Lungmetrajul de debut al lui Daniel Sandu, „Un pas în urma serafimilor”, prezintă povestea unui adolescent care, dorind să devină preot, urmează cursurile unui seminar teologic ortodox, un mediu pe care îl descoperă întinat de corupție și abuzuri.

Cu doar o zi înaintea lansării filmului „Un pas în urma serafimilor” în cinematografe, regizorul Daniel Sandu a oferit Revistei Paragraf crâmpeie din experiența sa personală, care a stat la baza peliculei.

Când v-ați dat seama că trebuie să faceți acest film? Cât de dificil v-a fost să dezvoltați o narațiune filmică pornind de la experiența dvs. personală?

Daniel Sandu: Pe la sfârșitul facultății de film (Universitatea Media) când am descoperit că, obișnuind să povestesc prietenilor întâmplări de la seminar, reacțiile lor erau surprinzătoare. Se mirau, se amuzau, se revoltau. Mi-am dat seama că, de fapt, am o potențială poveste de film. Iar în 2004 m-am apucat și am așternut pe hârtie o primă variantă de 216 pagini.

Din acest punct de plecare drumul a fost greu pentru că a fost nevoie ca eu să învăț suficiente tehnici de scenaristică încât să pot așeza povestea într-o formă ușor de urmărit de către cititor mai întâi și de către spectator într-un final. În același timp, a fost dificil pentru mine să învăț să disociez ce e interesant și important pentru mine și ce ar putea fi interesant și important pentru public. Dar cu condiția să nu mă las tentat să alterez povestea reală de dragul impresionării unui public țintă, oricare ar fi el.

Daniel Sandu | Foto: Cornel Lazia

Daniel Sandu | Foto: Cornel Lazia

De-a lungul timpului ați documentat comparativ viața elevilor din alte seminarii teologice sau v-ați rezumat strict la experiența trăită nemijlocit în cei cinci ani de seminar?

Daniel Sandu: Auzeam povești și din alte seminarii în timp ce eu eram elev acolo. Unele povești din alte părți erau chiar mai uimitoare și/sau revoltătoare față de cele ale noastre. Dar erau și povești mai simple în alte părți. Cert era că o parte dintre seminarii aveau propriile probleme și incidente.

În film însă m-am limitat la ce știam eu că se întâmplă în școala mea, lucruri care mi se întâmplau mie, dar nu numai mie, ci și colegilor mei, fie de clasă sau colegi mai mari.

Cred că marele noroc al unora e că am făcut acel seminar si nu altul, pentru că dacă aș fi nimerit în alte părți despre care am auzit multe sau dacă aș fi fost silit să mă transfer la unul dintre acele seminarii (așa cum se mai obișnuia), iar eu în final aș fi ajuns tot regizor… atunci cred că am fi discutat despre un alt film, poate cu scandaluri mult mai usturătoare.

Doar că, până la urmă, eu nu am căutat un scandal ca să fac un film, ci am căutat o poveste frumoasă cu bune și rele, cum sunt poveștile din viețile noastre.

După terminarea seminarului teologic ați ales alt curs al vieții. Considerați că sunteți o excepție sau renunțarea la o carieră preoțească era/este o practică relativ curentă în rândul elevilor seminariști?

Daniel Sandu: În fiecare an obișnuiau să ne dea un tabel în care să completăm pentru ce facultate vrem să optăm după terminarea seminarului. În primul an, când am completat acest formular, am aruncat o privire pe lista celor dinaintea mea și toți completaseră Facultatea de Teologie cu excepția unui singur coleg, personajul Tudor din filmul meu. El completase Facultatea de Drept.

Pentru că în acel moment era colegul meu de bancă l-am întrebat de ce a scris asta, „tu nu vrei să te faci preot?” El mi-a replicat că încă nu s-a hotărât. Și chestia asta m-a revoltat teribil. L-am luat la ceartă și l-am criticat cu colegii că a avut tupeul să ocupe un loc la acea școală, în timp ce poate altul care chiar și-ar dori să devină preot nu a mai avut loc. Ne-am și mutat în bănci diferite din cauza asta.

Dar apoi, în anii următori, când primeam același tabel observam că din ce în ce mai mulți completau alte opțiuni decât Facultatea de Teologie. Iar prin anul 3 chiar eu am optat să completez Facultatea de Psihologie – și în mintea mea îmi dădeam seama că greșisem când l-am acuzat pe colegul meu. În ultimul an, când am completat acel formular, mai puțin de jumătate dintre colegi aleseseră altă facultate decât cea de Teologie. Am înțeles că oamenii căutau altceva, poate o ieșire. Cu toate astea, foarte puțini dintre cei care am completat altceva ne-am și schimbat drumul cu adevărat – pentru că, după seminar, unii dintre ceilalți au intrat totuși la Teologie și în final mulți s-au și preoțit.

Statistic, cam două treimi dintre colegii mei sunt acum preoți, iar o treime și-au schimbat drumul spre altceva.


„Am căutat o poveste frumoasă cu bune și rele, cum sunt poveștile din viețile noastre.” (Daniel Sandu)


Cât din personajul Gabriel este un alter ego, o oglindă a elevului Daniel Sandu, și cât este o creație cinematografică cu îngroșări caricaturale? În ce măsură acțiunile sale reiterează acțiunile dvs. de atunci? Și unde anume transformările cumulative ale lui Gabriel se despart (dacă se despart) de cele pe care le-ați trăit direct?

Daniel Sandu: Una dintre diferențele dintre mine și personajul Gabriel este faptul că eu am reușit să nu dau nicio declarație scrisă sau vorbită despre niciun coleg sau profesor. A fost o ambiție a mea, am căutat să mă eschivez, să evit să fiu prins pe picior greșit.

În cazul personajului Gabriel însă, am decis că scenaristic ar fi bine ca el să fie înfrânt la un moment dat, pentru ca spectatorii să experimenteze și senzația pe care o aveau cei transformați în turnători. Era cu atât mai important pentru personajul Gabriel, pentru că astfel îi rupeam liniaritatea și îl făceam să realizeze că, pentru a putea învinge sistemul, trebuia să devină și el ca ei. Ăsta era prețul moral.

Vlad Ivanov mărturisea că nu a vrut să creeze o copie fidelă a părintelui Ivan, cel pe care îl interpretează în film. Ce elemente de noutate, de complexitate, aduce personajul față de reperul din viața reală?

Daniel Sandu: Personajul Ivan e construit în mare parte pe baza unui personaj real, dar în plus noi am adăugat elemente care erau specifice nu doar unui singur personaj, ci unei mentalități colective. De exemplu, presiuni primeam din partea mai multor profesori, cel care ne stresa teribil cu felul cum trebuie spusă predica era în realitate un alt profesor, dar care în linii mari avea aceleași metehne. Eu personal l-am văzut și pe el pocnind un alt coleg de-al meu în clasă, de față cu toată lumea, doar pentru că vorbea în timp ce preotul ne preda lecția.

Ori Vlad Ivanov a construit un personaj mai mare decât personajul real, un personaj care prezintă și meteahna generală a lipsei de pedagogie specifică multor alți profesori din aceeași școală.

„Dacă știi ceva să nu spui, dacă spui ceva să nu scrii, dacă scrii ceva să nu semnezi, dacă semnezi să nu te miri” este un avertisment privind consecințele turnătoriei, o practică la care faceți referire repetat în film. Cum și când a apărut această zicere-cheie?

Daniel Sandu: Eu prima dată am auzit această replică sub formă de glumă de la un profesor care nu se ocupa cu obținerea de declarații, dar știa de ele și le asocia, ironic, cu obiceiurile securității. Era un profesor laic și care ținea partea elevilor. De multe ori i-a acoperit și i-a avertizat pentru că, în esență, nici lui nu-i plăceau multe lucruri care se întâmplau acolo. Mult mai târziu, când procesam cum aș putea împacheta prezentarea acestui proiect mi-am amintit de această zicală și mi-am dat seama cât de adevărată era ea de fapt. Motiv pentru care am și folosit-o în campania de promovare.

Turnătoria, ca metodă de control și „epurare” a celor păcătoși, persecuția psihologică, șpaga și excesul de putere fac parte narațiunea dvs cinematografică. Lipsește abuzul sexual, de care se vorbește în ultima vreme cu privire la anumiți lideri ai bisericii. Ați evitat intenționat acest aspect?

Daniel Sandu: Nicidecum. Întâmplarea a făcut că în tot timpul cât am fost eu la acel seminar nu am văzut și nu am auzit să se întâmple vreun abuz sexual. Dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost un-fair să evit subiectul, deși filmul probabil s-ar fi dus într-o altă zonă, poate ar fi fost chiar un cu totul alt film.

Ba mai mult, în timpul dezvoltării proiectului am fost întrebat de unii-alții de ce nu aș băga totuși acest element în film, element ce ar putea aduce o controversă folositoare filmului. Și am refuzat de fiecare dată, pentru că pur și simplu nu-mi doresc să fac filme cu orice preț, iar acest element ar fi fost ficțiune pură doar de dragul scandalului. Ori eu am vrut să spun o poveste cu un grad ceva mai scăzut de controverse, dar care să fie bazate pe fapte reale.


„Un film despre a nu confunda preoția cu omenia” (Daniel Sandu)


Filmul nu transpune experiențe religioase, revelații cucernice. Personajele interiorizează prea puțin maxima „Dumnezeu este în fiecare dintre noi” sugerată chiar de către un personaj din film. De ce atât de puțină „vibrație” spirituală și credință religioasă în film?

Daniel Sandu: În primul rând pentru că în acest proiect eu am fost mai pasionat de jumătatea pământească din relația dintre om și divinitate. M-a interesat mai mult maturizarea unor tineri intr-un mediu abraziv, dar cu o reputație pretențioasă.

În al doilea rând, pentru că volumul de scenariu ar fi fost cu mult mai mare. Sunt multe teme pe care am încercat să le abordăm pentru că universul respectiv este unul extrem de ofertant, dar pur și simplu o vibrație spirituală mai dezvoltată ar fi necesitat o lungime și o complexitate care ar fi depășit răbdarea multor spectatori. Dar este o temă pe care o am în vedere de mult timp și este luată în calcul pe șasiul unui alt proiect la care lucrez.

Așadar „Un pas în urma serafimilor” este un autobiografic-mărturie? Un film cathartic? Un film denunțare? Toate acestea? Mai mult decât acestea?

Daniel Sandu: Cred că e toate astea și un pic mai multe. E un film „vehicul de călătorie” într-o instituție conservatoare. Publicul se așează pe scaune ca pe o banchetă auto, iar parbrizul vehiculului este ecranul și timp de două ore jumate vor călători prin cotloanele acestei școli speciale unde tinerii sunt educați să devină preoții de mâine, lideri spirituali în comunitățile lor.

În această călătorie vom vedea încercarea unor personaje de a-și găsi drumul la început de viață, de a-și proteja valorile. Pentru ca, la final, când această călătorie se va fi terminat, publicul să poată judeca cu propriile gânduri ce e drept și ce e strâmb. Să nu fie „servit” de către altcineva cu ce ar trebui să gândească și să simtă. Pentru mine e un film aspirațional, e cumva despre frumusețea spiritului tânăr, despre curajul de a ieși din găoace și a testa limitele. E despre a nu confunda preoția cu omenia.


„Un pas în urma serafimilor”

Scenariul și regia: Daniel Sandu

Distribuție: Ștefan Iancu, Vlad Ivanov, Ali Amir, Alfred Wegeman, Ștefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu și Radu Botar.

Imagine: George Dăscălescu

Montaj: Mircea Olteanu

Producători: Ada Solomon și Ioana Drăghici

Sinopsis: Filmul spune povestea lui Gabriel, un adolescent care îşi doreşte să devină preot şi urmează cursurile unui seminar teologic ortodox. Iniţial, el încearcă să se adapteze mediului, dar, în cele din urmă, îşi dă seama că sistemul este complet corupt şi abuziv. Nu după multă vreme, împreună cu alţi trei colegi, este etichetat de consiliul şcolii drept elev-problemă. Prinşi în lupta pentru putere între un preot incoruptibil, dar abuziv, şi un profesor laic viclean şi corupt, elevii învaţă că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească pentru a rezista în seminar.

Lansare în cinematografe: 22 septembrie 2017


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru site-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.