În conflictul ex-iugoslav mass media a confirmat faptul că este un important vector de propagandă, iar limbajul folosit a fost hotărâtor în crearea opiniilor, susţine Raico Cornea în teza sa de doctorat „Limbajul urii – Exprimarea mediatică în războiul din fosta Iugoslavie”.

Teza de doctorat a jurnalistului sârb Raico Cornea îşi propune să demonstreze că războaiele din fosta Iugoslavie au fost pregătite minuţios printr-o campanie mediatică comandată de guvernele de la Ljubliana (Slovenia), Zagreb (Croaţia) şi Sarajevo (Bosnia şi Herţegovina).

Firma americană de relaţii publice „Ruder Finn Global Public Affairs” a fost responsabilă, în argumentaţia autorului, pentru imaginea negativă creată sârbilor în procesul de destrămare a fostul spaţiu iugoslav.

În timpul campaniei de propagandă derulată în presa internaţională şi zonală s-a apelat la cele mai „diverse metode de persuasiune, manipulare informaţională şi lingvistică”, au fost folosite expresii conotative, cu o puternică rezonanţă în mentalul colectiv, dar au fost inventate şi „construcţii lingvistice noi, menite să convingă opinia publică cine este bun şi cine este rău”, mai scrie Raico Cornea în introducerea lucrării sale.

Autorul a început să documenteze „starea” Iugoslaviei premergătoare războiului încă din perioada studenţiei sale la Belgrad, în `91-`92, „pe vremea când nu apăruseră calculatoarele, nu existau Internet şi Google”. Raico Cornea răsfoia ziare şi tăia ce îl interesa – situaţia economică din ţările federaţiei, interviurile lui Miloşevici pe teme economice, de reorganizare etc.

„Le puneam pe căprării: Bosnia, Croaţia, Slovenia, Serbia. Făceam dosare… la un moment dat am avut în garajul mamei şapte saci cu dosare”, spune Raico Cornea.

Apoi, în perioada conflictelor ex-iugoslave, a documentat „pe teren”, în calitate de corespondent de război pentru televiziunea de stat TVR şi pentru alte publicaţii din România.

Teza de doctorat a apărut după ani lungi în care autorul a cules şi analizat o mulţime de informaţii pe care presa occidentală, dar şi cea românească „nu se încumeta” să le difuzeze, a fost în miezul evenimentelor tragice care au însoţit dispariția federației de pe harta Europei.

„Niciodată nu m-am gândit să îmi dau doctoratul”, povesteşte Raico Cornea.

„Mi-am zis însă că trebuie să rămână ceva după mine, să transmit un mesaj. Cei care au făcut poporului meu (sârb – n.red.) ce-au făcut să ştie măcar că noi ştim, că nu suntem proşti”.

Jurnalistul subliniază că abordarea sa este naţionalistă, nu ultra-naţionalistă.

„Diferenţa e foarte mare. A fi naţionalist înseamnă să-ţi iubeşti poporul, să fii patriot şi să-i respecţi pe ceilalţi. Atâta timp cât te respectă ei”, spune Raico Cornea.

Limbajul urii alocă o porţiune însemnată istoriei spaţiului ex-iugoslav, extrem de utilă cititorului român dornic să afle de ce şi, mai ales, cum au ajuns popoarele numite sud-slave „de la convieţuire la conflict”.  Primul capitol al volumului, dedicat trecutului, subliniază importanţa miturilor care au construit identitatea naţională a sârbilor.

***

„Cel mai important mit în cultura sârbă este, cu siguranţă, cel legat de Kosovo, respectiv de bătălia de pe Câmpul Mierlei, din 1389. Mai mult, mitul Kosovo sau cultul Kosovo poate fi considerat unul dintre miturile care au contribuit esenţial la formarea statalităţii sârbe moderne şi care se regăseşte în esenţa identităţii naţionale a poporului sârb. /…/ Conform acestui mit, Kosovo şi Metohia sunt considerate pământ sfânt, leagănul civilizaţiei medievale sârbe timpurii, izvorul spiritului naţional şi garantul valorilor naţionale.

Deosebit de puternic şi omniprezent în decursul veacurilor, mitul Kosovo a jucat şi joacă, în continuare, un rol extrem de important în politica sârbească, mai ales începând din secolul al XIX-lea.” (pg.16)

***

Care este morala bătăliei de la Câmpia Mierlei?

Raico Cornea: „S-a creat termenul de Serbia cerească. Acolo cneazul Lazăr Hrebeljanović a avut două opţiuni: să accepte raiul pământesc – adică să facă pace cu turcii, să devină o parte din Imperiul Otoman – sau să-şi jertfească poporul până la ultimul om. Au ales raiul ceresc, au ales jertfa. Într-o singură bătălie au fost ucişi peste 60 la sută din bărbaţi. Acest mit al sacrificiului a fost transmis din generaţie în generaţie. De-asta sârbii consideră Kosovo pământ sfânt.

Acolo a fost înfiinţată şi prima patriarhie. Kosovo are aproximativ 10.000 de kilometri pătraţi şi a avut (sau poate că mai are) cea mai mare densitate de monumente istorice şi religioase din lume. 1.300 de mănăstiri şi biserici. Nimeni nu-şi construieşte biserică pe un pământ care nu e al lui.”

Cum a ajuns Kosovo teritoriu disputat?

Raico Cornea: „Sârbii au pierdut Kosovo în pat, spun eu. Sârbii aveau un copil, niciunul sau cel mult doi, în timp ce albanezii aveau câte cinci-şase. Dar Kosovo e ceva fără de care sârbii nu ar putea exista, e inima Serbiei, pe care cineva a smuls-o deocamdată.

Vom aştepta încă o sută de ani, două sute de ani dacă e nevoie, şi tot îl vom recâştiga.”

Vedere de pe muntele Trebević asupra capitalei Sarajevo, 2 aprilie 2012 | Foto: Elvis Barukcic / AFP / Getty Images

Vedere de pe muntele Trebević asupra capitalei Sarajevo, 2 aprilie 2012 | Foto: Elvis Barukcic / AFP / Getty Images

PURISMUL LINGVISTIC CROAT VS. ANAŢIONALISMUL SÂRBESC

Una dintre particularităţile spaţiului ex-iugoslav, subliniată în repetate rânduri în volumul Limbajul urii, este aceea că domeniul lingvistic s-a întrepătruns organic cu domeniul politic în cazul popoarelor sud-slave.

Interferenţa celor două este o premiză a succesului de care s-a bucurat propaganda mediatică împotriva sârbilor, anterior şi pe durata conflictelor din fosta Iugoslavie. Raico Cornea a încercat să demonteze ideea „ultranaţionalismul sârbesc”, scoţând în evidenţă „purismul lingvistic” al croaţilor.

***

«La Zagreb, odată cu venirea lui Franjo Tudjman la conducerea Croaţiei, la începutul anilor `90 ai secolului trecut, se lansează ca parte a politicii de stat programul de „purificare lingvistică” în cadrul căruia noua elită lingvistică demarează un „curent de curăţire a limbii croate”. Se vor crea, masiv, noi cuvinte şi expresii, pentru a se evita cu orice preţ folosirea aşa-ziselor „sârbisme”, adică a cuvintelor din limba sârbocroată folosită până atunci. Autorităţile croate folosesc inclusiv limba în scopul făuririi şi consolidării naţiunii respective. Se reintroduc, astfel, în limba croată numeroase cuvinte mai mult sau mai puţin ieşite din uz de decenii şi se creează neologisme cu bază slavă.

Anual se organizează concursuri pentru noua terminologie croată de către diferite instituţii lingvistice şi de către mass-media croată. Iată doar câteva exemple de cuvinte noi care au fost premiate sau au fost acceptate.» (pg. 44-45)

***

Când şi-au manifestat croaţii dorinţa de independenţă?

Raico Cornea: „Paradoxal, Iugoslavia, ideea de Iugoslavia a fost apărată doar de sârbi. De ce spun paradoxal? Pentru că Iugoslavia nu a adus nimic bun sârbilor.

La sfârşitul Primului Război Mondial, regele Alexandru a făcut o greşeală, în opinia mea, dorindu-şi un stat mare.

În urma tratatului de la Versailles, la 1 decembrie 1918, era înfiinţat Regatul Iugoslaviei (din care au făcut parte sârbii, croaţii, slovenii şi muntegrenii, al căror teritoriu fusese anexat regatului Serbiei cu o lună înainte – n.red.).

Dintre aceştia, sârbii erau de partea învingătorilor. Prima victorie a aliaţilor fusese cea în care sârbii îi zdrobiseră pe austrieci la Muntele Cer (Ţer). Apoi, tot sârbii, împreună cu francezii, străpunseseră frontul de la Salonic.

Atunci a fost momentul când sârbii puteau spune că nu vor Iugoslavia, ci Serbia mare, dar nu au făcut-o.

Croaţii nu puteau emite pretenţii, pentru că fuseseră de partea greşită (alături de Puterile Centrale – n.red.), aşa că au acceptat ideea iugoslavă, alături de sârbi. Dar elita croată şi-a propus să aştepte momentul istoric, când va obţine independenţa statală.

Şi ocazia s-a ivit, când Hitler a invadat regiunea. Trupele germane au fost întâmpinate cu flori la Zagreb.

Apoi, croaţii au aşteptat să moară Iosip Broz Tito (1980 – n.red.) – cel mai mare politician al secolului 20, în opinia mea – şi, când nu s-a mai ridicat nicio personalitate marcantă la conducerea ţării, croaţii şi-au spus că a sosit momentul. După Tito, a dispărut coeziunea. A fost introdusă preşedinţia prin rotaţie. Şi când a ajuns la conducere, croatul „Stipe” Mesić a dat o declaraţie la Zagreb în care spune: Mi-am îndeplinit misiunea, Iugoslavia nu mai există.

În timp ce sârbii au crezut cu naivitate că Iugoslavia este o soluţie definitivă, croaţii au ştiut încă din 1918 că este o soluţie intermediară până când îşi vor înfiinţa statul naţional.”

MANIPULAREA MEDIATICĂ ÎNCEPE CU RUDER FINN

Susţii, în cartea ta, că primele semne ale războiului mediatic din fosta Iugoslavie apar încă din 1985, când a început o epurare concertată, lingvistică şi mass-media, care sugera dorinţa de separare. Consideri că războiul mediatic a declanşat războiul propriu-zis? Sau războiul mediatic a fost gândit premeditat ca o armă a războiului propriu-zis?

Raico Cornea: „Varianta a doua. În ciuda curentului predominant, nu în presa sârbească au apărut primele idei naţionaliste, primele simptome ale limbajului urii. Aceastea au apărut prima oară în presa din Slovenia. Întotdeauna, slovenii au fost, mental, diferiţi de iugoslavi – de sârbi, de croaţi. Întotdeauna au fost… mai austrieci. Croaţii au avut problema de diferenţiere lingvistică, au creat purismul lingvistic.

Manipularea mediatică a părţii sârbe a fost doar o încercare slabă de răspuns la ofensiva mediatică internaţională împotriva Belgradului. Sârbii au pierdut războiul mediatic. Nu aveau mijloacele cu care să pareze acest val propagandistic şi, în al doilea rând, au fost foarte pasivi, apatici, spunându-şi Adevărul e de partea noastră. Dumnezeu o să-i pedepsească.”

Spui că un pilon important al propagandei anti-sârbeşti a fost compania americană de relaţii publice „Ruder Finn Global Public Affairs”. Cum a apărut în povestea iugoslavă această companie americană de relaţii publice? Cine a recomandat-o?

Raico Cornea: „Nu se ştie cum, cine a recomandat-o. Directorul agenţiei, James Harff, a declarat doar că guvernul croat a apelat la serviciile lor. Tot el spunea că, după ce au fost plătiţi şi au început să lucreze pentru Croaţia, Ruder Finn şi-a dat seama că toată opinia publică era împotriva clienţilor lor (croaţii). Dar banii nu au miros.

Există un curent în Serbia potrivit căruia totul a fost conspiraţie politică. Nu există aşa ceva. Este doar o chestiune de afaceri. Harff a reuşit să manipuleze mass-media şi, paradoxal, trei organizaţii ale comunităţii evreieşti, o elită cultă, au luat partea musulmanilor din Bosnia. Poate chiar au crezut povestea cu lagărele, cu masacrarea musulmanilor…”

***

„La 12 noiembrie 1991, contractul cu firma Ruder Finn a fost reînnoit pentru a include activităţi de lobby pentru recunoaşterea diplomatică a Croaţiei, motivarea sancţiunilor şi a embargoului impus Iugoslaviei, precum şi pentru informări ale funcţionarilor din administraţia Bush, pentru pregătirea comunicatelor de presă, a scrisorilor către editori care să apară în ziare importante, briefing-uri pentru jurnalişti de ştiri şi comentatori. În ianuarie şi februarie 1992, firma Ruder Finn a organizat excursii în Croaţia pentru congresmani americani. /…/

Este interesant că la 23 iunie 1992, guvernul bosniac din Sarajevo condus de Alija Izetbegović a semnat un contract cu aceeaşi companie americană Ruder Finn, în scopul „de a promova un rol de conducere mai puternic pentru Statele Unite ale Americii în Balcani”. În acest scop, agenţia a întreprins o gamă impresionantă de acţiuni, în special înfiinţarea unui  „Centru de Comunicaţii pentru criza din Bosnia”. (pg. 98)

«/…/ În octombrie 1992, Ruder Finn a încheiat un contract de consultanţă în relaţii publice cu liderii albanezi din provincia sârbă Kosovo. (pg.100)

„- Cât de des recurgeaţi la intervenţii pe lângă oficialităţi?

– Cantitatea nu este importantă. Trebuie doar să intervii la momentul oportun şi pe lângă cea mai potrivită persoană. Din iunie până în septembrie, noi am organizat 30 de întâlniri cu agenţiile importante de presă, ca şi întâlniri între oficialităţile bosniace şi Al Gore, Lawrence Eagleburger, precum şi cu zece senatori influenţi printre care George Mitchell şi Robert Dole. De asemenea, am expediat, în exclusivitate, 13 ştiri de ultimă oră, 37 de faxuri de informaţii de ultim moment, am trimis 17 scrisori oficiale, precum şi 8 rapoarte. Am mai dat 26 de telefoane personalului de conducere de la Casa Albă şi alte vreo 100 la ziarişti, editori, comentatori de politică externă şi altor persoane influente din mass-media internaţională.

– De care dintre realizările dumneavoastră sunteţi cel mai mândru?

– De faptul de a fi atras de partea noastră opinia publică evreiască.”» (din interviul acordat de James Harff, directorul companiei Ruder Finn lui Jacques Merlino, în octombrie 1993)

***

Publicaţia Newsday, prin jurnalistul Roy Gutman, a lansat povestea lagărelor sârbeşti. A fost ideea firmei Ruder Finn sau a lui Gutman care căuta senzaţionalul?

Raico Cornea: Gutman a luat premiul Pulitzer. Şi, cel puţin oficial, Ruder Finn s-a sesizat în legătură cu apariţia articolelor lui Gutman. Dar eu am rezerve. E foarte posibil ca ei să-l fi plătit pentru reportajele senzaţionale.

Dar nu ai nicio dovadă…

Raico Cornea: Nu.

***
Raico Cornea | Sursă foto: Pag. personală Facebook Raico Cornea

Raico Cornea | Sursă foto: Pag. personală Facebook Raico Cornea

«Agenţia Ruder Finn s-a folosit prima de materialele lui Roy Gutman din ziarul New York Newsday despre lagărele sârbeşti de prizonieri unde erau închişi musulmani. Agenţia a obţinut, fără a verifica cele scrise de Gutman în materialele publicate, ceea ce specialiştii în relaţii publice numesc „transmiţător”, şi a demarat campania. /…/ Cuvântul „lagăr” a fost ideal şi suficient pentru a trezi interesul comunităţii evreieşti din întreaga lume. Agenţia Ruder Finn a contact rapid trei mari organizaţii evreieşti: B’nai B’rith Anti-Defamation League, American Jewish Committee şi American Jewish Congress.

„Le-am propus să publice o notă în New York Times şi să organizeze o manifestaţie de protest în faţa sediului Naţiunilor Unite”, a declarat cu mândrie James Harff, directorul agenţiei de relaţii publice şi a adăugat fără nicio reţinere morală că acest mod de a specula holocaustul „a reuşit formidabil de bine; intrarea în joc a organizaţiilor evreieşti alături de musulmanii bosniaci a fost o lovitură de poker extraordinară”.» (pg.120)

***

Il Manifesto, La Stampa şi l’Unità au publicat o fotografie The Associated Press care reprezenta o femeie ţinând în braţe un copil care se juca cu un pistol de jucărie – dar cu legende diferite. De ce au făcut acest lucru?

Raico Cornea: „Cred că acest lucru s-a datorat lipsei cunoaşterii situaţiei reale. Dacă aş crede că tot ce s-a întâmplat împotriva sârbilor a făcut parte dintr-un sistem, dintr-un mecanism bine gândit, atunci ar trebui să accept varianta că a existat o conspiraţie internaţională. Dar aceasta nu a existat. Doar că presa a transformat în subiecte ceea ce a considerat important, fără să verifice, fără documente, iar opinia publică, care nu ştia prea multe despre zonă, a preluat informaţiile fără discernământ.

Important de reţinut e că sursele de informare au fost aceleaşi. O anumită ştire a apărut puţin modificată peste tot, în ziare, la televizor. Toţi spun că este adevărat… pentru că au citit în toate ziarele, au văzut pe toate posturile… Adevărata sursa a informaţiei e una singură, e agenţia de presă, oricare ar fi aceasta.

Un curent predominant în media se creează foarte simplu, iar când s-a pornit, nimic nu-l mai întoarce din drum, e ca un tăvălug.

Spui o dată, spui de două ori, spui de o sută de ori că acolo e altceva şi nu te ia nimeni în seamă, chiar dacă ai fost acolo, chiar dacă ai dovezi. Agenţiile de presă au fost mai bine crezute decât omul pe care l-ai trimis la faţa locului. Nu a interesat pe nimeni realitatea din teren. Pe mine m-au considerat un sârb înrăit.”

***

«Un alt exemplu al jurnalismului inadecvat este cel al unei fotografii realizate de fotoreporterii agenţiei Associated Press de la începutul conflictului din Bosnia-Herţegovina. Printre multele fotografii trimise diferitelor publicaţii, agenţia AP a trimis şi una în care apărea o femeie ţinând în braţe un copil care se juca cu un pistol-jucărie. Il Manifesto publică fotografia împreună cu textul: „Bijeljina, Bosnia şi Herţegovina, 21 mai. Refugiaţi. Copil sârb, Marko Ðuric, care şi-a găsit adăpost în satul Crno Blato, se joacă cu pistolul său în braţele bunicii”. La Stampa a publicat aceeaşi fotografie, dar cu textul: „Pistolul-jucărie pentru micuţul refugiat croat”, iar l’Unità a publicat respectiva fotografie cu textul „miliţia sârbă a oprit convoiul de refugiaţi din Bosnia”.» (pg.103)

***

MILOŞEVICI – „PEACE-MAKER” SAU TIRAN DIABOLIC?

Şi vorbind tot despre manipulare, de ce propoziţia rostită de Miloşevici („Nimeni nu are voie să vă bată”) a fost tradusă şi interpretată în atâtea feluri?

Raico Cornea: „Cred că a fost o neînţelegere iniţială. Dar toţi cei care au tradus şi au scris despre asta, au vrut, de fapt, să-şi confirme ideile. Fiecare voia să prezinte o anumită faţă a lui Miloşevici, care raţiona cu sânge rece, care a profitat de media.

Ca să înţelegem contextul… Se întâmpla în 1987, când foarte puţini îţi imaginau că o să se destrame Iugoslavia. La 7 ani după moartea lui Tito, Miloşevici era în plină ascensiune, un politician tânăr, abil, dornic să se evidenţieze, să îşi creeze simpatie.

Sârbii fugeau din Kosovo din două motive – de sărăcie (Kosovo era cea mai nedezvoltată provincie din fosta RSF Iugoslavia) şi  de teama albanezilor, care ajunseseră să controleze toată puterea financiară şi toate instituţiile importante.

Sârbii au venit să se plângă preşedintelui ţării, aflat într-o vizită la Kosovo Polje. Un bătrânel i-a mărturisit că pe sârbi îi bat (albanezii, poliţia).

Vocile critice au afirmat că, din momentul în care Miloşevici a rostit „Nimeni nu are voie să vă bată”, a început să se dezvolte naţionalismul sârb.

Vreau să adaug că, întâmplător sau nu, Miloşevici a fost bursier în SUA. Apoi, cât a lucrat la bancă, înainte de a intra în politică, a fost din nou la cursuri de specializare în Statele Unite.

În 1995, când s-a parafat pacea de la Dayton, documentul a fost semnat de Miloşevici, care era preşedintele Serbiei, nu de Zoran Lilić, preşedintele RSF Iugoslavia la acea dată, o persoană pe care n-o cunoaşte multă lume în afara sârbilor. Miloşevici a fost prezentat ca peace-maker, omul care salvează Balcaniul.

Americanii l-au portretizat în funcţie de interesele lor în diferite momente. Ulterior, Miloşevici a devenit cel rău, tiranul etc…”

***

«Adam Le Bor, biograful lui Slobodan Milošević, a consemnat în 2002 propoziţia drept: „Nimeni n-ar trebui să îndrăznească să vă bată” /…/. Un alt biograf al fostului lider sârb, Leonard J. Cohen, a notat în 2002 astfel declaraţie: „Nimănui nu i se va permite să vă bată! Nimănui nu i se va permite să vă bată!” Aici propoziţia se repetă şi astfel induce un sentiment de nervozitate, iar Milošević apare nu ca un tribun popular, ci mai degrabă ca un politician nesigur care îşi caută cuvintele. /…/

Sabrina P. Ramet, specialist în problema iugoslavă şi un vehement susţinător al bombardării Serbiei, afirma în cartea sa din 1997 că Milošević stătea în picioare afară, împreună cu demonstranţii şi, în timp ce rostea: „Nimeni, nici acum, nici în viitor nu are dreptul să vă bată!”, arăta poliţiştilor cu determinare, prin mişcarea mâinii, să permită demonstranţilor trecerea de cordon. /…/»(pg.92-93)

«La cealaltă extremă poate fi poziţionată varianta declaraţiei care apare în cartea lui Robert D. Kaplan: „Nimeni, nici acum, nici în viitor nu are dreptul să vă bată”. Nu pentru declaraţia în sine, ci pentru faptul că autorul, înaintea afirmaţiei lui Milošević, oferă cititorului o versiune cu iz de legendă citând o călugăriţă sârboaică din Kosovo: „Acest lucru nimeni niciodată nu vă va mai face, nimeni niciodată nu vă va mai înfrânge”, cu referire indubitabilă la bătălia împotriva turcilor de la Câmpia mierlei din 1389. »(pg.95)

***

IMPLICAREA SUA ÎN DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI, CU SUSŢINEREA PRESEI OCCIDENTALE

Şi pentru că tot i-am amintit pe americani… Spui că SUA şi-au modificat atitudinea faţă de Iugoslavia după aprilie 1992 şi că au împiedicat aplicarea planului de pace de la Lisabona. De ce?

Raico Cornea: „Problema e că, la început, Washington-ul nu a fost curios să ştie ce se întâmplă în Iugoslavia. Destrămarea federaţiei începuse deja, când s-au implicat Statele Unite.

Şi s-au implicat, în opinia mea, ca să demonstreze Europei că nu este în stare să-şi gestioneze crizele. De asemenea, SUA au vrut să facă un cap de pod musulman în Europa. Şi, suplimentar, să-şi îmbunătăţească relaţiile cu ţările arabe.

Au existat patru planuri de pace. Lordul Owen şi Carrington moderau pacea, a doua zi pe toate fronturile era măcel. Anterior, SUA l-ar fi avertizat pe Alija Izetbegovici că, dacă semnează acordul de pace Carrington–Cutileiro, nu va exista Bosnia independentă. Abia când americanii au convocat acordul de la Dayton, a doua zi nu s-a mai tras un glonţ în Bosnia. Şi aşa s-a încheiat războiul. Şi-au demonstrat puterea de a face pace, influenţa lor esenţială, au demonstrat că Europa are nevoie de SUA.”

***

«Rezultatele analizei limbajului media, spre exemplu, privind evenimentul Markale din 5 februarie 1994 relevă faptul că Le Monde utilizează în 12 articole monitorizate termenul de „masacru/măcel” de 30 de ori, „crimă/asasinate/atrocităţi” de 17 ori, iar „dezastru/calamitate/dramă” de 14 ori. International Herald Tribune foloseşte de 28 de ori cuvântul genocid în doar 8 articole /…/. International Herald Tribune şi Frankfurter Allgemeine Zeitung sunt, de altfel, singurele ziare care folosesc în cazul Markale sintagma „epurare etnică”. În aceeaşi perioadă, publicaţiile amintite utilizează şi cuvinte precum: „fascism” şi „tortură” sau sintagma „un nou Holocaust”.» (pg.106)

«Următorul pas în mediatizarea conflictului din Iugoslavia, cu precădere a celui din Bosnia, a fost cel în care mijloacele de informare au început să reproşeze NATO că nu reacţionează adecvat. Astfel, vom găsi în mass-media americană titluri precum: „E timpul să se folosească forţa” sau „În sfârşit, măsuri dure”. Revista Time din 11 septembrie 1995 va titra cu litere imense pe copertă: „Aducerea sârbilor în iad” şi adaugă pe aceeaşi copertă „Atacurile masive cu bombe deschid uşa păcii”. /…/ În aceste condiţii de campanie mediatică, a fost o chestiune de timp până când se va obţine sprijinul publicului pentru o intervenţie militară. Deşi experţii repetau că nu există o soluţie militară pentru conflictul din Bosnia, sondajele relevau că 76% dintre francezi erau favorabili folosirii forţei armate în Bosnia, evident împotriva sârbilor. »(pg.107)

***
Sarajevo, 6 aprilie 1992 | Foto: Mike Persson / AFP / Getty Images

Sarajevo, 6 aprilie 1992 | Foto: Mike Persson / AFP / Getty Images

Susţii că relatările anti-sârbeşti despre exploziile de la Sarajevo au legitimat intervenţia NATO în Bosnia şi Herţegovina?

Raico Cornea: „Da. Prima oară („masacrul de pe strada Vase Miskina” – n.red.), media nu a reacţionat la nivelul dorit, nu s-a declanşat o campanie mediatică. Apoi a fost explozia din piaţa Markale, în 5 februarie 1994, incident repetat în 28 august 1995.

Degeaba colonelul Andrej Demurenko, specialist în balistică, a calculat şi a demonstrat într-un raport că ultimul atac nu putea fi lansat de pe poziţiile armatei sârbe. Pentru mass-media era deja prea târziu.”

***
«Politica sacrificării propriului popor de către conducătorii musulmanim pentru a avea promovare mediatică şi pentru a determina intervenţia internaţională poate fi analizată prin prisma următoarelor trei „evenimente-cârlig (trigger-events)”, toate trei din Sarajevo: masacrul de pe strada Vase Miskina (mai 1992), explozia din piaţa Markale (februarie 1994), a doua explozie din piaţa Markale (august 1995).

Masacrul de pe strada Vase Miskina din Sarajevo este cunoscut în mass-media ca „masacrul de la coada pentru pâine”. În timp ce oamenii aşteptau în linişte să cumpere acest aliment, poate cel mai important pe aceste meleaguri, o explozie surprinzătoare a ucis şi rănit mai multe zeci de persoane. Este uimitoare viteza cu care imagini televizate „de la faţa locului”, unde apăreau în prim-plan oameni sfârtecaţi într-o „mare de sânge”, au apărut şi au înconjurat lumea. Unii dintre cei mai renumiţi reporteri de război, cum era şi starul jurnalismului britanic Martin Bell, s-au găsit „din întâmplare” exact în locul necesar şi la momentul oportun. Imaginea îngrozitoare şi declaraţiile martorilor oculari arătau că acea crimă a fost comisă „fără niciun dubiu” de către sârbi.

Rapoartele oficiale către comandantul ONU, generalul Satish Nambiar, care au rămas mult timp confidenţiale, susţin însă cu totul altceva, şi anume că „autorii acestui masacru au fost forţele bosniace loiale lui Alija Izetbegović, care au detonat bomba în faţa brutăriei de pe strada Vase Miskina, şi că a fost o explozie controlată de la distanţă, probabil plasată într-o cutie”.» (pg.133)

«/…/au fost două evenimente similare de acest gen (explozia din piaţa Markale – n.red.), dar din punct de vedere mediatic, foarte important a fost primul eveniment care s-a întâmplat în jurul prânzului, la data de 5 februarie 1994. Temporizarea evenimentului „exact la prânz” era extrem de convenabilă pentru promovarea mediatică, întrucât materialele înregistrate puteau ajunge în redacţiile de ştiri la timp pentru a fi emise în primele ştiri ale serii. Deşi era aproape imposibil să se determine de unde a fost lansat obuzul, iar rănile a zeci de morţi şi răniţi erau localizate în cea mai mare măsură în partea inferioară a corpului, ceea ce putea să implice că era vorbade o bombă pusă în piaţă mai devreme, o bună parte a mass-media din lume, din nou fără probe şi în grabă, a declarat vinovată partea sârbă. Dar tragicul eveniment nu a provocat o intervenţie a NATO. A fost însă folosit pentru condamnarea unor ofiţeri sârbi de către Tribunalul Penal Internaţional de la Haga.

Un eveniment similar, în aceeaşi piaţă din Sarajevo, s-a întâmplat la 28 august 1995. Potrivit datelor oficiale, explozia unui obuz s-a soldat cu 37 de morţi şi în jur de 37 de răniţi. A fost motivul formal pentru ca operaţiunea NATO „Deliberated Force” să înceapă. Comandantul UNPROFOR de la acea vreme, generalul Rupert Smith, cu oarecare rezervă a declarat că „nu este clar cine a lansat acea grenadă”.» (pg. 135-136)

***

În carte vorbeşti despre o situaţie în care NATO a manipulat imagini video. Mai sunt şi alte cazuri de acest fel?

Raico Cornea: „Sunt zeci de cazuri. Un lucru legat de acele bombardamente: NATO a scăpat de toate bombele şi proiectilele ieşite din termenul de garanţie. Era mult mai ieftin decât să le dezasambleze pe componente, să le recondiţioneze, să le dea la casat… 15 % din bombele pe care le-au aruncat nu au explodat niciodată, încă mai explodează. Acum câteva luni a fost ucis un genist care curăţa terenul.

Eu mai cred însă că a fost şi un experiment. A crescut dramatic rata mortalităţii din cauza bombelor cu uraniu sărăcit. Există harta bombardamentelor NATO, nu e secretă.

La acea data, autorităţile finlandeze au declarat, conform documentelor oficiale, că vor susţine financiar eforturile de menţinere a stabilităţii în regiune, dar nu vor trimite niciun militar în Kosovo.

A apărut şi o ştire, tratată sumar, conform căreia peste douăzeci de militari din contingentul italian de menţinere a păcii au murit de leucemie, de cancer.

Sunt multe întrebări rămase fără răspuns. La care se va răspunde probabil peste 50 de ani, când adevărul nu va mai interesa pe nimeni.

Un fapt interesant se întâmplă azi, prin conjunctura nou creată, că Serbia vrea să intre în UE. Sârbii sunt făcuţi să se simtă vinovaţi de bombardarea NATO. În Serbia, la ora asta, bombardarea Iugoslaviei e un subiect tabu, e privită ca o pată neagră în istoria noastră.”

***

«NATO nu a avut nici un fel de reţinere în a manipula inclusiv imagini video. Acest fapt s-a petrecut cu imaginile de la un atac NATO asupra unui pod la Leskovac, în sudul Serbiei, în care cel puţin 14 civili au murit în trenul care, în momentul bombardării, trecea peste pod.

Iată ce afirmă Loffelholz: „Trenul, aşa părea, a circulat atât de repede în direcţia podului, încât piloţii bombardierelor de luptă nu mai puteau stopa atacul. În fapt, după război, s-a putut dovedi că imaginile video, furnizate de NATO, erau manipulate: în varianta făcută publică, viteza de derulare a benzii video a fost simţitor accelerată, cu scopul de a sugera o viteză mai mare a deplasării trenului”.» (pg.111)

***

SREBRENICA, O VIZIUNE „ERETICĂ”

Presa occidentală a folosit din plin sintagmele „groapă comună” şi „genocid” în privinţa enclavei Srebrenica. De fapt, ce s-a întâmplat acolo, în opinia ta?

Raico Cornea: „Srebrenica este cel mai mare caz de manipulare după cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada `92-`93, zona trebuia demilitarizată. Musulmanii trebuiau să predea toate armele sau să părăsească teritoriul. Zona nu a fost demilitarizată, iar musulmanii nu au plecat. Mai mult decât atât, forţele militare musulmane din Srebrenica au distrus peste 80 de sate sârbeşti din regiune sate cu 100, cu 25 de oameni. Circa 3.500 de sârbi au fost ucişi. Există dovezi, înscrisuri cu nume şi prenume. Militarii musulmani atacau, apoi se retrăgeau în Srebrenica, unde erau păziţi de căştile albastre olandeze.

Se spune că au fost executaţi peste opt mii de musulmani. Criminaliştii, medicii legişti veniţi ulterior au săpat 40 de kilometri, metru cu metru. Au găsit câteva gropi comune, sub 2.000 de cadavre în total, dintre care puţin peste patru sute de persoane ar fi fost executate.

Doi ani mai târziu, la alegerile controlate de ONU, au apărut câteva mii (de morţi) care au votat. Apoi se pune întrebarea: cum poţi să-ţi dai seama că un cadavru aparţine unui musulman sau unui sârb?

Există două teorii. Prima spune că sârbii au intrat peste musulmanii din Srebrenica şi i-au omorât.

A doua, susţinută de sârbi, e că atunci când aceştia au atacat Srebrenica, musulmanii – o coloană mixtă, de militari şi civili – au încercat să străpungă încercuirea şi să se ducă la ai lor, lângă Tuzla. Ca să ajungă unde voiau, trebuiau să treacă printr-un câmp minat.

Experţii criminologi au constatat că marea majoritate a victimelor pe care le-au găsit au răni de la bazin în jos, fapt care demonstrează că victimele au călcat pe mine anti-personal, nu că au fost executate.”

***

«„Expertiza medicilor legişti indică faptul că numărul total al cadavrelor descoperite în gropi comune din întreaga zonă Srebrenica este mai mic de 2.000. Din acest număr doar despre 442 de cazuri se poate afirma cu siguranţă că persoanele au fost executate, deoarece au fost găsite cu ochii acoperiţi şi mâinile legate”.

Mass-media occidentală însă a catalogat imediat cele întâmplate la Srebrenica drept genocid. Apar, astfel, pe lângă o serie de articole de presă, caricaturi prin care, de exemplu, evenimentele din Srebrenica sunt comparate cu Varşovia din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. »/…/ (pg.146)

«În iulie 1999, Washington Post a raportat că 350 de etnici albanezi ar putea fi îngropaţi în gropi comune în apropierea unui sat de munte din vestul Kosovo. Astfel de speculaţii s-au bazat pe surse pe care oficialii NATO au refuzat să le identifice. În urma cercetărilor amănunţite, în articol se menţionează despre „patru cadavre în descompunere”, descoperite lângă o grămadă mare de cenuşă, fără niciun detaliu detaliu cu privire la modul în care au murit persoanele respective. /…/

Time a scris că „multe cadavre au fost aruncate în fântâni de către forţele sârbe… în timpul campaniei lor de teroare”. Incredibila poveste şi-a găsit epilogul într-un sat din Kosovo unde, lângă un puţ dezafectat, a fost găsit corpul unui bărbat în vârstă de 39 de ani, împreună cu trei vaci moarte şi un câine. Nici naţionalitatea, nici cauza morţii nu au fost făcute publice, iar New York Times a concluzionat în acest caz neconvingător: „Nu au fost descoperite alte rămăşiţe umane”.

În iulie 1999, o groapă comună din Ljubenić, lângă oraşul Peć – o zonă extinsă în care se considera că au fost îngropate aproximativ 350 de cadavre a scos la iveală după exhumare numai şapte corpuri. În Izbica refugiaţii au raportat că 150 de etnici albanezi au fost executaţi în luna martie 1999, dar corpurile lor au fost de negăsit. În Kraljan, se presupunea că 82 de persoane au fost ucise, dar anchetatorii nu au descoperit decât un singur cadavru.»(pg.147)

***

MAI BINE O SUTĂ DE ANI DE NEGOCIERI…

Ce publicaţii sunt în topul atitudinii anti-sârbeşti?

Raico Cornea: „Nu ştiu, dar pot să spun că cea mai părtinitoare a fost presa austriacă, porta-vocea Sloveniei şi apoi a Croaţiei. Apoi, din automatism, şi a bosniacilor musulmani. Presa occidentală (în ansamblu) s-a întrecut în a scrie ciudăţenii cât mai mari, aberaţii despre sârbi.

De reţinut e că lucrurile nu trebuie generalizate. Într-un război, o tabără nu poate fi uşă de biserică. Mai bine o sută de ani de negocieri decât două minute de război. Şi asta o spun toţi cei care au simţit vreodată praf de puşcă.”


Raico Cornea s-a născut la Moldova Nouă în Caraş Severin, la 25 iulie 1969. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia Jurnalism şi informare a Universităţii din Belgrad (Serbia) în 1997 şi Academia Internaţională de Jurnalism, Olof Palme International Center & European House. Budapesta / Stockholm în 2001, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2014).

Şi-a început cariera de jurnalist la ziarul „Timişoara”, iar în perioada 1993-2000 a fost corespondent TVR pentru fosta Iugoslavie, apoi corespondent de război din Kosovo şi Metohia al publicaţiilor „Expres”, „Expres Magazin” şi „Evenimentul zilei”.

În prezent este videojurnalist la Televiziunea Română şi director media al Uniunii sârbilor din România.


Acest interviu a fost acordat în exclusivitate și publicat pe website-ul Mediascop.ro în 1 ianuarie 2016. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Un comentariu

  1. […] În cartea ta îi menţionezi pe aşa-numiţii karateli (călăi), termen asociat detaşamentelor de exterminare nazistă (p. 92). Serghei Lavrov susţinea într-o declaraţie din 28 aprilie 2014 că în Ucraina ar exista lagăre de concentrare. Nu acelaşi lucru afirmase Occidentul despre Serbia cu privire la bosniaci? (pentru referinţe,  a se vedea „Limbajul urii – Exprimarea mediatică în războiul din fosta Iugoslavie” de Raico Cornea) […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.