Emilia Şercan, jurnalist de investigaţie şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, şi-a lansat în iunie 2015 volumul doctoral Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, unic în peisajul cercetării ştiinţifice prin „anvergura documentaţiei şi acribia investigaţiilor” (M. Coman).

Cultul secretului depăşeşte tendinţele normative şi militante specifice multor studii referitoare la acest fenomen, remarcându-se prin rigurozitatea şi complexitatea analizei aplicate unui fenomen care a marcat presa românească în perioada 1947 – 1989, după cum remarcă profesorul Mihai Coman.

Volumul își centrează analiza asupra controlului privit ca sistem plurivalent de metode şi practici de supraveghere. Pe baza unor documente aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Arhiva Ministerului culturii şi Patrimoniului Naţional – multe dintre ele inedite -, Emilia Şercan identifică diferitele forme de control şi le raportează la relaţia putere-presă.

Cum a apărut ideea cărţii Cultul secretului?

Emilia Şercan: E legată de doctoratul pe care l-am urmat. Predam la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din 2005 când mai mulţi cunoscuţi mi-au spus să iau în serios cariera universitară şi să urmez un doctorat. În perioada aceea, începusem să merg la arhive pentru a documenta un subiect privind vânzarea evreilor, iar printre dosarele pe care le-am studiat, am descoperit în tot felul de documente referitoare la presa din perioada comunistă. Mi-au atras atenţia, am început să mă uit peste ele, am început să le fotografiez, le-am pus separat de documentele care mă interesau pe mine la momentul respectiv, negândindu-mă atunci ce urmează să fac cu ele.

În momentul în care am primit un imbold din partea profesorului Mihai Retegan de a face doctoratul la Facultatea de Istorie, m-am gândit să transform subiectul vânzării evreilor într-o lucrare de cercetare doctorală. Apoi am fost îndemnată de profesorul Mihai Coman să fac un doctorat în ştiinţele comunicării şi abia atunci m-am gândit la materialele legate de presa din perioada comunistă pe care le descoperisem. Şi acestea nu erau puţine. Aşa că aş putea spune că subiectul m-a ales pe mine, nu eu am ales subiectul.

M-am simţit atrasă mult mai mult de a face doctoratul pe cenzura în presa comunistă, având în vedere că sunt jurnalist şi absolventă de jurnalism, dar şi pentru că am avut o curiozitate specială legată de perioada dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, în care am crescut şi trăit nişte ani.

„În intervalul care corespunde „Epocii de Aur”, România a fost una dintre cele mai subinformate ţări din Europa şi din fostul bloc sovietic, iar presa, unul dintre cele mai supravegheate şi controlate sisteme naţionale de informare în masă. Rolul informativ a fost înlocuit de rolul educativ, obiectivul principal fiind propagarea învăţăturilor politice, ideologice şi morale prin intermediul cuvântului tipărit. Astfel, presa comunica idei, şi nu informaţii, concepţia partidului despre lume, şi nu evenimente, activitatea ideologică a partidului, şi nu realitatea imediată.” (Introducere)

Cât timp ţi-a luat documentarea în arhive?

Emilia Şercan: Au fost aproape patru ani de zile pe care i-am petrecut la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, la arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi la arhiva Ministerului Culturii.

Patru ani de zile pentru că sunt extrem de meticuloasă, aşa m-am format ca jurnalist de investigaţie. Până în momentul în care nu am simţit că nu am acoperit total subiectul, că nu dispun de toate (re)sursele pentru a mă apuca de scris, am continuat să sap.

Erau zile, săptămâni, luni întregi în care mergeam la program, cum mergea oricare alt angajat al arhivelor, de la ora nouă când se deschideau sălile de lectură şi stăteam până la sfârşitul programului, cu o pauză la prânz. Ajunsesem să cunosc bine instituţia, oamenii, petrecându-mi atât de mult timp acolo. Apoi am început să studiez şi să leg între ele documentele găsite.

Dacă în 2010 am pornit la drum strict pe ideea de cenzură în perioada comunistă, pe măsură ce săpam tot mai adânc şi descopeream alte documente, alte referinţe, mi-am dat seama că, de fapt, presa în perioada comunistă a fost supusă unui sistem de control extrem de complex. Cenzura era doar una dintre formele de control, dar nu singura, nu cea mai importantă, ci parte a unui mecanism de supraveghere a presei.

Ai avut momente în care simţeai că nu găseşti o structură a subiectului?

Emilia Şercan: Am avut şi ezitări, pentru că o lucrare de acest tip înseamnă căutări profunde, nu doar de document. Nu m-am temut că nu o să iasă, pentru că puţine sunt lucrurile care nu-mi ies… Gândurile mele erau îndreptate spre cât de bine va ieşi, nu dacă va ieşi.

Apoi, după ce mi-am petrecut atât de mult timp studiind un singur subiect, la un moment dat m-am confruntat cu următoarea situaţie – nu îmi dădeam seama care este valoarea lucrării, a cercetării mele. Nu mai puteam s-o evaluez detaşat.

După ce mi-am susţinut teza de doctorat în 2013, am simţit nevoia să am o perioadă de pauză, să-mi scot totul din sistem. Am reuşit să mă detaşez abia spre finalul lui 2014, după aproape un an de zile. Atunci m-am apucat să remontez totul pentru a publica o carte.

Emilia Șercan, lansare „Cultul Secretului” la librăria Humanitas Kretzulescu | Foto: Anca Arambașa

Emilia Șercan, lansare „Cultul Secretului” la librăria Humanitas Kretzulescu | Foto: Anca Arambașa

Deci teza ta e diferită de cartea pe care o găsim în librării?

Emilia Şercan: Nu tot ceea ce apare în lucrarea de doctorat se regăseşte şi în volumul de la Polirom, sunt lucruri scoase, în teză am o teorie destul de consistentă…

Cartea a fost împachetată diferit, mai comercial, gândindu-mă la un public larg, nu strict la unul avizat, titlul fiind şi el schimbat.

În momentul în care căutam titlul lucrării de doctorat, nu puteam să mă detaşez de calitatea mea de ziarist, toate propunerile mele erau clar jurnalistice, iar eu trebuia să formulez un titlu academic, chiar dacă suna neinteresant, neatractiv. Ulterior, după patru ani, când căutam un titlu pentru carte, nu mai reuşeam să ies din „cămaşa” academică şi să-i dau un titlu jurnalistic, care să sune atractiv pentru cel care ajunge în faţa raftului cu cărţi dintr-o librărie. Am frunzărit-o şi atunci mi-a venit ideea de Cultul secretului. Şi am pus un titlul secundar – „Mecanismele cenzurii în presa comunistă” – pentru a ajuta cititorul să înţeleagă exact subiectul.

A existat în viaţa ta de dinainte de ‘89 ceva care te-a făcut să te simţi atrasă de subiect sau doar l-ai considerat un bun subiect de anchetă, de cercetare?

Emilia Şercan: Nu a existat un moment special legat de presa de dinainte, dar îmi amintesc că ai mei îşi făceau abonamente la Scânteia sau la România liberă obligaţi fiind.

Mi-aduc aminte că tot timpul venea poştaşul la noi şi ne anunţa: „Vedeţi că vi se termină abonamentul şi trebuie să-l reînnoiţi”.

Sau îmi amintesc că mama, o mare cinefilă, o mare iubitoare de filme şi de poveşti legate de filme, era preocupată să găsească Almanahul Cinema sau Revista Cinema. Ţin minte că îşi făcuse o cunoştinţă la chioşcul de ziare, unde mergea de câte ori apărea Almanahul Cinema şi îi lăsa doamnei respective un bacşiş consistent după ce reuşea să-l cumpere. Mergea tot timpul înainte cu multă vreme ca să-i amintească să-i oprească un exemplar.

Îmi amintesc că presa de informare pe de o parte nu era dorită, iar pe de altă parte alt gen de presă era extrem de căutat în vremurile acelea.

Există şi o explicaţie pentru faptul că mama cumpăra acea revistă, era o manieră de a evada din cotidian, de a pătrunde într-o lume în care teoretic nu avea acces. Multe dintre filmele despre care ea citea nu rulau în România, erau poate doar voalat amintite în contextul unor subiecte, dar în niciun caz nu puteau fi vizionate în cinematografe.

Ai întâmpinat oprelişti în munca de cercetare din partea unor instituţii, a unor persoane?

Emilia Şercan: N-a existat aşa ceva, dar am avut o serie de dificultăţi. Acestea au venit din faptul că nu am reuşit să găsesc, de exemplu, arhivele unor instituţii. De exemplu, arhiva Secţiei de Presă a CC al PCR nu există. Există însă arhiva Secţiei de Propagandă, există multe alte secţii ale Comitetului Central, dar arhiva Secţiei de Presă, nu. Oamenii de la arhive îmi spuneau că este foarte posibil ca ea să existe undeva, dar să nu fi fost descoperită. Sau dimpotrivă – având în vedere interesul pentru ceea ce a reprezentat presa, pentru mecanismele atât de profunde de control al presei, această arhivă să fi fost distrusă.

Pe parcursul cercetării tale ai constatat că ar fi fost distruse, cu bună ştiinţă, diverse documente (sau arhive) la momentul revoluţiei?

Emilia Şercan: Nu am dovezi. Nu am mărturii sau declaraţii ale unor oameni care să afirme categoric acest lucru. Pur şi simplu arhiva despre care vorbesc pare că a dispărut. Şi e ciudat, în condiţiile în care multe arhive au fost găsite. Îmi spuneau oamenii de acolo că mai descoperă sau că mai primesc câte un telefon răzleţ de la câte o instituţie – „Am descoperit în subsol sau la etajul nu ştiu care arhiva unei instituţii, veniţi şi preluaţi-o.”

Durează până se preia, se inventariază… Dar această Secţie de Presă a CC-ului, care din punctul meu de vedere este extrem de importantă, ne-ar ajuta foarte mult să înţelegem felul în care a funcţionat presa, nu există. Probabil că la nivelul controlului politico-ideologic şi instituţional, aş fi putut să am o perspectivă mult mai clară, dacă aş fi avut acces şi la această arhivă.

Mi-au mai lipsit şi documente de la Ministerul Culturii. După 1977 când se desfiinţează în mod oficial cenzura, multe dintre atribuţiile cenzurii sunt preluate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Când am ajuns la ei, Ministerul tocmai îşi mutase sediul din Casa Presei şi arhiva lor era nedisponibilă la acel moment, se afla în cutii sigilate. Mai vreau să spun că arhiva Ministerului Culturii este uriaşă, a rămas în custodia şi gestiunea instituţiei.

Putem spune că nu a existat presă adevărată în perioada comunistă?

Emilia Şercan: E prea mult. Putem spune doar că într-o mare măsură nu a existat presă de informare, presă utilitară, care să-ţi aducă informaţie necesară. În anii ‘80 s-a diminuat considerabil gradul de informare de presei, au dispărut aproape total articolele informative, acestea fiind înlocuite de cuvântările lui Ceauşescu, de hotărârile diverselor structuri ale partidului şi statului… Despre ultima partea a anilor ‘80, Peter Gross spune că singurele informaţii autentice care mai puteau fi citite în ziare erau anunţurile mortuare şi comemorative.

Presă a existat… Erau multe reviste, săptămânale care ofereau informaţii, cum era Flacăra. Exista o formă de presă adaptată unui alt gen de public dacă ne gândim la Urzica, erau apoi tot felul de reviste literare unde se puteau citi texte interesante, cronici, recenzii. Însă cel mai mult de suferit în perioada despre care vorbim a avut presa de informare, cotidiană.

În afara ştirilor utilitare ce altceva lipsea din presa de propagandă? Se făceau anchete, de pildă?

Emilia Şercan: Nu am făcut analiză de conţinut, nu am studiat ziarele perioadei ca să ajung la concluzii privind conţinutul presei, dar din interviurile pe care le-am făcut cu ziarişti care lucrau în perioada respectivă, a reieşit că se făceau anchete (materiale care aveau substanţă investigativă), însă acestea nu erau îndreptate spre instituţiile de stat şi de partid sau o entitate (un banal C.A.P. sau o uzină), ci erau îndreptate împotriva unei persoane. Pentru a nu se crea impresia că statul sau partidul aveau fisuri în modalitatea de funcţionare.

Subiectele de anchetă erau contrafăcute, făcute la comandă pentru a sluji intereselor partidului?

Emilia Şercan: Multe astfel de materiale plecau de la sesizările oamenilor. Erau probleme reale. Însă nu aveai voie să spui că în C.A.P.-ul nu ştiu care nu merg lucrurile. Spuneai că şeful sau un inginer nu-şi fac treaba şi în felul ăsta era influenţată funcţionarea defectuoasă a entităţii respective. În niciun caz nu spuneai că partidul sau statul sunt de vină, că nu furnizează materia primă sau energia electrică necesare pentru bunul mers al activităţii. Înfierai o persoană şi, de regulă, după asta, urma un control „furtunos” făcut de instituţiile abilitate, finalizat cu schimbarea din funcţie a persoanei vizate. Asta era reţeta în momentul în care se dorea înlăturarea unei persoane.

Sau existau campanii. Dacă se dorea „de la vârf” o schimbare de lege, se pregătea o directivă, de exemplu, presa era canalizată spre un anumit gen de materiale, cu un mesaj foarte precis. Atunci era de aşteptat să vezi în ziare, luate în vizor, domeniile cu pricina.

„Ţin minte că atunci când mă pedepseau, mă trimiteau la Secţia Agrară. Era ca un fel de batalion disciplinar. Aveam acolo un coleg, Marcarov, care atunci când i se cerea un articol cu semănăturile, de exemplu, scotea un text vechi, schimba numele CAP-ului şi îi dădea drumul.” (Petre Mihai Băcanu – p. 150)

Strategia de cenzură, de control nu a fost stabilită din start, de la începutul venirii comuniştilor?

Emilia Şercan: Nu, a fost construită progresiv. Nu putem judeca evoluţia cenzurii separat de evoluţia istorică, de contextul politic şi social.

Există o progresie în ermetizarea şi securizarea informaţiilor pe măsură ce societatea comunistă evoluează, cu modificări structurale importante apărute după 1965, când Ceauşescu vine la conducere.

După 1944, după război, oamenii, fiind epuizaţi financiar şi moral, au căutat o alternativă. Această alternativă părea a fi Partidul Comunist. Adeziunile au crescut într-o perioadă scurtă, într-o manieră spectaculoasă. Nu putem ignora contribuţia Comisiei Aliate, a trimişilor Kremlinului care supravegheau activitatea guvernului de la Bucureşti şi a căror influenţă a fost covârşitoare. Pe acest fond, a crescut puterea partidului, iar ziarele de propagandă au putut să răspândească ideologia comunistă fără nicio constrângere – Scânteia a ieşit din ilegalitate şi, în plus, au început să apară ziarele comuniste locale sau regionale.

Este o perioadă de tranziţie până în 1948, în care se preiau modelele sovietice de conducere, de propagandă şi mecanismele lor. La şedinţele Direcţiei de Propagandă, erau date ca exemplu citate din Lenin, cel care 1901 spunea că pentru crearea unui partid bolşevic este nevoie de înfiinţarea unui ziar puternic (care avea să fie Iskra). Acest ziar responsabil cu propagarea ideologiei comuniste în România a fost Scânteia.

Surpriza foarte mare este însă modelul de presă ales, lucru pe care îl descriu în carte într-un capitol extins. În 1945, comuniştii români adoptă modelul L‘Humanité, un ziar relaxat, cu materiale informative, cronici de teatru, sport, subiecte referitoare la infracţiuni. Toate acestea se regăseau în primii ani de după război şi în paginile Scânteii. După 1948, când delegaţiile de ziarişti sau cenzorii încep să meargă în schimb de experienţă la Moscova, lucrurile se schimbă şi este adoptat modelul Pravda. În 1949 se înfiinţează şi Cenzura, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor – DGPT, lucru care duce clar la consolidarea modelul sovietic de presă.

Controlul a crescut progresiv. Au apărut tot felul de directive, hotărâri de guvern, ordine de ministru sau ale unor de şefi de instituţii, dar şi legi – legea care reglementează cenzura sau funcţionarea televiziunii şi radioului, spre exemplu. Toate sporesc securizarea informaţiilor, iar ideea de restricţionare informaţională este tot mai prezintă.

După care, odată cu Decretul din 1964, intervine acea perioadă de relaxare culturală, care se menţine timp de aproape 7 ani.

Începând cu 1971, odată cu momentul „Tezelor din iulie”, intrăm în etapa de ermetizare, care va face ca în ultima perioadă de dinainte de ‘89 presa să fie total neatractivă, neinformativă.

«„Tezele din iulie” vizau îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice nu doar a membrilor de partid, ci a întregii populaţii, sub forma conştiinţei sociale. Fotografia secretarului general al PCR a început să fie tipărită zilnic pe prima pagină a ziarelor, imaginea acestuia deschidea seară de seară programele TV de ştiri, portretul i-a fost răspândit în toate birourile CC-ului, în ministere, întreprinderi, primării, şcoli sau muzee /…/ . Propaganda de partid a făcut din Ceauşescu o prezenţă obsedantă.» (p.92)

Crezi că venirea lui Ceauşescu a marcat o rupere de tradiţia sovietică de propagandă?

Emilia Şercan: Nu ştiu dacă este chiar aşa. Spun în carte că apar schimbări, că există o serie de semne care arată că el se rupe la nivel public, declarativ, de URSS – se desfiinţează Editura Cartea Rusă, a Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, se scoate obligativitatea de a mai studia limba rusă la şcoală, există chiar şi o încercare de desfiinţare a DGPT.

Dar în maniera de gestionare a politicii Partidului Comunist Român au continuat să se regăsească toate direcţiile pe care le urma şi URSS. A existat o rupere, dar nu una consistentă, totală.

A dorit să impună propriul lui sistem de cenzură?

Emilia Şercan: Ceauşescu era extrem de sensibil la tot ce spunea Occidentul despre el şi despre România. De la un anumit punct încolo, imaginea sinelui la Nicolae Ceauşescu a căpătat proporţii epice. Acesta este poate şi motivul pentru care la un moment dat ziarele străine în care apăreau lucruri negative despre România şi Ceauşescu erau cenzurate – ediţiile, numerele respective nu erau puse în vânzare, iar celor care aveau abonamente nu le erau distribuite.

Apoi, în 1975, a fost semnată Convenţia de Helsinki, cînd au fost puse în discuţie drepturile omului, ideea de libertate, civilă, de informare, de exprimare.

Pe acest fond, dacă vorbim strict de cenzură, ipoteza mea este că Nicolae Ceauşescu fiind atât de sensibil la semnalele Occidentului, a vrut să transmită un semnal prin desfiinţarea cenzurii – a DGPT-ului.

Dar nu a făcut decât să internalizeze cenzura. După 1977, o parte din atribuţiile DGPT a fost preluată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, o altă parte a fost gestionată de către Secţia de Presă a CC al PCR, o altă parte a fost predată către consiliile colective de conducere a ziarelor şi redactorilor-şef. În plus, din 1974 funcţiona Legea Presei, revizuită în 1977, exact înainte de desfiinţarea Cenzurii.

Mecanismul cenzurii a devenit mai complex, mai ramificat, exista o reţea de control mult mai profundă decât până în 1977. Apoi, în toate discursurile sale, Ceauşescu spune foarte clar şi explicit că toţi ziariştii trebuie să se auto-cenzureze în momentul în care ştiu că nu mai există altcineva care să-i supravegheze.

«Autocenzura a fost responsabilă de mancurtizarea conştiinţelor oamenilor care lucrau în presă, de amputarea caracterelor şi de alinierea la oserie de principii şi dogme în care nu toţi ziariştii credeau. Tot autocenzura a fost răspunzătoare de dezvoltarea unor mecanisme de autoprotejare, dar şi de autoconservare profesională într-un sistem în care nu exista niciun fel de permisivitate”.» (pp. 147-148)

Deci Ceauşescu a fost „păpuşarul” suprem?

Emilia Şercan: Eu îl identific pe el ca fiind persoana care a reuşit să controleze şi să dirijeze toate formele de control. Dacă Elena Ceauşescu era cea care dicta în zona audio-vizualului, Nicolae Ceauşescu s-a implicat personal în tot ceea ce a înseamnat presă tipărită. Controla totul prin decizie personală şi hotăra totul la instinct. Ajunsese să decidă componenţa redacţiilor, numărul de angajaţi, modalitatea în care se face selecţia angajaţilor, aviza delegaţiile care plecau în străinătate, cotele de hârtie, distribuţia, orarul trenurilor şi avioanelor astfel încât distribuţia să poată fi făcută şi în zonele mai îndepărtate din ţară.

În şedinţele Secretariatului CC al PCR se decideau toate aceste lucruri, forma finală a hotărârilor fiind dictată de el, iar nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. Am descoperit însă şi situaţii în care s-a încercat influenţarea lui. Au fost destule momente în care Dumitru Popescu „Dumnezeu” a încercat să-i influenţeze decizia, uneori şi reuşind să facă acest lucru, dar nu pe de-a-ntregul. Cornel Burtică a avut curajul de a-l contrazice în anumite situaţii. Apoi Adrian Păunescu, care mergea frecvent la el şi îi cerea diverse favoruri – a încercat să-i influenţeze decizia când s-a luat în discuţie redimensionarea revistei Flacăra. Dar Ceauşescu nu adopta niciodată, în totalitate, opiniile celorlalţi. Lua esenţa părerilor, dar o făcea în propriul stil.

Vorbeşti despre cinci paliere de cenzură înainte de ‘89. Ce s-a întâmplat imediat după, care dintre cele cinci paliere a supravieţuit, sub ce formă?

Emilia Şercan: Să le luăm pe rând. Din punct de vedere politico-ideologic, lucrurile s-au răsturnat profund, pentru că după 1989 nu a mai existat susţinerea ideologiei comuniste. Ce a supravieţuit însă a fost implicarea politică, pentru că ziarele, chiar dacă şi-au schimbat orientarea, unele dintre ele au ajuns într-un timp foarte scurt să sprijine conducerea Frontului Salvării Naţionale (FSN). Iar aceasta înseamnă o supravieţuire a militantismului politic, dar de această dată nu impus într-o manieră imperativă, ci prin susţinerea mai mult sau mai puţin benevolă din partea redacţiilor. Ulterior, FSN a oferit anumite beneficii în schimbul acestei susţineri – se punea problema cotelor de hârtie, a electricităţii, a unor subvenţii ş.a.m.d.

Palierul instituţional. Dispar filtrele instituţionale – Consilul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Secţia de Presă a CC al PCR. Accesul la profesie nu se mai făcea prin decizia Secretariatului CC, se înfiinţează o nouă Facultate de Jurnalism. Dispare şi implicarea Securităţii, pentru că dispare Securitatea însăşi, însă serviciile secrete încep să-şi facă din nou implicarea în presă, dar după ‘91, ‘92, când se înfiinţează SRI şi se produce o regrupare a interesului pentru presă, dar nu la maniera în care se petrecea până în ‘89.

Controlul juridic dispare, pentru că dispare Constituţia comunistă. În 1991 apare noua Constituţie care garantează libertatea presei, de exprimare, a întrunirilor. Mai mult de-atât, Constituţia conţine în mod explicit un paragraf care prevede că cenzura de orice fel este interzisă. La fel, Legea presei este abrogată în mare parte şi nu mai produce efecte din punct de vedere legislativ.

Controlul informaţional se păstrează într-o oarecare măsură, dar nu cel cu care am avut de-a face în perioada comunistă. Reflexul de a controla informaţia are alte motive şi justificări, parte pentru susţinerea FSN-ului la momentul respectiv, filtrul principal fiind reprezentat de şefii pe linie editorială.

Controlul economic a rămas. Distribuţia era în continuare gestionată de stat. Cotele de hârtie erau alocate, de asemenea, din resurse bugetare… Într-o industrie extrem de costisitoare cum e cea a tipăriturilor, ziarele au rămas astfel dependente de stat.

Pârghia economică există peste tot, a existat dintotdeauna şi va exista întotdeauna chiar şi în cele mai democratice şi libere sisteme de presă într-o formă sau alta, vizibil sau mai puţin vizibil.

„Unul dintre cele mai importante momente pentru evoluţia presei comuniste a fost adoptarea în 1974, de către Marea Adunare Naţională a RSR, a Legii Presei. /…/ Această lege avea să fie o construcţie de prevederi contradictorii prin care atât presa, la nivel instituţional, cât şi jurnaliştii, la nivel formal, erau supuşi total partidului.” (p. 201)

Şi pentru că ai dedicat în carte un spaţiu consistent Legii presei din 1974… Vezi oportună o nouă lege a presei în România lui 2015?

Emilia Şercan: E o discuţie complicată. Sinceră să fiu, nu sunt o susţinătoare a unei legi a presei, dar susţin ideea de reglementare. E necesară  o formă de auto-reglementare, un consiliu etic sau un consiliu al presei, aşa cum există în alte ţări care nu au o lege a presei, dar unde există reguli foarte clare pentru funcţionarea breslelor liberale.

Avem nevoie de mecanisme de auto-curăţare. Cum unui medic i se poate lua dreptul de practică, ar trebui ca şi unui jurnalist să i se poată retrage dreptul de a profesa pentru rele practici profesionale, pentru încălcarea deontologiei. S-ar putea înfiinţa, spre exemplu, o instituţie abilitată să ofere, după o serie de reguli convenite la nivelul breslei, legitimaţii de presă, dar şi să-i sancţioneze pe cei care încalcă regulile, mergând până la ridicarea legitimaţiei şi eliminarea acestora din breaslă.


Acest interviu a fost acordat în exclusivitate și publicat pe website-ul Mediascop.ro în 23 iunie 2015. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.