Recent lansată la librăria Cărtureşti din București, Ela cea fără de cuvinte, cea mai nouă apariţie la Editura Cartea Copiilor, este rodul colaborării empatice între scriitoarea Victoria Pătraşcu şi ilustratoarea Cristiana Radu.

Considerată de părinţi o lectură plină în semnificaţii filosofice, Ela cea fără de cuvinte, o poveste despre rostul cuvintelor şi vulnerabilităţi preschimbate în tăceri, cucereşte prin simplitatea textului şi imaginile pline de candoare. Directă, lirică şi nu lipsită de umor, Ela reuşeşte însă mai mult decât alte cărţi pentru copii: pune pe gânduri şi naşte întrebări, indiferent de vârstă.

***

Povesteşte-ne puţin despre fetiţa tăcută. Când şi cum s-a născut Ela cea fără de cuvinte? Cine este ea, cine îi sunt prietenii şi, mai ales, unde îi sunt cuvintele?

Victoria Pătraşcu: Ela nu a apărut dintr-o dată. Nu a aterizat brusc, de nicăieri, în capul meu. S-a construit în timp din fragmente luminoase sau mai puțin luminoase. Vine, în parte, dintr-o copilărie în care cuvintele aveau pentru mine chip. Îmi amintesc că mă mira sonoritatea lor stranie sau zglobie și făcusem o adevărată obsesie pentru unele dintre ele. Așa că i-am spus într-o zi, la pescuit, tatălui meu că ”mărar” are chipul unui om cu chelie și pălărie. Toată această legătură cât se poate de intimă pe care am avut-o cu vorbele m-a pus să-mi pun întrebări la care nici azi nu am răspuns. Unde dispar cuvintele, de ce mor unele limbi și de ce există triburi care nici măcar nu au anumite cuvinte? Apoi, sunt tăcerile în care, de fapt, cuvintele nu lipsesc, ci sunt doar topite într-o expresivitate de o altă natură. Dar, așa cum am mai declarat-0, momentul de declic a fost atunci când am cunoscut-o pe Cristiana Radu (ilustratoarea cărții) și desenele ei fantastice. O aveam în față pe Ela care se exprima în linii și culori, nu în cuvinte. Ea popula universul foii de hârtie cu pisici cu aripi, dantelării și oceane de trăiri.

O carte de poveşti fără poze ar fi mult mai săracă, iar amintirile noastre despre basmele copilăriei ar fi mult diluate. La început ai „văzut-o” pe Ela doar în cuvinte sau şi în imagini? Ela ar fi fost posibilă şi fără ilustraţii? Din punctul tău de vedere, care eşti un om al cuvântului, imaginea/ilustraţia este o întregire a scriiturii sau parte integrantă din aceasta?

Victoria Pătraşcu: Am văzut-o, desigur. De altfel, toate poveștile mele sunt extrem de vizuale. Din punctul ăsta de vedere, cartea a fost o provocare pentru Cristiana Radu. Riscul era ca desenele să dubleze redundant textul. Și n-ar fi fost cea mai fericită ipostază. Pentru imaginarul unui copil, pentru educația lui estetică, pentru bogăția interioară, cărțile de povești sunt cărți de căpătâi. Ilustrația este esențială și amprentează copilul pentru toată viața. În bine sau în rău. Desenele dintr-o carte de povești nu trebuie să dubleze textul, ci să ducă lucrurile mai departe, către teritorii pe care nici măcar scriitorul nu și le-a imaginat. Ar trebui să fie ca o fereastră deschisă care lasă loc imaginației să zboare. Gândește-te la toate cărțile copilăriei, la desenele lor care ne făceau să inventăm alte și alte povești.

Ela cea fără de cuvinte a avut marele noroc de a avea o ilustratoare inteligentă și cu detentă imaginativă care să-i dea chip. Cristiana Radu a lăsat textul oarecum descriptiv să curgă în voia lui și s-a mutat cu desenele în lumea de dincolo de cuvinte, în universul interior, în lumea trăirilor, a cuvintelor care-și caută sensul și rostul.

***

„Ela era mută. Dar era mută doar pe dinafară, pentru că pe dinăuntru viețuiau toate vorbele pe care nu le rostise vreodată. Le păstrase în ea ca într-o sticluță vie. Pentru că le iubea. Cu adevărat. Le apărase întotdeauna de zgomotul din ce în ce mai puternic al lumii, le protejase de moarte.”

***

După lansare, cum ţi s-a părut că primesc copiii această poveste? Devin parte din ea, o percep pe Ela ca pe un seamăn, o posibilă prietenă? Sau o percep ca pe un personaj enigmatic şi ciudat dintr-o carte?

Victoria Pătraşcu: Încă nu știu cum a fost percepută de copii. Am primit niște mesaje despre o fetiță care nu se mai recomandă pe numele ei, ci își spune Ela, despre un băiețel care își provoacă părinții să comunice măcar câteva minute, în fiecare seară, prin semne. Urmează, în curând, niște ateliere de lectură cu cei mici la Merlin Books&Toys. O să văd atunci cum s-a așezat povestea în ei. Mai multe ecouri am primit din zona părinților și, mai ales, a educatorilor. Până la urmă povestea Elei poate fi, chiar este, povestea fiecăruia dintre noi. Măcar o dată în viață am rămas ”fără cuvinte” și am ales să ne refugiem în tăcere. Copiii vor citi povestea la primul nivel. Aş zice că o să rămână cu multe întrebări şi ăsta-i un lucru bun pentru ei. La ce e bună imaginația? Dar ce înseamnă „handicapat”? Ce pot să fac cu vorbele mele? Și, dacă au intrebări, la un moment dat vor avea și răspunsuri.

Coperta cărţii „Ela cea fără de cuvinte” | Ilustraţie şi foto: Cristiana Radu

Coperta cărţii „Ela cea fără de cuvinte” | Ilustraţie şi foto: Cristiana Radu

Cum au reacţionat adulţii, în general grăbiţi şi prinşi cu „lucruri importante”, în preajma Elei?

Victoria Pătraşcu: Bucuria a fost că pe mulți dintre ei povestea i-a tulburat. În parte și pentru că nu sunt obișnuiți să întâlnească teme mai grave în literatura pentru copii. Au înțeles lecția și au digerat sensul. Poveștile citite copiilor transformă părinții în oameni mai buni. Și eu am fost transformată de poveștile pe care i le-am citit Teodorei.

Victoria, tu trăieşti de multă vreme într-o stare de poveste. Cum reuşeşti să te desprinzi de freamătul obositor al zilelor, cum te menţii în starea de visare creatoare?

Victoria Pătraşcu: O să creadă lumea că sunt vreo lunatică, vreo ciudată. Trăiesc ca toată lumea. În București, într-un bloc comunist, într-un cartier muncitoresc. Am aceleași griji ca ale oricărui om. Am mutat însă de foarte multă vreme o parte din lumea interioară și în exterior. Știi, există o carte minunată, ”The man with the violin”. E o poveste care are ca personaj principal un băiețel care vede muzica. Într-una dintre ilustrațiile realizate de Dusan Petricic se văd mama și copilul care merg ținându-se de mână pe o stradă. În dreptul capului mamei apare o lungă dungă și albă pe unde trece care marchează absența ei din propria viață, iar în dreptul copilului totul este colorat și populat cu amănunte: ici o mâță, dincolo un pantof pierdut, colo un ghiveci cu flori. Cum e copilul ăsta, așa sunt și eu. Realitatea e aceeași pentru noi toți, dar eu o văd mai colorată și zăresc și lucruri care altora le scapă. Nu sunt o visătoare, doar văd altfel realitatea.

Ce ar trebui să reprezinte visarea în procesul de educaţie al copiilor? Ce ai dori să le spui adulţilor care au uitat să viseze sau care par să fi uitat rostul visării „neproductive” în economia timpului?

Victoria Pătraşcu: Eu aș face zilnic exerciții de visare și cursuri de imaginație cu oamenii. Nu doar cu cei mici, ci și cu cei mari. Dincolo de faptul că este o activitate foarte plăcută, visarea cu ochii deschiși ne poate duce în zone neexplorate, ne poate aduce idei senzaționale, inedite, soluții la care nu ne-am gândit niciodată. Să plonjezi în propria ta minte. Asta da fericire! Fără visare, riscăm să ne plafonăm într-un realism acrit și rău mirositor. Putem fi productivi și eficienți, e drept, dar pe timp scurt. Iar pragmatismul ăsta practicat timp îndelungat va consuma din resursele vitale ale spiritului și ne va lăsa cu un deșert interior cu care ne va fi foarte greu să trăim.

Cum arată piaţa de carte pentru copii din România? Care sunt problemele cu care se confruntă un scriitor pentru copii în ţară?

Victoria Pătraşcu: Nu arată senzațional, dar e mai bine decât atunci când am debutat eu, în 2008. Editorii preferă încă să publice cărți din străinătate. Din varii motive. Pe primul loc sunt costurile. Costă mai puțin să publici un titlu apărut cu cinci-șase ani în urmă decât să construiești o carte de la zero, cu autor și ilustrator român. Pe de altă parte, nici scriitorii români nu se prea înghesuie să scrie literatură pentru copii. Fie dintr-un dispreț pentru zona asta, considerată a fi o literatură de mâna a doua, fie din spaima de a nu fi asimilați ca scriitori pentru copii și să nu mai fie luați în serios de editurile mari.

Cu toate astea, au apărut în ultimii ani povești frumoase scrise de autori români: ”Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” a Adinei Rosetti, ”Poveste cu un gând strănutat” a Laurei Grunberg, ”Și v-am spus povestea așa” a lui Florin Bican , ”Aventurile lui Arik” , cartea Ioanei Nicolae sau ”Călătorie printre ierburi și lumină”a Iuliei Iordan. Sunt doar câteva dintre titlurile care s-au bucurat de succes.

Ai participat la târguri internaţionale de carte pentru copii. Cum funcţionează acolo lucrurile? Marketingul este mai bun, publicul este mai receptiv? Ai vreo poveste „de succes” despre o carte de poveşti străină recent apărută?

Victoria Pătraşcu: O simplă vizită la un târg internaţional de carte te scufundă în adâncă deprimare. Eu am avut un astfel de moment în 2011, la Târgul de carte pentru copii de la Bologna. Recomand această experienţă oricărui scriitor care se aventurează să scrie pentru cei mici. Ce să povestesc? Am avut pur şi simplu senzaţia că am aterizat pe o altă planetă. O planetă plină de oameni îndrăgostiţi, în primul rând, de ceea ce fac: cărţi pentru copii. Şi o fac la un nivel de profesionalism de neimaginat în România. Pentru niciun expozant, dintre cei 1200, câți au fost prezenţi în 2011 la Bologna, literatura pentru copii nu reprezintă un gen minor. De la cărţi dedicate unor vârste la care copilul este mai degrabă interesat de fiziologie decât de filologie până la albume ilustrate sau romane pentru adolescenţi, toate sunt parte a unui mecanism bine uns, menit să ghideze omul mic spre “marea literatură”. Editurile au planuri editoriale care se fac pe ani înainte, au portofolii de ilustratori sau autori pe care-i promovează. Colecţiile sunt construite după criterii clare, au identitate estetică, iar cărţile au etichete care indică vârsta căreia i se adresează.

Să vă povestesc despre librari şi despre ce înseamnă ei pentru comunitate? Sau despre preocuparea autorilor pentru poveştile pe care le spun copiilor din zonele în război? Este, repet, ca într-un science fiction. Iar publicul este educat, este învățat cât de importantă este cartea de către o mașinărie care cuprinde editori, librari și profesori.

Şi pentru a reveni, în final, la Ela… Ce ţi-ai dorit să i se întâmple mai departe?

Victoria Pătraşcu: Ela a plecat de acasă. Am fost mama ei, încă mai sunt. O să o urmăresc de departe, cu dragoste. Sunt convinsă că va avea o viață frumoasă. Așa cum au avut Somnul și Stejarul pitic. O să-și găsească culcuș în sufletul unor copii, poate va fi alungată de alții. Nu sunt îngrijorată. O să se descurce. Doar are prietenă o pisică înaripată.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.