„Jurnal de România” este un proiect teatral inedit, gândit să schimbe mentalităţi. Folosind un tip de introspecţie personală care rezonează cu publicul, regizoarea Carmen Vidu îşi doreşte ca oamenii „să se diagnosticheze corect, să nu se mai mintă, să devină parte activă din oraş, să-şi spună punctul de vedere”.

La mai bine de un an de la premieră şi după două reprezentaţii ale „Jurnalului de România – Sfântu Gheorghe” la recent încheiatului Festival Naţional de Teatru, am stat de vorbă cu scenarista şi regizoarea acestui spectacol.

Carmen Lidia Vidu ne-a vorbit despre proiectul său total atipic, despre situaţia teatrului autohton, despre România cu bune şi rele, ne-a împărtăşit planuri şi speranţe într-un viitor asumat. Întâlnirea noastră a avut loc, poate deloc întâmplător, în 30 octombrie, la exact doi ani de la tragedia din Colectiv.

„JURNAL DE ROMÂNIA”, UN ACT DE IGIENIZARE NECESAR

Când ai avut „scânteia” acestui proiect?

Carmen Lidia Vidu: După evenimentul Colectiv am ieşit pentru prima oară în stradă. Acolo s-a scindat ceva în mine. O latură a teatrului social, care se practică peste tot în Europa, dar care pe mine mă preocupă mai puţin… s-a trezit în mine.

Făcusem un singur experiment de genul acesta, „C’est pas une chanson d’amour”, un spectacol care nu mai era un cântec de dragoste şi pe care l-am dedicat Bucureştiului. Era povestea a patru oameni (Marius Manole, Istvan Teglas, Paul Dunca şi Florentina Ţilea) şi cu mine cinci despre cum am ajuns în capitală. Cum luăm metroul, în ce case locuim – cu bulină, fără bulină -, ce probleme avem… Era vorba despre o generaţie care a venit din dragoste în Bucureşti, iar Bucureştiul a oferit mult mai puţin în schimb.

A trecut mult timp de atunci, m-am rupt de zona aceasta, iar acum, după evenimentul Colectiv, relaţia mea cu oraşul a revenit în prim-plan. Mi-am pus tot felul de probleme. Am început să ies în stradă pentru a vorbi despre situaţia din cultură, din sănătate, despre chestiuni care ţin de spaţiul civic…

În ultimii doi ani am început chiar să mă raportez serios la România, la realitatea din jurul meu. Mă interesează cine mi-e ministru, de ce merg sau nu merg la vot, dacă ştiu pe cine votez, dacă trăiesc într-o bulă izolată sau am contact real cu tot ceea ce mă înconjoară.


„Proiectul este un act de igienizare, de salubrizare a vieţii mele culturale.” (Carmen Lidia Vidu)


De ce ai început „Jurnalul…” cu Sfântu Gheorghe?

Carmen Lidia Vidu: Lucrurile astea despre care povestesc au început să mă traverseze. Am început să le discut cu cei din jurul meu, le-am formulat apoi în nişte întrebări.

Fusesem invitată la Sfântu Gheorghe să montez un spectacol. Le-am spus că, în acel moment, nu pot să montez un spectacol Shakespeare, Cehov, Saint-Exupéry sau orice altceva, care vorbeşte despre anumite realităţi, dar nu despre cele necesare mie…

M-am prezentat în faţa trupei cu un set de întrebări, am selectat şase oameni cu care am simţit că împărtăşesc aceleaşi probleme, i-am intervievat ore întregi timp de două săptămâni – sunt în jur de 100 de ore de material.

Pe urmă m-am retras o săptămână, am făcut un draft de schiţă în roşu şi m-am prezentat din nou în faţa lor. Mi-au spus o grămadă de lucruri – când stai de vorbă te deschizi foarte mult, după care nu vrei să mai auzi toate acele intimităţi… Am corectat schiţa împreună cu ei, după care m-am văzut în echipă cu toţi şase ca să-şi asculte fiecare monologul, au venit cu adăugiri sau au scos probleme care li s-au părut superficiale.

Apoi a venit partea de documentare vizuală. Am vrut ca fiecare bucată din textul care va rămâne să aibă un suport – articol, prezenţă în TV sau în presa scrisă, poze de acasă, fotografii pe care a trebuit să le fac eu atunci.

Aşa s-a născut Jurnalul. Destul de (nu vreau să spun haotic)… fără reţetă.

Să nu ştii să le spui actorilor cum va arăta spectacolul fiindcă nici tu nu ai nicio idee, ai doar întrebări… Să te trezeşti cu informaţie şi să-ţi spui: „Eu nu sunt un jurnalist de investigaţie. Nu sunt nici revistă de cancan. Ce fac cu informaţiile astea, câte din ele sunt valoroase sau nu?”… Când stai de vorbă non-stop cu şase actori – şi nu stai de vorbă la o cafea şi o ţigară, ci la masa de lucru – uşor-uşor nu mai ştii ce poate să fie consistent, ce poate fi superficial… Foarte fragil a fost lucrul la acest experiment!

Deja la partea a doua, la „Jurnal de Constanţa”, se conturase construcţia, eram mult mai sigură pe mine, începeam deja să lucrez la fineţuri vizuale, ştiam deja unde trebuie să merg cu zona actoricească. „Sfântu Gheorghe” a fost sincer, brutal…

Declarai de curând că vrei să schimbi mentalităţi. Cum a receptat publicul din Bucureşti, ai simţit că rezonează?

Carmen Lidia Vidu: Nu e prima oară când „Jurnalul de Sfântu Gheorghe” vine la Bucureşti. În vară a fost prezent la Replika. Mi-am dorit să plimb spectacolul tocmai pentru ca oraşele să dialogheze.

Fără să fie neapărat un compliment, pentru toţi e o formă atipică. Toţi au fost bucuraţi de sinceritate. De faptul că te poţi regăsi în celălalt, poţi să vorbeşti fără să acuzi, fără să cerşeşti, fără să te lauzi. Că poţi să te diagnostichezi corect: „Primesc mâncare de acasă, am călătorit mult, sunt premiat, nu-s premiat, cred în şansă, îmi respect familia, nu dau doi bani pe teatru, nu cred în publicul acesta…”

Asta a fost atitudinea, nu doar aici în Bucureşti, ci şi în Cluj, Arad, Sfântu Gheorghe, Covasna, pe oriunde s-a jucat.

Sebastian Marina„Joc cu pasiune, dar mâine aş putea să fac altceva”spune actorul Daniel Rizea în Jurnal de Sfântu Gheorghe. Parcă n-ar mai fi vocaţie aici…

Carmen Lidia Vidu: Este vocaţie, dar vocaţia are nevoie de o hrană. Şi, dacă doar tu oferi, s-ar putea, la un moment dat, să hrăneşti cu fiere. Viaţa asta nu e o imagine statică… Se munceşte enorm de mult, în facultate şi după, pe nişte salarii foarte mici. Este o pasiune imensă, iar dacă nu primeşti un feedback din partea publicului, a echipei, a directoratului… începi să te înrăieşti. Feedbackul ăsta nu trebuie neapărat să fie medalii sau premii, ci un dialog constant care să te hrănească.

Aşa că… poţi să faci meseria asta pentru că eşti făcut pentru ea, dar în acelaşi timp poţi mâine să spui:  „Stop, mi-a ajuns. Nu vreau să îmbătrânesc şi să vărs venin în jurul meu”. Este şi ceva nou – şi când e ceva nou eşti mai puţin relaxat.

Cu toate astea, spectacolul îţi dă o stare de relaxare şi de intimitate, te bucură că vezi un tip de proiect în care teatrul chiar devine funcţional. Pleci de acolo şi poţi să spui: „Am 37 de ani, cred că mi-am ratat vocaţia, nu sunt un om împlinit, îmi doresc totuşi să merg mai departe…”

Mi-ar plăcea ca tipul ăsta de introspecţie personală pe care am exersat-o cu actorul să funcţioneze în omul din public, iar acesta să înveţe să se diagnosticheze corect, să încerce să nu se mai mintă, să devină parte activă din oraş, din comunitate, din familie, să iasă la vot, să-şi spună punctul de vedere.

TEATRU, TEATRU ŞI… ALT TEATRU

Într-un interviu spuneai că ai început să faci teatru multimedia din sărăcie. Povesteşte-ne puţin despre începuturi.

Carmen Lidia Vidu: De mică am fost pasionată de fotografie, am avut reportofon, am înregistrat emisiuni virtuale, eram comentator de sport, am avut camere de filmat la 18 ani, făceam montaje VHS tăind şi lipind cu bandă adezivă. Lumea gadgeturilor este, pentru mine, o lume normală.

Atunci când am început să fac spectacol de teatru, eram îndrăgostită de Mihai Măniuţiu, de Silviu Purcărete, de spaţiul lor fabulos – mare, mult, cu o sută de actori pe scenă… Mi-am dat seama însă că eu nu-mi permit lucrul ăsta. Şi mi-am zis ok, pot să suplinesc acest mult şi mare aruncând imagine virtuală. Teatrul din România, în general, este un teatru nesimţit de sărac. Din sărăcie, încercând să pun accent pe imagine (aşa cum mi-au fost muzele), am găsit zona prielnică realităţii mele, vârstei mele. La acea oră, vizualul era în trend în diferite cluburi de muzică electronică.


„Am nevoie de echilibru, de protecţie socială, de prezenţă civică. Am nevoie de oameni echilibraţi.” (Carmen Lidia Vidu)


La început făceam fotografie şi o proiectam video, aveam camere de luat vederi conectate direct la videoproiector, erau televizoare pe care înregistram monoloage, le porneam când trebuiau să fie, aveam personaje de desene animate făcute cu capetele actorilor… Totul era foarte multimedia. Aveam energia omului tânăr.

După care mi-am dat seama că, dacă voi continua aşa, o să mă arunc de pe zgârie-norul care nu există în Bucureşti… Veneam cu videoproiectorul de acasă, îi rugam pe colegii mei, care făceau site-uri cu 3000 de euro, să lucreze la un spectacol de o oră, o oră şi jumătate, pe 200 de euro. De atunci până acum am trăit într-o milogeală continuă.

Deci nu s-au schimbat lucrurile…

Carmen Lidia Vidu: Absolut deloc nu s-au schimbat…

Spune-ne unde eşti acum.

Carmen Lidia Vidu: Multimedia poate să sune într-un fel tehnic, dar pentru mine a fost şi este ceva foarte personal.

Aduc videoproiecţii în orice spectacol de-al meu – uneori sunt informaţii pur documentare, alteori doar culori, alteori text scris. Nu dau bani pe decoruri şi pe costume, colorez prin multimedia. Arunc videoproiecţie peste corpul uman, peste decor, transform spaţiul real într-un spaţiu oarecum hipnotic, unde invit publicul să-mi cunoască problemele care, sunt sigură, de multe ori sunt şi problemele lor…

Pentru mine, videoproiecţia nu este o formă de teatru. Vine de undeva din structura mea, e ceva organic, natural.

Ioan Fiscuteanu jr.Ai monta teatru clasic?

Carmen Lidia Vidu: Nu teatru-muzeu. Nu cred că aş fi bună. Dar dacă aş avea odată un buget fabulos, dacă cineva m-ar invita să montez la Tokio, spre exemplu, n-aş refuza. Tot ce fac virtual aş face din butaforie. Dar aş duce spectacolul tot într-o zonă virtuală, chiar dacă n-ar fi digitală.

Pentru că tot i-ai menţionat, Măniuţiu şi Purcărete sunt modelele tale?

Carmen Lidia Vidu: Acum nu mai vreau să fiu ca Măniuţiu şi Purcărete. Sunt regizori care mie nu îmi mai plac în acest moment. Dar atunci mi-au plăcut foarte mult. Pe vremea aceea îmi plăcea şi Alexa Visarion, în spectacolul Voitec, spre exemplu. Şi Cătălina Buzoianu. Când a venit (Cătălina Buzoianu – n.red.) la festivalul din Arad cu spectacolul „Fuga” al Teatrului de Comedie în care juca şi Ştefan Iordache – am plâns. Mi-am dorit să fiu eleva Cătălinei Buzoianu. Şi am fost eleva Cătălinei Buzoianu, ultima generaţie. Le port o foarte mare admiraţie. Dar, pentru mine, ei nu mai reprezintă un discurs real, ancorat în realitate, ci sunt nişte mari artişti, pe care îi respect.

Ai regizori străini preferaţi?

Carmen Lidia Vidu: Robert Lepage. Şi Pippo Delbono, pe care îl urmăresc de foarte mulţi ani. L-am revăzut acum la Sibiu, un nume mare care s-a clasicizat deja şi a început să apeleze la mijloace clişeistice, rapid de rezolvat, dar are în continuare un discurs forte, care pe mine mă macină. Lepage şi Delbono sunt cei doi artişti pe care îi urmăresc constant.

Unde te situezi faţă de teatrul social ?

Carmen Lidia Vidu: Acum doi ani aş fi fost vehement împotriva teatrului social, pe care nu-l consideram teatru, era în zona simplistă şi tezistă, un pachet complet nereuşit în mintea mea. Dar cum se întâmplă că, de fiecare dată când jignesc sau supăr pe cineva, nu se termină ziua până când universul nu-mi trimite un bumerang… a început să mă preocupe.

Probabil avusesem şi nişte preconcepţii, văzusem nişte experimente nereuşite. Am văzut însă un spectacol de Gianina Cărbunariu care m-a marcat, mi-a plăcut foarte mult şi mi-am zis că aşa ceva chiar mi-ar plăcea să fac…

Totuşi, sunt destul de ciudate discuţiile generaliste. Cunosc regizori despre care ştiu sigur că nu sunt deloc angajaţi social, îi cunosc, dar ei ştiu că ăsta este trendul şi că asta este portiţa spre occident. „Mână întinsă spune o poveste” şi e singura lor şansă de a fi ascultaţi.

Dar sunt alţii care, prin toţi porii lor, respiră social, discută cu publicul şi au ceva de spus. Gianina Cărbunariu. Mihaela Mihailov, foarte prezentă şi pe reţelele sociale, şi în şcoli.

Cred că teatrul social este în formare în România, cred că începe să se şlefuiască şi să prindă o formă specifică, teatrală. Ca teatrul în general, care este un organism viu, îşi modifică şi el structura. România are nevoie de teatru de foarte bună calitate, cu un discurs profund, nu tezist, care să funcţioneze.

Teatrul ca un instrument cu tăiş…

Carmen Lidia Vidu: Aviz politicienilor. Cultura poate fi un căţel de companie, cum îşi doresc ei, dar poate avea un tăiş foarte ascuţit şi periculos în momentul în care devine funcţional.

Jurnal de ConstanţaCum este teatrul românesc azi?

Carmen Lidia Vidu: Teatrul românesc este un teatru care nu are atitudine, nu are nerv, nu are prezenţă în spaţiul public, nu-şi cunoaşte publicul, nu dă doi bani pe public. Nu are o organizare interioară reală (compatibilă) cu 2017.

O companie străină vine în România cu doi tehnicieni care sunt brici. Când mă duc în străinătate, am un om la sunet, altul la videoproiecţie… sunt impecabili. Dacă mergi la un teatru mare din România – Naţional, Odeon, Comedie, Nottara – ai 50 de oameni, unul se uită la celălalt, stai să vină şefu, îţi trebuie o adeverinţă, adeverinţa trebuie să ajungă la contabil, de la contabil la juridic, juridicul la doamna director, iar doamna director te cheamă în birou pentru ca tu să montezi ceva. Sunt foarte mulţi angajaţi, de foarte proastă calitate, pe foarte puţini bani, nefuncţionali.

Managerul teatrului invită un regizor care e pe social şi nu înţelege de ce acesta nu vinde la fel de multe bilete ca altul care face o comedie bulevardieră… Nu înţelege care e publicul pentru sala studio, pentru sala mare. Nu se face diferenţa între publicul de Nottara şi cel pentru Odeon, de exemplu. Nu există o coerenţă stilistică.

Cei de la tehnic folosesc aparatură învechită şi tu poţi aduce oameni care îţi filmează pe 4K, negociezi pentru binele teatrului, după care ei playează de pe DVD, la un sfert din calitate. Tehnicienii nu cunosc softuri noi. E umilitor. Deci, e o glumă să spui că faci multimedia şi, în general, teatru în România.

Teatrul românesc este foarte sărac. Se aruncă bani foarte mulţi pe chiloţi şi sutiene pentru o producţie sau alta. Există producţii de o sută de mii de euro de care nimeni n-a auzit, dar în momentul concursurilor aceste lucruri trebuie să se facă vizibile, publice, şi afli şi tu de ele…

Nu există o parte de promovare. Ştiu de la film că bugetul de promovare este egal cu bugetul de producţie de cele mai multe ori, uneori mai mic, de foarte ori mai mare. Aici bugetul este zero. De 15 ani de când lucrez îmi fac singură afişe, trailere, devin un spam ca să mă promovez, fac rost de interviuri, îmi bag cu forţa actorii să vorbească, iar ei nu ştiu să deschidă gura.

Actorii trăiesc într-o bulă izolată, sunt chemaţi non-stop la repetiţii, nu au o relaţie cu socialul, nu au o relaţie cu publicul… Dacă îi întrebi despre cât câştigă, dacă reuşesc să se întreţină, dacă au copii bolnavi, dacă trebuie să meargă la spital, îţi spun: „Dă doamne să fie mai bine, cu Dumnezeu înainte”  … Eu sunt un om credincios, dar nu aşa se rezolvă problemele.

Generaţia tânără este foarte bună, foarte incisivă, reuşeşte să răzbată în zona aceasta uşor mucegăită. Dar ca structură, ca finanţe, ca organizare, teatrul din România e o apă stătută.

Se pot mişca lucrurile în direcţia bună?

Carmen Lidia Vidu: Cum să nu? Asta se poate întâmpla foarte uşor… Dar doar cu ajutorul politicului, în Parlament se votează legile… Vlad Alexandrescu iniţiase o platformă de discuţii, un statut al artistului… Lucrurile au îngheţat. Văd că noul ministru, care vine din zona privată, încearcă şi el lucruri, dar nu cred că are echipa potrivită pentru asta. Lucrurile trebuie schimbate radical.

„ÎN SATUL MEU, ROMÂNIA, SUNT NIŞTE PROBLEME ACUM”

Crezi în vot.

Carmen Lidia Vidu: Promovez votul cât se poate de mult. Şi dialoghez cu mine pe stradă pe tema asta – am făcut-o şi ieri şi alaltăieri. M-am gândit că, dacă toată viaţa o să-i urâm pe cei care nu au ieşit la vot, nu o să facem decât să-i întărâtăm. Pe omul ăla care nu a ieşit la vot şi care m-a făcut să mă întorc în România de acum 25 de ani tot eu trebuie să-l câştig cumva.

Uite, o să răspund şi printr-un fragment din „Jurnal de România. Constanţa”:

„Trebuie să fiu eu ȋnsămi schimbarea pe care o vreau ȋn societate. Tot mai mulți cetățeni fug de politică. Sunt mulți nemultumiți, dar cȃnd le ceri să se implice refuză să facă asta. Spun „Nu”. Cetățenii au puterea, ei decid cine sunt cei aleşi. Nu este teorie, chiar aşa stau lucrurile. Politica trebuie făcuta pentru oameni, nu pentru grupuri de interese, iar democrația este posibilitatea de a limita răul prin vot. Eu sunt un votant constant şi ȋndemn pe toată lumea să meargă la vot, la toate alegerile. Cred că e important. Noncombat-ul este cea mai proastă soluție. Trebuie să-mi exprim opțiunea, e dreptul meu. Dreptul la vot este o ȋndatorire cetățenească. Cei care conduc țara trăiesc din banii mei şi nu o duc rău, aşa că prin votul meu pot hotărȋ pe cine plătesc şi cui ȋi ȋncredințez calitatea vieții mele. Democratic nu putem schimba nimic fără politică, asta trebuie să ȋnțeleagă lumea care se fereşte de politică. Trebuie respectați cei care contrazic şi nu sunt ȋntotdeauna de acord cu tine. Iar lucrul ăsta trebuie spus şi repetat. Altfel devenim vanitoşi, obtuzi ȋn gȃndire şi intoleranți.” (fragment din textul actriței Mirela Pană)

Jurnal musulmanCe nu e bine în România acum?

Carmen Lidia Vidu: O să-ţi dau un răspuns personal, ca să nu vorbesc în general. Am impresia că se revine la cultura de propagandă, iar lucrul ăsta mi se pare incredibil de periculos.

Artiştii devin slugile politicului. Manicuriste şi coafeze de douăzeci şi ceva de ani sunt puse tocmai pentru a executa, sunt aduşi în funcţii de cultură oameni care n-au nicio pregătire, care nu ştiu ce înseamnă diplomaţie culturală, management şi dialog cultural. Sunt oameni fără nicio educaţie, de o prostie crasă, care servesc partidului şi-atât. Ei deţin funcţia, controlul, finanţele şi capacitatea ta de a funcţiona în România şi în afară. Cu ei trebuie să negociezi şi să dialoghezi, iar ei servesc unui soi de cultură de propagandă. Foarte ceauşistă. Asta mi se pare înspăimântător, că se revine de tipul acesta de propagandă.

S-a întâmplat ceva bun în anii ăştia care au trecut?

Carmen Lidia Vidu: Cred că am evoluat fabulos! Am ieşit dintr-un lagăr, dintr-o închisoare… Pentru mine este un şoc ce s-a întâmplat anul ăsta. Cum eram la început şi cum ne trezim la sfârşitul anului!

Pentru că, după revoluţie, #rezist a fost cea mai mare mişcare de masă, cea mai mare ieşire în spaţiul public. Şi nu mă aşteptam ca, după această mişcare, să apară reversul, regresul. A fost un şut spre înainte şi nu s-a întâmplat nimic. România s-a întors parcă cu 25 de ani în urmă… eu aşa simt.

Poţi pune degetul pe ceva care funcţionează cum trebuie în România? Poţi spune: „Uite, acolo merge chestia asta, funcţionează bine”?

Carmen Lidia Vidu: Cred că oamenii din mediul privat încep să funcţioneze bine. Companii private, ONG-uri, fundaţii. Cred că noi între noi ne-am educat, am ieşit afară, am studiat, am mers la conferinţe, la dezbateri. Cred că, în acest moment, sunt oameni în zona privată din România care există în timpul real. S-au educat, au investit şi se simt oameni ai acestui timp. Aceştia pot oricând să dialogheze cu omologi din SUA, din Tokio, Paris, Londra, de la egal la egal, pe acelaşi nivel de educaţie şi pregătire. Asta mi se pare fabulos.

Pot schimba ceva?

Carmen Lidia Vidu: Da, cred că ei pot schimba. Cred că, uşor-uşor, fără să mai aştepte sprijinul statului, vor accesa fonduri europene, se vor descurca cumva, astfel încât să devină parte activă a acestei ţări. Prin sponsorizări, activităţi de într-ajutorare, de educare, prin crearea de companii independente de film şi teatru. Cred că în toate sectoarele, chiar şi în cel politic, sunt doi-trei-patru reprezentanţi, există şi jurnalişti independenţi, care mişcă lucrurile.

Uniunea Europeană este un proiect deschis, la care eu sunt obligată să particip. Mi se pare interesant şi îmi face şi mie bine, psihic, să nu mă mai consider doar arădeancă, bucureşteancă sau săteancă, ci un cetăţean european.

Noi, lumea teatrului, trăim de obicei într-o zonă festivalieră, cei din zona documentarului se întâlnesc între ei la Sibiu şi atât… Suntem obligaţi să transformăm instrumentele noastre de lucru – teatrul, documentarul – în nişte unelte de lucru pentru acest proiect.

În satul meu, România, sunt nişte probleme acum. Şi când mă duc în străinătate încerc să le expun şi „să fur” informaţii de acolo. Cât sunt aici, încerc, la şedinţa de bloc sau de festival, să expun problemele şi să vin, dacă nu cu o soluţie concretă, cu o atitudine care poate duce la schimbare. Aşa conversez eu cu acest proiect numit Uniunea Europeană şi cu viaţa pe care încerc să o gândesc mai larg, nu de pe azi pe mâine.

„JURNALUL DE ROMÂNIA”, UN PROIECT DESCHIS

Ne întoarcem la „Jurnal…”, după Sfântul Gheorghe a urmat aşadar Constanţa.

Carmen Lidia Vidu: Da. Ieşirile în stradă de la începutul acestui an au dat o altă turnură proiectului de la Constanţa – un oraş foarte molatic, non-combat, ca o băltoacă, un cadavru pus pe masă pe care nimeni nu-l îngroapă. Pe mine m-a ajutat enorm atitudinea #rezist pentru că, brusc, datorită unei energii fabuloase, toată lumea a luat o gură de oxigen, pe care eu „am furat-o” şi am oferit-o spectacolului. Acum, Constanţa nu ar mai fi la fel.

Acolo am făcut şi „Jurnal de musulman”, parte a aceluiaşi proiect documentar, un scurtmetraj pe care încă nu l-am promovat. Întrebările pe care mi le-am pus mie, le-am adresat mai departe actriței Turchian Guzin Nasurla. Toleranța, relația cu religia, cu orașul, litoralul pe vremea lui Ceaușescu și presiunea socială sunt temele dialogului dintre mine și singura actriță de etnie tătară din Constanța.

Ce alte episoade pregăteşti?

Carmen Lidia Vidu: Poate urmează Bucureştiul… Cu toate că sunt de părere că „Jurnal de România” nu e făcut pentru Bucureşti, aici există deja gură de oxigen, există nerv, există atitudine. Cred că locurile unde trebuie să bat la uşă sunt satele şi oraşele mici. În provincie parcă e o altă lume, nu ştiu câţi oameni ştiu că noi facem parte din Uniunea Europeană. Acolo trebuie să se schimbe mentalităţile!

Un alt teatru cu probleme este Braşovul, mi-ar plăcea să merg acolo. Dar nu am cu cine să discut în acest moment. Există un director, nu ştiu dacă intermediar sau nu, populist, care se pozează cu Armand Assante şi încearcă să ajungă cu teatrul său la TVR. Merge într-o zonă ieftină, comercială, nu cred că el e omul cu care se poate comunica acum.

În acest moment sunt deja în lucru cu „Jurnal de imigrant”, parte a aceluiaşi proiect. Vreau să fac acest spectacol la Londra. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar mi-am propus. Mi-am dorit să cunosc românul care trăieşte în afara ţării şi care totuşi are un cuvânt de spus în istoria recentă a României. Iniţial, am fost foarte atrasă de Chişinău, fiindcă acolo sunt tensiuni puternice, iar lucrul ăsta putea genera un dialog cultural puternic. La început am fost foarte bine primită, după care uşa mi-a fost complet închisă şi nu s-a mai reluat comunicarea.

***

CINCI MOMENTE CU VIDU

Momentul de tihnă

Carmen Lidia Vidu: Momentul meu suprem de tihnă este momentul de sub apă. Mă relaxez cel mai bine când înot. Acolo sunetul şi lumina se propagă altfel, sunt difuze… Încerc să-mi ţin respiraţia, să fac un bazin de la un capăt la altul sub apă. E multă linişte acolo, gândurile se adună… Stau de vorbă mult cu mine.

Momentul de bucurie

Carmen Lidia Vidu: Momentul meu de bucurie… l-am reîntâlnit de două ori în ultima lună şi nu l-am pierdut. Eu sunt un om credincios. Am fost crescută de bunicii mei baptişti, apoi m-am îndepărtat de Dumnezeu, L-am acuzat de tot felul de probleme. La un moment dat, am avut o întâlnire personală. Tind să mă rog în fiecare zi, a devenit aproape un automatism.

Dar acum, când am fost la biserică şi am vorbit cu armata mea de îngeri, a fost un moment de mare bucurie, nu de bucurie. Am simţit că, din nou, stau de vorbă pe bune cu El. M-a bucurat şi faptul că nu mă mint, că nu e doar un reflex. Şi că încerc să creez un spaţiu în care să predomine… pacea. Baptiştii, bunicii mei, cu „pace” se salută: „Pace, frate!”, „Pace, soro!”.

Carmen Lidia Vidu | Foto: Arhivă personală Carmen Lidia Vidu

Carmen Lidia Vidu | Foto: Arhivă personală Carmen Lidia Vidu

Momentul de credinţă

Carmen Lidia Vidu: Cum ziceam, cred în Dumnezeu. Am avut o cumpănă în viaţă şi, în acel moment, o prietenă (cu care nu eram deloc prietenă, de fapt) s-a dus la un preot, ca tot românul, şi apoi mi-a scris. M-a emoţionat că un om care nu-mi era foarte apropiat a stat de vorbă cu un părinte despre mine, i-a spus să se roage pentru mine şi mi-a scris toate astea.

În spaţiul acela întunecat, izolat şi foarte sumbru în care mă aflam, citeam scrisoarea ei ca pe o mantră în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, acesta era singurul meu contact cu viaţa. Acolo, atunci s-a întâmplat ceva personal, o întâlnire a mea.

Nu vreau să transform pe nimeni în nimic şi nici să dau lecţii, dar nici nu vreau să-mi ascund credinţa. Fiinţa în care cred şi cu care am o relaţie zilnică este Dumnezeu.

Momentul de neputinţă

Carmen Lidia Vidu: Sunt multe, multe. E aproape furie, nu ştiu dacă neputinţă, când munceşti enorm, nu ai sâmbete, duminici, când nu mai ai prieteni, când slăbeşti fără să-ţi dai seama, când începi să dai bani din casă numai ca să-ţi iasă spectacolul, şi ajungi să predai materialul unor tehnicieni. Iar ei fac varză tot, distrug tot… Se întâmplă aproape la fiecare producţie. Acolo e o durere pe care nu ştiu cum s-o exprim.

Degeaba discut cu managerii, degeaba mă plâng că un videoproiector sau un laptop nu redă full HD, că un sunet bruiază şi poate distruge toată poezia, nu mă înţeleg. Cristina Baciu (montaj video – n.red.) plânge la fiecare spectacol şi îmi spune că vrea să se facă director de teatru ca să cumpere aparatură.

Atunci este momentul meu de neputinţă, de furie. Este umilitor.

Momentul de revoltă supremă

Carmen Lidia Vidu: Mie mi se spunea că sunt punkistă – deşi la şcoală eram o tocilară, am fost la patru olimpiade naţionale, am fost campioană naţională de înot, sunt un om muncitor… Dar eram machiată strident, cu lanţ de câine la gât, mă luam în gură cu profesorii. La mine, revolta e o chestiune de exprimare personală.

Probabil în relaţiile personale s-a întâmplat. Probabil când am decis să nu mai devin avocat de drept internaţional, aşa cum îşi doreau părinţii, şi am anunţat că dau la teatru, iar mama a plâns trei zile.

Dar un moment de revoltă apocaliptică nu am avut, nu a venit încă.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.