Invitat la Librăria Bastilia din Bucureşti, Filip Springer a vorbit despre Wanna z kolumnada / Cadă de baie cu colonadă, ultima sa apariţie editorială, insistând pe amploarea căpătată de kitsch în Polonia, o ţară fostă comunistă în care libertatea noilor îmbogăţiţi naşte monştri vizuali.

Jurnalistul polonez l-a avut ca partener de dialog pe arhitectul şi fotograful Vlad Eftenie, iar evenimentul a fost moderat de Mircea Vasilescu, din partea publicației Dilema Veche.

Revista Paragraf vă prezintă câteva dintre opiniile lui Filip Springer pe marginea cărții sale.

De unde a pornit interesul lui Filip Springer pentru asemenea subiecte?

Filip Springer: Cartea şi-a propus să ofere răspuns la întrebarea „de ce peisajul polonez arată aşa cum arată?”. Unul dintre lucrurile care mă preocupă este interesul polonezilor pentru istoria arhitecturii, aşa că am ales să prezint un caz care sintetizează preferinţa polonezilor pentru Renaştere şi Baroc – „Venecia Palace” de la Michałowice.

Cadă de baie cu colonadă… este, în esenţă, povestea unui întreprinzător polonez, care a plecat din Polonia în Statele Unite, după care, revenind în ţară, a preluat o fermă de păsări, a administrat-o o perioadă şi, la un moment dat, a hotărât ca pe locul acesteia să înalţe un palat. Care este, de fapt, un hotel.

Cred că este un exemplu edificator pentru tendinţa manifestată de polonezi de a se inspira din istoria arhitecturii şi de-a face o afacere din ceea ce construiesc. Mie, personal, mi se pare o intervenţie neavenită în spaţiul polonez.
Făcând reportajul, am înţeles însă un lucru important: deşi mai sunt şi alţii, ca mine, cărora nu le place ceea ce văd de jur împrejur, foarte mulţi polonezi se arată încântaţi de apariţia acestor construcţii, care par să vină în întâmpinarea unei nevoi a societăţii.

***

«Cadă de baie cu colonadă… documentează o ipostază arhitecturală a lumii moderne -„Venecia Palace” de la Michałowice – un palat înălţat pe ruinele unei ferme de găini, al cărui proprietar este un om de afaceri… cu viziuni arhitectonice.

Proiectul Venecia Palace din Michałowice a fost gîndit într-o săptămînă. Cel puţin, aşa spune Tomasz Gozlinski: „Priveam miriştea şi deja vedeam palatul, deja mă vedeam păşind pe coridoare, stînd la mezanin, totul deja mi se contura, se aşeza în minte. A fost o viziune. Apoi, mai lucrezi doar la detalii şi deja poţi începe să construieşti. Eu numesc asta «stil eclectic». Unii îl confundă cu stilul lui Ludovic al XVI-lea, însă nu e adevărat. Nu e aşa. Nu e nici cel din Dubai, nici cel din Las Vegas. Eu aş spune că e un stil care atrage atenţia. Arhitecţii vor spune că nu este frumos, însă oaspeţilor le va plăcea. Noi nu construim un muzeu aici. Noi spargem canoanele pentru că vrem să fim diferiţi.“

Week-end romantic la Venecia Palace. Pachetul „Diamant Romance“ conţine, printre altele: băutura de întîmpinare „Welcome Drink“, două nopţi într-un apartament la alegere, decorat cu trandafiri şi lumînări, cu o cadă confortabilă în cameră, pentru ritualul senzual al îmbăierii, şi cu un pat mare, tip king bed, o cină romantică în restaurant, cu un pahar de vin şi cu atenţia dedicată a bucătarului-şef, un mic dejun aromat, de tip bufet „Bună dimineaţa“, între orele 7-10, şi un prînz excepţional în restaurant, pentru două persoane. La alegere, există opt apartamente de patru stele: Sirena, Regina din Saba, Şeherezada, Nefertiti, Frumoasa Elena, Artemis, Afrodita, Cleopatra.» Extras dintr-un fragment publicat în revista Dilema Veche

***

Cât de extins este acest fenomen în Polonia?

Filip Springer: Palatul din Michałowice, ca şi altele de aceeaşi factură, este extrem de încărcat, cu decoraţiuni grele, baroce. Dacă este să vorbim despre saloanele de nunţi, care se încadrează în acelaşi gen arhitectonic, putem vorbi de un fenomen destul răspândit, care se bucură de popularitate. Pare o tendinţă generalizată.

Saloanele de nunţi au o destinaţie specială, sunt construite pentru împrejurări de excepţie. Din nefericire însă, elemente ale acestei arhitecturi se regăsesc în construcţia multor case obişnuite, iar acolo trimiterile către arhitectura barocă chiar nu îşi găsesc rostul.

Dacă saloanele de nuntă sunt amplasate la periferie sau, în orice caz, în locuri nu foarte circulate, casele de locuit te întâmpină oriunde, în centrul oraşelor… este inevitabil să nu-ţi zgârie retina. Şi alegerea culorilor, preferinţa pentru stridenţă, este simptomatică. Se regăseşte la nivelul locuinţelor personale, dar şi în cazul imobilelor de patrimoniu.

Filip Springer | Foto: Arhivă personală Filip Springer

Filip Springer | Foto: Arhivă personală Filip Springer

Vă consideraţi un conservator, un apărător al patrimoniului şi al tradiţiei?

Filip Springer: Nu-mi plac exagerările, stridenţa, opulenţa. Ori imobilele construite în acest stil caută să atragă atenţia, şi o fac printr-o aglomerare de detalii. Orice specialist în arhitectură ar putea argumenta la modul profesionist percepţia mea. În această carte, eu mi-am exprimat o opinie în calitate de receptor, nu de specialist.

Am constatat că modernismul i-a lăsat pe mulţi nedumeriţi în privinţa valorilor promovate. Există şi exemple de arhitectură bună – modernă, contemporană. Din păcate, aceasta nu şi-a cristalizat încă un limbaj, nu s-a autodefinit în totalitate.

Se pare că readucere în actualitate a unor elemente aparţinând arhitecturii vechi este mai la îndemână pentru proprietar şi mai inteligibilă pentru privitor.

De unde provine dorinţa de a copia, de a imita?

Filip Springer: Polonezii au mers întotdeauna pe principiul imitaţiei. Nu am reprezentat niciodată o civilizaţie şi o cultură de sine stătătoare, am recurs la imitaţii.

Ca să vă dau un exemplu, ne-au plăcut mult articolele de podoabă, ornamentele din perioada Imperiului Roman, le-am considerat extrem de valoroase. Dar am apreciat în egală măsură şi imitaţii ale acestora, mai primitive şi, evident, lipsite de valoare. Sau alt exemplu – când într-un cartier polonez au apărut mai multe baruri şi restaurante, ne-am mândrit că avem şi noi un Temple Bar precum cel din Dublin.

Ne place să imităm şi continuăm să o facem. De când a apărut cartea, am avut mai multe întâlniri cu cititorii şi, de fiecare dată, mi s-a pus aceeaşi întrebare: „Cum ar trebui să arate spaţiul polonez – precum cel scandinav sau cel italienesc?” Lumea simte nevoia să se raporteze la modele cunoscute.

Iar acolo unde comunităţile sunt mai neşcolite, mai necultivate, înfloreşte o anumită formă de populism, inclusiv în arhitectură.

Pentru noi, polonezii, este prea devreme să ne punem întrebări privind identitatea noastră. După părerea mea, suntem mai degrabă ca nişte copii care abia începem să percepem realitatea sau care nu vrem să învăţăm – cine ştie?

Există reglementări urbanistice care asigură armonia oraşelor poloneze?

Filip Springer: Avem o legislaţie în materie de urbanism, care ne obligă la respectarea spaţiului public. Fapt e că ea nu funcţionează, nu se aplică. Legea în materie de urbanism este atât de prost gândită, încât nu face decât să sporească haosul arhitectural.

Cadă de baie cu colonadă | Foto: Filip Springer

Cadă de baie cu colonadă | Foto: Filip Springer

Un motiv pentru care legislaţia nu e respectată pare a fi acela că nu înţelegem încă libertatea. Libertatea de a gândi anumite lucruri, de a construi, ar trebui să se oprească într-un punct… De fapt, grija pentru păstrarea armoniei spaţiului comun pleacă chiar de la înţelegerea faptului că libertatea se opreşte undeva la uşa noastră. În căminul nostru putem face cum credem de cuviinţă, dar nimic n-ar trebui să ne permită să desconsiderăm părerea celorlalţi, de îndată ce ieşim în spaţiul public.

Polonezii au luptat însă pentru libertate. Pe vremea comunismului, după cum ştim, totul era interzis, totul era gri. Acum, când totul e permis, când am descoperit culorile, totul este permis. Fiecare dintre noi vrea să iasă din anonimat cu orice preţ, să-şi exprime personalitatea.

Învăţarea civismului este cu atât mai anevoioasă cu cât are de luptat cu o explozie a individualismului. Mulţi visează o casă proprie, pe pământ, iar în momentul în care, în sfârşit, şi-o permit, o fac cât mai ostentativă. Aşa cum uneori ne alegem imagini şocante pentru profilul personal pe Facebook, ceva care să ne ateste unicitatea, tot aşa, păstrând simţul proporţiilor, construim imobile extravagante. Polonezilor le va fi greu să depăşească această etapă.

Cum a fost primită cartea în Polonia?

Filip Springer: Sondajele sociologice arată că aproximativ 82% dintre polonezi consideră că locul în care îşi duc existenţa este frumos. Cei din această majoritate nici nu au reacţionat la carte, nu s-au angajat în vreo discuţie. Cartea a stârnit însă foarte mult interes minorităţii care, ca şi mine, consideră că arhitectura de astăzi merge pe un drum greşit.

Cât timp aţi lucrat la „Cadă de baie cu colonadă”?

Filip Springer: Deşi este cel de al patrulea volum publicat, am început acest proiect în urmă cu  7-8 ani. Din momentul în care mi-a venit ideea, am tot strâns materiale, m-am documentat, am cercetat. Lucrul efectiv la carte nu a durat mai mult de un an şi un jumătate.

Cum şi de ce aţi ales limbajul arhitectural pentru analiza societăţii?

Filip Springer: În Polonia, arhitectura a fost percepută până de curând ca un domeniu destinat specialiştilor, temele legate de arhitectură erau dezbătute în cercuri restrânse. Lucrurile au început să se schimbe de vreo patru ani, discuţia despre arhitectură a ieşit în spaţiul public.

Pe de altă parte, faptul că nu sunt arhitect mi-a permis să pun întrebări prosteşti, iar la întrebări stupide, poţi primi răspunsuri foarte înţelepte. În calitate de neavenit am pus întrebări nu tocmai inteligente unor specialişti, arhitecţi, urbanişti şi am primit explicaţii generoase şi exacte pe care le-am împărtăşit şi celorlalţi prin acest reportaj.


Filip Springer (n. 1982) a făcut studii de arheologie şi antropologie culturală la Universitatea „Adam Mickiewicz“ din Poznan, este reporter şi fotograf. Lucrările sale au fost prezentate în cadrul unor expoziţii individuale din Poznan, Katowice, Gliwice, Gdynia, Jelona Góra şi Lódz.

Publică în întreaga presă poloneză, colaborează regulat cu săptămînalul Polityka. Prima sa carte de reportaj, Miedzianka. Historia znikania (Editura Czarne, 2011) l-a propulsat printre finaliştii prestigiosului Premiu literar Nike, ai Premiului Literar Gdynia şi ai Premiului „Ryszard Kapuscinski“. Volumul a fost nominalizat şi la Premiul pentru cea mai bună Carte de Istorie a anului, la Premiul literar Angelus – pentru literatura central-europeană, precum şi la Premiul Asociaţiei Editorilor de Presă din Polonia.

În prezent, colaborează cu Institutul Reportajului din Varşovia. Lucrările sale aparţin unui gen de frontieră – între reportaj şi literatură – aparent foarte gustat de un anume public din Polonia.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Revista Paragraf

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.