto: IAA

Raluca Feher | Credit foto: IAA

Ai scris o carte dintr-un blog. Cum ai scris blogul – on the road, văzând şi scriind? Sau ai lăsat întâmplările să dospească o vreme?

Raluca Feher: În fiecare seară, când mă întorceam acasă – atât cât am stat în Buenos sau când aveam un moment de pauză, notam detaliile, întâmplările, discuţiile, vorbele de duh, uimirile şi revelaţiile de peste zi. Şi nu trecea zi fără uimire-stupori-întâmplari care-mi rămâneau între dinţi, ca pătrunjelu’ din ciorbă. Am reluat poveştile de pe blog şi le-am rescris, le-am conectat, le-am decantat şi le-am ajutat să fie mai citibile, înghiţibile, deglutibile. Mai ales că acum, spre deosebire de blog, nu mai aveam cârja oferită de fotografii.

„Dezgoleşti” America de Sud dintr-o privire, etichetezi, dintr-o răsuflare şi cu multă dexteritate, oamenii şi situaţiile întâlnite. De cele mai multe ori eşti ironică, deseori caustică… Nu te-ai temut că risipeşti misterul sud-american, acel realism fantastic marquesian?

Raluca Feher: Hehehehe, e ca şi cum ai spune că un pahar de limonadă îti poate tăia cheful de o sticlă de cabernet din `87.  Sunt un fan cu 89 de capete al lui Marques, dar ironia şi sarcasmul cu care etichetez nu au nicio legătură cu poveştile lui fantastice. Ce scriu eu este o realitate-filtrată ca spirtul prin pâinea minţii mele, ce a născut Marques, o-ho-hoooo, este o… Nimic din ce spun nu ar face dreptate operei lui şi faptul că eu scriu despre mine şi el în aceeaşi frază mi se pare o impietate.

Din capitolele destinate Argentinei, am putea trage concluzia că ocupaţiile de bază ale argentinienilor sunt băutul, mâncatul şi cititul. În pauze, Argentina face politică (sau protestează pe străzi) ca să-şi menţină spiritul civic şi dansează tango, ca să-şi respecte renumele de ţară a tangoului. Cine munceşte totuşi într-o ţară despre care spui că are o creştere economică deloc de neglijat?

Raluca Feher: Muncitorii. Din transport, servicii, din agricultură, turism. Se munceşte, însă eu scriu doar despre ce văd şi, cum nu am vizitat o fabrică sau o mină sau un combinat, nu am scris despre muncitori. Apar în schemă doar în Patagonia, când trec prin oraşul petrolului, unde e plin de indivizi cu pălmoacele înmuiate în păcură. Iar creşterea economica este o iluzie, atâta timp cât inflaţia reală e gigantică, dar ea nu apare în scriptele guvernului.

Şi ca să rămânem tot în ţara noii Evita – preşedinta Cristina Fernández de Kirchner – menţionezi în carte că, spre deosebire de România, clasele sociale sau mai degrabă castele argentinienilor sunt bine definite şi nu se întrepătrund. Ai avut acces la polii extremi, ai reuşit să te apropii de persoane foarte bogate din castele superioare sau de foarte sărmanii Argentinei?

Raluca Feher: Nu am cunoscut persoane foarte sărmane. Am întâlnit oameni din bucata middle class. Asta înseamnă profesori, foşti militari sau politişti, medici, ong-işti, cei care lucrează în servicii. Am apucat să văd în milongi, locul în care se dansează tango, personaje extraordinare, care, la 8o şi ceva de ani, trăiau de pe azi pe mâine, din pariuri. Am văzut, la meciuri de polo, cum arată aristocraţia argentiniană, am cunoscut pe vas, când am mers în Antarctica, argentinieni care şi-au permis să dea pe un voiaj de 2 săptămâni suma de 15.000 de dolari, am fost în casele unor foşti bancheri sau arhitecţi argentinieni, case de oameni cu foarte mulţi bani. Dar care, deşi aveau bani, nu faceau parte din aristocraţie, erau upper middle class dacă vrei, dar în niciun caz nu puteau visa ca vreodată să împartă familia cu un nobil deţinător de pământuri.

Ca să răspund la întrebare, nu am cunoscut nici sărmani şi nici bogaţi. Dar clasa lor de mijloc este mult mai mare, densă, educată şi puternică decât a noastră.

„Buenos Aires este orașul cu cele mai multe librării pe cap de locuitor din lume. /…/ Buenos Aires este, de asemenea, orașul cu cel mai mare număr de psihologi, raportat la populație. În capitala Argentinei se citește și se se înnebunește de la atâta citit.” – America dezgolită de la brâu în jos

În cartea ta spui că Buenos Aires este oraşul cu cele mai multe librării (şi psihologi) pe cap de locuitor. Există, de altfel un pasaj memorabil, legat de „stampede”-ul din Noaptea librăriilor. De unde vine această pasiune pentru cultură a argentinienilor, indiferent de pregătire profesională şi vârstă? Cât de autentică e pasiunea lor pentru lectură? Ţi-ai dat seama dacă şi cât e snobism sau spirit de imitaţie?

Raluca Feher: Cred că sunt foarte curioşi. Cred că au un sistem educaţional foarte tare, cred că există nişte complexe de sud-american, care se uită spre Europa ca spre buricul civilizaţiei şi de aici vine un spirit de competiţie – pe mâna ”credeai că sunt în curul lumii şi nu ştiu nimic? îţi scot eu prostiile din cap!” Asta ar fi o teorie. Poate funcţioneaza şi opusul: argentinienii sunt o supă de spanioli-italieni peste care au venit nemţi-englezi. Toate ingredientele provin din culturi mari care, odată mixate, au dat o poftă de informaţie extraordinară. Zic şi eu. Nu mi s-a părut snobism, dar nici nu cred că eram echipată să detectez snobismul. Când însă nişte oameni se bat realmente pe cărţi, nu cred că este vorba de snobism.

Povesteşti cu mult umor cum ai luat lecţii de spaniolă de la profesoara Natalia. Până la urmă, ai învăţat limba, o vorbeşti fluent? Şi cum stai cu tango-ul?

Raluca Feher: Cu tangoul sunt praf, nu s-a prins nimic de mine. Cu spaniola sunt mai bine, dar nu datorită Nataliei care a dat ţeapă şi a dispărut după sărbători, adică după doar 3 săptămâni de lecţii. Nu vorbesc fluent, dar înţeleg cam 90%, ceea ce, zic eu, e bine.

Îţi plac comparaţiile. Dacă uruguayenii sunt „un fel de bulgari, cuminţi şi aşezaţi”, relaţia dintre argentinieni şi chilieni ţi se pare similară celei dintre români şi unguri. Pe de altă parte, brazilienii îţi amintesc mai mult de români decât argentinienii. E limpede că ţi-ai luat bagajul românesc la drum… Ai avut tendinţa să foloseşti tot timpul o grilă de comparaţie cu România?

Raluca Feher: Da. Asta e referinţa mea. De aici am plecat. Şi când vrei să explici cititorului cum e cu geopolitica, trebuie să foloseşti măsuri cunoscute.

„Când treci din Argentina în Brazilia pierzi o oră şi 27 de minute. 27 stând la coadă în vamă şi ora din cauză de fus. Brazilia e deci mai aproape cu o oră de România. Se simte un damf de latinitate transpirată, cu iz de jumări şi analfabetism. Oamenii sunt mai leneşi decât cu 130 de metri mai la sud, taximetriştii mai ciorditori.” – America dezgolită de la brâu în jos

Şi pentru că vorbim de ţara noastră, observaţiile tale despre români sunt dese şi şfichiuitoare. Există şi ceva ce apreciezi la români, comparativ cu sud-americanii?

Raluca Feher: Da. Un singur lucru. Nu suntem violenţi. Ok, nu merg seara în Ferentari, dar în România, în general, mă simt de 672 de ori mai linistită pe stradă, noapte sau zi. Nu mi s-a întâmplat nimic în niciunul din locurile unde am fost, ceea ce nu înseamnă că nu îi cred pe oamenii care au fost victimele tâlharilor sau… mai rău în America de Sud.

Scrii des despre puhoaiele de turişti care invadează „atracţiile” sud-americane. Sau despre codurile onoarei respectate de localnici, dar pe care imigranţii le încalcă flagrant. Ai avut ocazii să simţi adevăratul spirit al locului, în spatele aglomerărilor pestriţe de oameni? Cum crezi că ar arăta locurile pe care le descrii, cum s-ar purta „băştinaşii” în absenţa veneticilor sau a hoardelor care fac click-clack cu aparatele foto?

Raluca Feher: Ca să simti spiritul locului, trebuie să trăieşti, probabil măcar 3 săptămâni-1 lună, în acel loc. Să-ţi dai timp să respiri, să laşi să se stingă reflectoarele, să plece publicul, să vezi clovnul scoţându-şi nasul şi peruca roşie. Asta se poate face doar cu timp. În anumite locuri am reuşit să fac asta, alte locuri, gen cascada Iguazu sau cimitirul Recoleta sunt imposibil de curăţat de turişti. Hei, şi eu eram unul dintre ei, asta nu e un lucru nasol în sine, sa fii turist. Sinistră e doar deghizarea unui loc în ceva ce nu este, de dragul bănuţului.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate – un caleidoscop de imagini, replici, poveşti într-un ritm nebunesc. Cititorului nici nu îi vine să creadă că, de fapt, ai străbătut America de Sud într-un an. Ţie ţi s-a părut mult sau puţin? Simţi că ţi-au rămas teritorii necucerite – nu mă refer (neapărat) la spaţii sau locuri, ci la obiceiuri locale, la profunzimi spirituale?

Raluca Feher: Ooooooo, vin cu cliche-ul, nu am cum să-l ocolesc. Nu-ţi ajung 176 de vieţi să vezi, să înveţi, să adulmeci sau să guşti tot ce e de gustat, văzut, învăţat. 1 an este o bombonică cip – mai ţii minte bombonicile cip, pe care mamele le puneau pe colivă? Atâta e un an, o bombonica cip, mică-mică-mică. Nu simţi mare lucru, doar că e bine şi că ai mai vrea să mănânci.

Există vreo întâmplare sau persoană întâlnită în călătoria ta care a însemnat mai mult decât o experienţă? Ceva sau cineva care te-a marcat ireversibil, ţi-a schimbat complet scara de valori sau perspectiva asupra vieţii?

Raluca Feher: Da. Este ayahuasca. Dar asta s-a întâmplat în Iquitos, Peru. Şi va apărea doar în a doua parte a cărţii.

Dacă ar fi să te relochezi, ţi-ai alege o ţară sud-americană? Te-ai simţit tu însăţi, „mai bine ca acasă”, în vreun colţ latino-american?

Raluca Feher: Buenos Aires. Am simţit că pot să trăiesc perfect acolo, că mă pot integra cu uşurinţa cu care te scufunzi într-o cadă cu apă caldă.

Urmează o a doua carte despre America de Sud. Şi multe alte călătorii care se vor transforma în cărţi. Ţi-ai propus să faci ocolul pământului şi să îl povesteşti?

Raluca Feher: Ocolul pământului îl tot fac de vreo 10-12 ani. Însă pe bucăţi: nu e un ocol propriu-zis, mai degraba fug cu un fir de aţă până în Tokio, îl trec pe după un cireş, mă întorc la Bucureşti de unde fug la San Francisco, îl leg de pod şi-am plecat acasă, iar de aici, la Santiango, Quito, Casablanca, Manila sau Seul. Şi înapoi la Bucureşti. E o pânză de păianjen, pe care o ţes de ani de zile, sperând să îmi pice ceva în ea. Poate că se va întâmpla asta în viitorul apropiat, poate că se va întâmpla asta.

„Sorbind din paharul de plastic cu vinul cel sec şi aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărţile sunt vii, că oamenii sunt mai importanţi ca râurile şi mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecţia de artă a Muzeului de pe Avenida Libertador nu face doi bani dacă nu ai ajuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinaţiile şi eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracţii fără egal şi recorduri neştiute.” – America dezgolită de la brâu în jos


Acest interviu a fost acordat în exclusivitate și publicat pe website-ul Mediascop.ro în 29 iunie 2014. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.