Pictorul român Ștefan Câlția, ajuns la 75 de ani, deapănă amintiri în dialog cu publicul, cu prilejul expoziției originale „Obiecte grăitoare”, ce cuprinde tablouri și obiectele personale colecționate de artist de-a lungul timpului.

Fie că este o unealtă de fierărie sau o floare uscată, o pereche de ochelari ai bunicii ori o țiglă medievală, obiectul din preajma lui Ștefan Câlția „grăiește”, își spune povestea și influențează organic, dar subtil, procesul creativ al artistului.

În egală măsură, poveștile grăite de pictor, pline de „mirosul iute al buruienilor, dar și de mireasma fină a florilor încălzite de soare”, îmbogățesc cu semnificații noi înseși obiectele pe care artistul le ocrotește în căminul și atelierul său.

75 DE ANI… ȘI O ZI… ȘI DOUĂ ZILE… ȘI AȘA MAI DEPARTE

Ștefan Câlția: În copilărie am fost fericit, când am fost tânăr am fost fericit. Și acum sunt fericit. Asta nu înseamnă că n-am trecut prin toate problemele vieții. Mă bucur în fiecare zi de vârsta pe care o am. În fiecare zi împlinesc câte ceva. 75 și o zi. 75 și încă două zile. Și așa mai departe. Și mulțumesc lui Dumnezeu că mă pot bucura de aceste zile.

ÎNTRE SATUL ȘONA ȘI ORAȘUL FĂGĂRAȘ

Ștefan Câlția: Eu nu sunt copil de țăran. Tatăl meu era desenator tehnic la fabrica de avioane din Brașov și mecanic de precizie – repara manometre, ceasuri etc – la combinatul chimic din Făgăraș. Eu am trăit în satul ăsta (Șona – n.red.) patru ani. După care ne-am mutat în micul orășel Făgăraș, am stat în marginea orașului înspre Olt. Săream patru garduri și intram în răsadurile cu ceapă și legume, încă un kilometru, după care erau Oltul, pădurea, dealurile… Eram un mic orășean.

De ce insist că nu sunt țăran? Pentru că țăranii, copiii de vârsta mea și de mai înainte, erau speriați de sat. La 4 dimineața te sculai și plecai cu tata la lucru. Mulți au plecat din sat ca să scape de lumina soarelui care-i bătea în cap la prașilă. Eu n-am trăit experiența asta, am un avantaj. Aria mea de cercetare cuprinde și satul și orașul, cu bâlciul lui, iar lucrurile astea se cam amestecă în mintea mea.

PIETRE ȘI FLORI DIN COLECȚIA DE VIAȚĂ

Ștefan Câlția: Obiectele și lucrurile care mă înconjoară… Nu le-am adunat singur, le-am adunat cu soția, cu copiii mei. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, văzând că eu strâng pietre din cartierul meu, calupuri de granit scoase pentru asfaltare, Matei a venit într-o zi de la școală cu un pietroi în ghiozdan. Am adunat aceste pietre și mi-am pavat curtea. Când umblu pe aleea din curtea mea, eu parcurg, de fapt, foarte multe străzi din cartierul meu.

O piatră nu-și spune povestea toată de la început. Când plouă pe ea, are o culoare, e o poveste. Când bate soarele e altă poveste. Când pui mâna pe ea și simți căldura zilei, după ce soarele a trecut, e altă poveste. Sunt obiecte care își spun în continuu poveștile lor.

După aceea mai exista și teama că s-ar putea să toarne asfalt peste ele, că s-ar putea să toarne asfalt peste tot. Că puteam să fim un gri frumos, dar nesfârșit, fără nimic altceva. Și atunci am tras obiectul înspre mine, cu gândul de a-l arăta copiilor, de a-l arăta celor din jur, de a-l ocroti.

Florile au fost adunate de soția mea, timp de treizeci de ani. Umplu camera cu mireasma și culoarea lor. În fiecare vară sunt scoase afară, sunt stropite cu apă, spălate de praf, cele care își pierd harul rămân afară, restul sunt reclădite din nou.

Am adunat. Dar, de fapt, n-am adunat. Eu cred că ne întâlnim cu obiectele. Ele ne caută, noi le căutăm, le luăm și simțim nevoia să fie mai aproape de noi.

În jurul meu s-au strâns lucruri de care mă bucur și ca artist, ca profesionist. Nu constituie modele, dar câteodată, un vas îți aruncă o umbră, o lumină, iar acea umbră (sau lumină) este pentru o secundă personajul pe care urmează să-l pictezi.

Ștefan Câlția | Foto: Revista Paragraf

Ștefan Câlția | Foto: Revista Paragraf

UȘA, CA UN PIEDESTAL AL TRECUTULUI

Ștefan Câlția: Într-o după-masă, pe Maria Rosetti colț cu Armenească, niște oameni lucrează pe acoperișul unei case de colț superbe. Îi întreb cu o ușoară teamă ce fac. „Schimbăm tabla”, răspund ei. Seara, copiii vin și-mi spun: „Tată, știi că se dărâmă casa de acolo?” Începe un scandal, ieșim și noi, era sâmbăta, nu găseai pe nimeni nici la primărie, nici la poliție…

Atunci era ministru Toader Paleologu, vecin cu noi și băiatul unui bun prieten de-al meu, Alexandru Paleologu. Iau legătura cu el. Duminică, reușim să oprim excavatoarele, care, de fapt, dărâmaseră aproape toată casa. Totul a fost ilegal. Matei vine acasă târând ușa proprietății. O salvează.

Ușa începe să devină un obiect destul de incomod, ne întrebăm unde să o punem. O demontăm. Cu prima ocazie o ducem la țară. Dar nici acolo nu ai ce face cu o ușă maiestuoasă, nu aristocrată, dar de oameni așezați ai Bucureștiului. Stă ocrotită undeva. Apoi vine expoziția și aducem ușa în București. Îl rog pe un meșter să o remonteze. Meșterul îmi spune: „Știți ce ușă e asta, știți cum e îmbinată? Știți că are niște balamale care, atunci când o deschizi, ușa se ridică ca să poată trece peste covor?”…

Cât de important e să știi ceva despre trecutul tău, despre lucrurile tale, despre cum au fost ele făcute…! Sigur, vin ape, războaie, dar măcar din când în când apropie-te de un obiect din ăsta, descoperă-l, asumă-ți-l… Vei vedea că ai un piedestal, ai ceva solid pe care stai.

ȚIGLA ȘI… GARDIANUL DIN CETATEA FĂGĂRAȘULUI

Ștefan Câlția: Cetatea Făgărașului a funcționat totdeauna, este unul dintre puținele castele medievale din Europa care a fost folosit tot timpul – de principii Transilvaniei, de garnizoana Imperiului Habsburgic și a armatei României Mari, temniță în perioada comunistă…

În 1964 pușcăriașii au fost repartizați, unii prin Bărăgan, cu domicilii forțate ș.a.m.d. Elev, mă strecor în interiorul cetății. Oamenii nu aveau încă acces, gratiile și obloanele nu erau date jos.

În vremea aia, circula o poveste. Un gardian s-ar fi apropiat de un chestor de poliție închis în pușcărie. Din discuție în discuție, gardianul aflase că nimeni nu știa că prizonierul e acolo. S-a interesat de familia chestorului, care ulterior s-a mutat în Făgăraș, și-au găsit de lucru la fabrică. În oblonul celulei în care era închis chestorul, gardianul a făcut o găurică prin care se putea privi. O dată pe săptămână, familia chestorului venea și stătea la povești lângă un castan, pe așa-numita promenadă din jurul cetății, iar chestorul avea posibilitatea să-și vadă familia prin oblon, preț de cinci minute.

Intrat în cetate, mă urc în turn, și, când să plec, dau peste un morman de țigle speciale. Iau o țiglă, o vâr sub haină și ies cu ea. Este singura țiglă din perioada principilor transilvăneni (sec 18), care s-a mai păstrat.

RITUALUL COACERII PÂINII

Ștefan Câlția: Cuptorul cu pâine al bunicii mele era într-o cameră care se chema dedesubt. Ca să cobori trebuia să pleci puțin capul pentru că altfel te loveai de grindă. Într-o parte a camerei, unde era o fereastră care, poate și din cauza făinii și pentru că nimeni nu o prea ștergea de praf, dădea o lumină lăptoasă, era cuptorul, iar pe cuptor era întotdeauna aprinsă o lampă de petrol. În partea cealaltă era fântâna, pe jos pământul rece. Pâinea și apa, în aceeași odaie. Covata cu aluatul acoperită cu o față de masă albă îți dădea impresia că e o ființă vie care respiră. Bunica băga pâinea în cuptor, din aluatul ce rămânea făcea păsărele mici cu ochi de piper, la urmă mai punea o lipie cu o prună. Nu toate familiile făceau pâine în aceeași zi. Din cauza asta, aproape în fiecare zi în sat mirosea a pâine. Când se cocea pâinea, bunica ieșea cu lipia și cu păsărelele la poartă unde noi, copiii, ronțăiam din ele.

Făcutul pâinii depășea ideea că faci ceva de mâncare, era un ritual. Modernitatea nu înseamnă să-ți uiți rădăcinile. Nu sunt un pășunist… Dar e păcat să nu păstrezi în tine lucruri care lasă urme de frumos.

FIERĂRIA LUI LAZĂR

Ștefan Câlția: Am zis să facem o fierărie la Șona. Nu cu gândul că în sat ar exista nevoie de fierari. Pentru că, dacă pe vremuri nu puteai să stai pe uliță seara două ore, pentru că te călcau vitele – își puneau oamenii niște lemne ca să nu frece ciurda de garduri – acum mai sunt doar trei cai, două bivolițe și patru vaci…

Eu aveam deja niște unelte, câțiva clești, ciocane, pe care le țineam pentru frumusețea obiectelor, apoi am început să mă duc în târg să cumpăr mai multe. Am reușit să facem o fierărie care e funcțională.

De ce „fierăria lui Lazăr”? Lazăr e prietenul lui Isus. Moare și învie după patru zile. Am cam murit și noi un pic și sper că vom învia. Ăsta e sensul simbolic al fierăriei lui Lazăr.

Dar se mai cheamă și „fierăria lui Lazăr” pentru că o familie din sat se chema Lazăr, iar în expoziția mea și în sufletul meu sunt câteva personaje extraordinare din această familie, unchi și veri de-ai mei. Lazăr Moise este unul dintre ei, pe care îl am într-o fotografie din Detroit, cred, cu fanfara tinerilor emigranți din sudul Transilvaniei. L-am regăsit după alți 12-14 ani într-o altă fotografie, cu fanfara înființată în Șona.

Flori uscate și unelte de fierărie | Foto: Revista Paragraf

Flori uscate și unelte de fierărie | Foto: Revista Paragraf

FANFARA DIN SAT…

Ștefan Câlția: Emigrația transilvănenilor și cea a românilor a fost altfel decât cea a irlandezilor, polonezilor sau nemților. Ardelenii n-au plecat pentru că n-aveau loc unii de alții, așa cum plecau polonezii cu sate întregi, preot, învățător, să construiască Polonia în America. Ei au plecat să facă bani, să cumpere mașini, unelte, pământ, ca să fie și ei în rând cu lumea. Plecau aproape pe jos până la Hamburg, acolo se îmbarcau, ajungeau în America și lucrau. Unii câștigau, alții nu. Cei care câștigau veneau cu bani acasă.

Acest unchi al meu, Lazăr Moise, a venit cu bani în țară după 12 ani, și-a cumpărat tractoare, mașini de treierat, scule de dulgherie și de mecanică și a devenit în sat un om cu stare, cu o putere extrordinară. Nu au trecut decât zece ani, și a fost bătut, declarat chiabur – dar asta e altă poveste…

Mentalul satului în anii ’20 și ceva era altfel. Au vrut să facă o fanfară, să facă ceva pentru comunitate. Nu au cerut nimic nici de la stat, nici de la primărie. S-au dus la agentul bancar din sat, un țăran de-al locului care știa cel mai bine cui să dea sau să nu dea credite. Instrumentele erau scumpe. Banca din Cluj le-a cumpărat instrumentele de la o firmă maghiară. Dar cineva trebuia să îi învețe să cânte, și-atunci au apelat la un sas, mare specialist în fanfare. Trei luni de zile sasul ăsta a venit și i-a instruit. Nu i-a învățat ceardaș, lender sau învârtită, ci „Deschide, deschide fereastra”, o melodie de margine de oraș. /…/

Ce vreau să spun e că oamenii nu au fost nici mai buni nici mai răi decât sunt acum. Dar exista rânduiala comunității. Trebuie să recreăm comunitatea, viețuirea împreună după rânduială. Restul e balamuc.

… ȘI ALTE INSTRUMENTE MUZICALE

Ștefan Câlția: Instrumentele îmi populează lucrările. Cornul nu făcea parte din instrumentele unei fanfare. Este urmarea unui gest pe care l-am făcut împreună cu un prieten de-al meu, profesor la Timișoara, la liceul de muzică și arte.

La un moment dat mi-a spus că au un meșter la liceu care repară instrumentele de suflat și că acesta are o tristețe că nimeni nu-i mai comandă vreun instrument. Ne-am interesat care era cel mai mic instrument de suflat – la începutul vieții mele, banii chiar erau o problemă… Ne-am hotărât pentru cornul de vânătoare. În Ardeal nu se mai făceau, pentru că nu mai erau vânători. Ultima lui utilizare era aceea de goarnă, în sat. Am căzut de acord cu meșterul ca la fiecare salariu să-i dau o sumă mică de bani.

A fost ultimul instrument pe care l-a făcut și bucuria vieții lui că cineva îi mai comandă un instrument.

ÎNTÂLNIREA CU REGALITATEA

Ștefan Câlția: Prima dată m-am întâlnit cu un rege în Norvegia. Stăteam pe o bancă lângă Palatul Regal, mai mic decât al nostru. Acolo erau un prundiș, un parc și o alee. Am văzut că vine un moșulică cu un cățel. Cu cât înainta, mă gândeam că l-am mai văzut undeva. Mi-am adus aminte de o statuie de pe drumul spre pârtia de schi – a regelui Olaf al 5-lea. M-am ridicat în picioare și m-am dat mai în spate, iar el s-a îndreptat spre o bancă unde era așezată o doamnă în vârstă. Regele a spus ceva, doamna s-a ridicat, a făcut o reverență discretă și s-a mutat puțin mai spre capătul băncii. Iar regele Norvegiei s-a așezat pe bancă la capătul celălalt, cu cățelul – un șorecar – între picioare. Am început să urmăresc lumea care venea pe alee și trecea prin fața băncii. Unii îl vedeau, și-atunci se îndreptau puțin de spate și mergeau atent, dar fără să întoarcă privirea spre el. Alții nu-l observau. Am descoperit în scurt timp că norvegienii își iubesc regele, chiar și socialiștii la putere…

Apoi am avut o expoziție în Elveția împreună cu studenții mei, în ’94 sau ’95, și cineva mi-a sugerat că, dacă vreau, pot să-l văd pe regele nostru. Am dat mâna cu Majestatea sa, am mai spus lucrul ăsta, și am avut senzația că am în față un țăran, un militar și totodată un sacerdot. Și n-am putut să mă mai despart de această imagine a acestui personaj extraordinar.

Acasă nu mi se vorbise prea mult despre regalitate, nu știam foarte multe, dar mi-am dat seama că instituția asta ar fi cea mai frumoasă pentru noi.

PICTOR DE STĂRI

Ștefan Câlția: Nici în facultate, deși atunci mă străduiam, iar după aceea nici atât, nu am putut să pictez obiectul din fața mea. Pentru că, în fiecare clipă, lumina, ceea ce venea din afară, îl făcea de fiecare dată să apară altfel. În fiecare clipă și eu eram altfel. Și atunci, tot timpul, pe pânza mea pictam și repictam obiectul. Chiar dacă pictez o ceașcă cu flori reale, acestea sunt undeva în spatele meu sau în niște schițe pe care le-am făcut cândva, dar pe care nu mi le aduc în fața ochilor. Încerc să pictez starea pe care mi-o dă obiectul respectiv.

Vase de sticlă în expoziția „Obiecte grăitoare” | Foto: Revista Paragraf

Vase de sticlă în expoziția „Obiecte grăitoare” | Foto: Revista Paragraf

CREAȚIE ȘI LEVITAȚIE

Ștefan Câlția: Copil și tânăr fiind pe dealurile Transilvaniei, într-o fâneață superbă, culcat – nu știu dacă să-mi fie teamă că voi putea cădea în cer – văd păsările, gâzele, simt miresmele teribile… Mă ridic și sunt deasupra țării Oltului… Zic că, dacă aș întinde mâinile, aș pluti, aș zbura. Cobor să mă duc să mă scald în Olt. Și intru prin lunca Oltului, unde când și când apele aduc nămoluri, ierburi, urzici și cucută. Și când calc, mirosurile sunt acre, mă înțeapă plantele, intru în altă lume, deodată pacea și albastrul de pe deal dispar, mă scufund puțin în nămolul rece, trec și ies pe malul apei, unde e nisipul cald, plăcut.

Așa e viața: cu mirosurile tari ale buruienilor, dar și cu miresmele fine ale florilor încălzite de soare.
Despre lucrurile astea cred că vorbim, indiferent că suntem artiști, ingineri sau altceva. Despre stările acestea pe care le avem în contact cu marea creație. Trebuie să înțelegem că parcurgem cea mai frumoasă grădină, care e creația, e lucrul creat – de-acolo luăm câte o bucățică și o arătăm celorlalți, de-acolo ne hrănim…

FANTASTICUL FIRESC

Ștefan Câlția: Eu, ca structură, mai mult am trăit în vis decât în realitate. Când spun vis – e o visare, o reverie, o poveste. Pentru mine acest vis este marea realitate. De ce tot ce scornește mintea mea să fie mai puțin real decât masa asta?

Plutesc, visez, construiesc… Lucrurile care țin de zona fantasticului în lucrările mele sunt lucruri firești. Atât de mult e acest fantastic în viața noastră! Nu-l pipăim totdeauna, dar el există în permanență. Tot timpul trăim în gând – acest lucru ne face să fim altceva decât celelalte ființe.

CREAȚIA INFERNALĂ

Ștefan Câlția: Era o perioadă când lucrurile (neplăcute) erau mai puternice, pentru că le trăiam altfel. Există tensiune și mocirlă, te scufunzi în ele de multe ori și simți nevoia să vorbești despre ele.

La 15 ani învățam la seral și eram muncitor necalificat pe un șantier. De atunci știu că cea mai bună obială este hârtia din sac de ciment. Aveam degetele subțiate de cărămizi, broboane de sânge pe degete, pentru că nu-ți dădea nimeni mănuși pe vremea aia și încărcam sute de cărămizi. Umblam cu roaba pe o scândură, pe ploaie, iar în spatele meu era altul cu o roabă. Mie îmi mai scăpa roaba de pe scândură, și primul lucru pe care îl simțeam era un șut în fund – „hai că nu-mi fac norma!” – al ăluia din spate.

Atunci aflam că o verișoară de-a mea a născut în pușcărie pentru că fratele ei fusese prins partizan în munți. Unchiul meu, numit chiabur, era hăituit. Știam tot, am făcut parte dintr-o familie în care copiii au știut tot.

Lucrurile astea se așază în tine și, din când în când, trebuie să vorbești despre ele.

Fragment din Corabia nebunilor

Fragment din Corabia nebunilor

DIN CAZANUL DE FIER PE CORABIA NEBUNILOR

Ștefan Câlția: Am intrat în școală odată cu noua reformă a învățământului, sunt un produs perfect al acelor vremuri, dar un produs care a conștientizat perioada. Am simțit-o din plin. Una dintre lucrări se cheamă Cazanul de fier, atunci când se vorbea despre Cortina de fier. Trebuie să știm cum călcăm peste el – Cazanul de fier – sau cum să ieșim din el. Am terminat-o în atelierul meu, au văzut-o prietenii mei și am expus-o în Bulgaria, la invitația unor prieteni bulgari.

Mai am patru desene făcute în ’88 și expuse în ’89 în Norvegia, acum se află într-o mănăstire catolică… Primul era cu Iov, cu textul „suferim ca Iov”, al doilea desen era cu Petru, cu textul „mințim ca Petru”, al treilea desen era cu Iona – „ne vom naște ca Iona” -, iar al patrulea desen era cu fiul rătăcitor, cu textul „ne vom întoarce ca fiul rătăcitor”.

Pe urmă am fost invitat de Muzeul Internațional de Artă Fantastică (din Château Gruyeres, Elveția – n.red.), pe care nu am ajuns niciodată să îl văd, să fac o lucrare pe tema Corabia nebunilor, o temă medievală cunoscută de toți. Am făcut un desen pe o pânză sintetică, cred că RDG-istă. După acel desen am făcut o lucrare, pe care am expus-o și care a fost achiziționată de acel muzeu, apoi am mai făcut o variantă pentru Elveția, iar desenul de bază în creion a rămas în atelier. După zece ani am regăsit desenul și l-am actualizat, am introdus noi elemente, dar am păstrat aceeași poveste a nebuniei. Această corabie a nebunilor este purtată de un personaj care plutește pe o mare care, de fapt, e tot un cazan.

Mi-am dat seama, împreună cu bunul meu prieten Sorin Ilfoveanu, că visul nostru de a cuceri Occidentul nu-și are rostul, că-i bine să ne greblăm și să ne arăm propria noastră grădină, în liniște și cu dragoste. De fapt, ideea de a ajunge în marile muzee ale lumii mi-a dispărut de multă vreme. Nu aveai voie să spui cât ceri pe lucrare, nu știai dacă mai ajungi să expui lucrarea, erau atâtea necunoscute când vorbeai cu un galerist străin, încât acela îți spunea „dragul meu, nu se poate”.

Dar deși n-am făcut parte din categoria acelor oameni care credeau că pot să răstoarne lumea, am spus întotdeauna că trebuie să vorbesc despre lucrurile acelea, despre neputința noastră de-a lungul întregii istorii a omenirii.

Ștefan Câlția | Foto: Revista Paragraf

Ștefan Câlția | Foto: Revista Paragraf

LUCRĂRILE DE ARTĂ TREBUIE SĂ CIRCULE

Ștefan Câlția: Nu mi-am închipuit că lucrările mele trebuie să stea într-un muzeu, întotdeauna m-am gândit ca ele să stea într-o casă. Pentru că relația mea este cu celălalt, nu cu multă lume – e ceva mai personal. Mă bucur când lucrările mele ajung într-o casă.

Prima dată când m-am bucurat că o lucrare de-a mea se vinde a fost când nea Chiriță – „sunt Chiriță, locuiesc în București, la 40 de kilometri de Gara de Nord” -, un meșter care lucra la Uniune și ne mai făcea câte o ladă, câte ceva, ne-a spus mie și domnului Ilfoveanu: „Nu mai îmi dați bani, dați-mi o lucrărică”. La vremea aia ne convenea, că eram foarte strâmtorați. I-am dat lucrarea, ne-am bucurat – și noi și el.

Prin ’93 primesc un telefon: „Maestre, nu vă supărați, aș vrea să vând lucrarea pe care mi-ați dat-o… Vreau să-mi cumpăr un cal”. „Nea Chiriță, ți-am dăruit-o, faci ce vrei cu ea”, i-am spus. A fost fericit, primea pământ, voia să înceapă o altă viață. Iar eu mi-am dat seama că lucrarea nu e doar o năzbâtie de-a mea, cineva poate să-și cumpere un cal cu ea, am fost fericit. Lucrările trebuie să circule, să se revândă, asta am descoperit-o mai târziu.

„MĂ UIT PRINTRE PICIOARELE ARTIȘTILOR ȘI ACOLO SUNT EU”

Ștefan Câlția: Julius Podlipny, profesorul meu din liceu, care m-a format într-o mare măsură ca pictor, mi-a spus: „Orice artist merge în rai. Raiul este o grădină frumoasă, cu iarbă verde. În mijlocul grădinii este o masă și acolo este o tablă de șah. Vermeer și Velázquez joacă șah. În spatele lui Vermeer stă Frans Hals, Rembrandt, Giacometti. Toți artiștii privesc cum cei doi joacă șah. Dacă tu, când ajungi în rai, vezi printre picioarele tuturor artiștilor cum Vermeer a pus mâna pe piesa de șah, înseamnă că ai fost un artist bun”.

Mă uit printre picioarele artiștilor și acolo sunt eu. Nu vreau să spun că nu mă simt măgulit când mi se spune că sunt un artist mare, dar doar pentru o secundă, pentru că după aceea mă îndoiesc de mine.


Întâlnirea publicului cu Ștefan Câlția a avut loc în 7 iunie și a fost prilejuită de expoziția ,,Obiecte grăitoare”. Discuția cu artistul a fost condusă de Ioan Bogdan Lefter, coordonatorul proiectului Cafeneaua critică, și a avut ca temă relaţia intimă între obiectele personale, colecţionate de-a lungul timpului şi lucrările realizate de artist. Expoziția ,,Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare” va fi deschisă până în 20 septembrie 2017 la Muzeul Colecțiilor de Artă.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru site-ul revistaparagraf.ro. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.