Ultima carte semnată de istoricul Lucian Boia – În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități – oferă un context istoriografic bogat și o perspectivă echilibrată asupra evenimentelor care au condus la crearea României Mari.

În contextul apropiatului centenar al Marii Uniri, volumul lui Lucian Boia este un demers binevenit, o contrapondere necesară la orice șarjă naționalistă sau mistificare patriotardă.

Au visat românii la o mare unire? Probabil că România Mare a existat, ca deziderat, în imaginarul nostru colectiv. Au luptat românii pentru întregirea unui teritoriu românesc? Conform istoricului Boia, România a devenit mare în împrejurări mai degrabă norocoase, create de Primul Război Mondial și încununate de anul 1918, decât ca urmare a unei voințe populare asumată unanim și a unor eforturi politice conjugate.

În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități trece în revistă situația geopolitică din Europa central și est-europeană în preajma Primului Război Mondial, făcând trimiteri relevante atât spre trecutul medieval, cât şi spre perioada interbelică, pentru a crea un tablou etnografic și evenimențial cât mai cuprinzător al momentului.

România Mare se iveşte în circumstanțele unei profunde remodelări teritoriale și demografice regionale. Imperiile se prăbușesc pentru a face loc națiunilor. Conflictele multistatale se sting, în timp ce se aprind noi dispute locale între majorități și minorități. Lipsa de omogenitate etnică din centrul și estul continentului, exodul dirijat al unor întregi comunități sau (re)trasarea frontierelor, jucată de marile puteri la masa negocierilor belice, sunt ilustrate clar în hărțile care însoțesc textul volumului. Datele statistice cu o dinamică surprinzătoare, precum și contururile teritoriale în permanentă reconfigurare dau măsura transformărilor sistemice ale Europei – din care România, care și-a amânat intrarea în război cu doi ani, viitoarea Românie Mare de la 1918, este doar o (mică) parte.

Prin punerile succesive în context, cu o ofertă generoasă de cifre și informații factuale și, nu în ultimul rând, trecând discursul istoriografic prin filtrul obiectivității critice, acest volum devine o lecție obligatorie despre noi, românii. În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități este o invitație la introspecție lucidă, singurul instrument de luptă împotriva simplificărilor istorice, ignorante și/sau tendențioase.

Iată câteva dintre declarațiile autorului Lucian Boia în dialog cu jurnalistul Marian Voicu, cu prilejul lansării volumului, în 2 noiembrie, la librăria Humanitas Cișmigiu.

Marian Voicu: Miza pentru noi toți nu este trecutul, ci viitorul. Istoria a fost și un instrument de putere: cine stăpânește trecutul are șanse mari de a stăpâni și prezentul. Din perspectiva Marii Uniri care este miza stăpânirii trecutului?

Lucian Boia: Trăim într-o lume în care mersul istoriei s-a accelerat și se accelerează fără încetare. Viitorul nu-l știm, dar va fi din ce în ce mai diferit. Intrăm într-o fază post-națională, ceea ce nu înseamnă că națiunile nu sunt puternice și nu vor rezista (o vreme), dar marea problemă este aceea de a construi viitorul împreună și de a face din Europa un teritoriu de pace și prosperitate, de amiciție între popoarele acestui continent.

Marian Voicu: Românii au ezitat cel puțin doi ani pentru a intra în război de partea Puterilor Centrale sau ale Antantei. Astăzi decizia luată atunci ni se pare una firească, nu a fost însă așa între 1914-1916, când erau cântărite toate scenariile. /…/ Până la urmă ce-a cântărit în decizia lui Ionel Brătianu cel mai mult?

Lucian Boia: Erau două opțiuni posibile, sau trei socotind și neutralitatea. Soluțiile active erau fie intrarea în război alături de Antantă (Franța, Marea Britania și Rusia), ceea ce s-a și întâmplat, sau intrarea în război alături de Germania și Austro-Ungaria.

Sunt mulți români care cred că în 1916 s-a pornit spre realizarea unității naționale depline. Nu avea cum să fie așa. Odată ce mergeam cu Antanta însemna, în caz de victorie, bineînțeles, Transilvania și Bucovina și renunțarea la Basarabia, dat fiind că Rusia se afla în tabăra în care s-ar fi aflat și România.

Mă întreb dacă o Rusie victorioasă ar fi acceptat ca Bucovina întreagă să se unească cu România. Bănuiesc că partea de nord, majoritar ucraineană, n-ar fi revenit până la urmă țării noastre. Ceilalți, așa-numiții germanofili, considerau că Basarabia e mai primejduită decât Transilvania și Bucovina, că România nu trebuie să meargă niciodată alături de Rusia, un tovarăș de drum periculos.


„Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune.” (Lucian Boia)


E clar că românii, în cea mai mare parte, țineau mai mult la Transilvania decât la Basarabia. Unirea tuturor provinciilor românești nu era sau nu părea posibilă.

Până la urmă, vorba lui Petre P. Carp, România a avut atât noroc că nici nu mai are nevoie de oameni politici…

Așa au mers lucrurile, dar nimeni n-ar fi putut să prevadă mersul acesta. Rusia a fost înfrântă într-o primă fază de Germania, s-a prăbușit edificiul țarist și, în felul acesta, Basarabia a revenit României. Germania, la rândul ei, după ce câștigase pe jumătate războiul, a fost înfrântă de aliații occidentali și, în acest context, România și-a putut alipi și Transilvania și Bucovina.

Germanofilii nu au fost mai puțin patrioți decât antantofilii. Istoria nu le-a dat dreptate, sau le-a dat dreptate ceva mai târziu: în Al Doilea Război Mondial s-a văzut cam ce se poate întâmpla în relația cu Rusia.

Pentru România, 1918 a fost un an ca nici un altul. Anul când a pierdut războiul în chipul cel mai dezastruos cu putință. Dar și anul când a câștigat același război, în mod categoric, pur și simplu fiindcă aliații săi au ieșit învingători. Anul când țara era cât pe ce să dispară, pierzându-și independența și fiind nevoită să cedeze Dobrogea și o bună parte a arcului munților Carpați (Pacea de la București, mai 1918). Dar și anul când, prin trei unificări succesive (Basarabia, aprilie 1918; Bucovina, noiembrie 1918; Transilvania, 1 decembrie 1918), s-a înfăptuit România Mare, toate ținuturile locuite majoritar de români ajungând să fie cuprinse între granițele țării.

Ne-am obișnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească, suntem tentați, în continuare, să decupăm o istorie numai a noastră, deloc lipsită de accente mitologice./…/ Istoria a fost și este încă înțeleasă ca o înaltă școală de patriotism.

Marian Voicu: Ultimul capitol se intitulează „1 Decembrie versus Trianon”, e o temă interesantă. Spuneați că suntem tentați să decupăm o istorie doar a noastră din contextul general sau regional, deloc lipsită de accente mitologice. Într-un manual de istorie din Ucraina din 2000 se spune că Basarabia a fost ocupată de români în 1918. Croații și sârbii învață aceleași lucruri din manuale, versiuni total diferite, în schimb francezii și germanii au reușit în 2006 să creeze un manual unic pentru clasa a 12-a, o premieră excepțională. Credeți din perspectiva evenimentelor de anul viitor că românii și ungurii se vor așeza vreodată la masa negocierilor pentru a-și negocia… trecutul?

Lucian Boia: Odată și odată va trebui să se întâmple și așa ceva, cred, sper. E un drum lung de parcurs. Sunt prea multe frustrări, sunt prea multe resentimente în zona noastră. Între Franța și Germania au fost războaie cumplite, însă între două națiuni care s-au stimat reciproc și care se aflau cam la același nivel de civilizație, de importanță europeană.

Aici este relația între stăpâni și supuși. Ungaria și Transilvania au fost dominate de aristocrația maghiară. Simplificând puțin, ungurii erau aristocrații, germanii erau burghezii, iar românii erau țăranii. În 1918 s-au inversat stăpânirile și cei de jos au ajuns deasupra… Toate acestea sunt foarte diferite de modelul franco-german, așa încât dificultatea (unei reconcilieri – n.red.) mi se pare mai mare în partea asta de Europă.

În pragul epocii moderne până la Primul Război Mondial sau aproape, Europa răsăriteană este împărțită exclusiv între (și dominată de) cele trei mari imperii: otoman, habsburgic și rus. Cu un amestec de populație teribil. De-asta a fost foarte greu de aplicat – și contestabil în multe privințe – sistemul de la Versailles: tăierea altminteri a frontierelor și constituirea statelor naționale. S-a mers într-o bună măsură pe principiul enunțat de președintele SUA Woodrow Wilson – dreptul popoarelor la autodeterminare.

Întrebare nu era simplă. Ce este un popor, ce este o națiune? Am văzut cum s-a constituit Iugoslavia pornind de la ideea că sârbii, croații, bosniacii, muntenegrenii aparțin aceleiași națiuni pentru faptul că vorbesc aceeași limbă. Sigur că limba e un liant, important chiar, dar nu este singurul când vine vorba de constituirea sau de definirea unei națiuni. Diferența s-a dovedit suficient de mare pentru ca Iugoslavia să se spargă între sârbii balcanici și ortodocși, croații catolici, mergând timp de secole alături de Ungaria, și slovenii catolici, aproape austrieci.

O națiune înseamnă o comunitate care se consideră a fi o națiune. Nu sunt elemente obligatorii sau elemente care nu pot fi luate în considerare. Dar nu poți fi o națiune dacă nu te consideri o națiune. Din punctul ăsta de vedere, dacă e să comparăm ce s-a întâmplat în zonă, cam peste tot, ce s-a întâmplat cu Iugoslavia, România s-a dovedit a fi o națiune cimentată. Îndrăznesc să spun că nu s-ar fi întâmplat lucruri atât de cumplite dacă teritoriul ăsta ar fi rămas în continuare într-o Austro-Ungarie sau în partea austriacă a monarhiei.

Cehoslovacia, un exemplu foarte ciudat, s-a cam jucat cu tratatul de la Versailles și prețul a fost destul de scump: Al Doilea Război Mondial. Cehoslovacia a mers pe dreptul popoarelor. Cehii aveau dreptul la țara lor, numai că odată cu cehii au intrat forțat în Cehoslovacia și germanii din zona sudetă care reprezentau cam 30% din populația Cehiei. Nu știu dacă se mai poate vorbi de minorități la procentul ăsta… Cred că germanii au fost cam repede îngropați în Cehia. La fel s-a întâmplat și în Slovacia cu maghiarii – o întreagă regiune în sud (deși a mai scăzut ponderea maghiarilor, e și azi încă destul de mare). Și peste toate s-a mai adăugat și provincia locuită majoritar de ucraineni, ruteni – Ungaria, respectiv Ucraina transcarpatică -, fără vreun criteriu anume, ci pur și simplu fiindcă nu aveau ce să facă cu regiunea aceea, dat fiindcă Rusia, respectiv Ucraina n-au participat la alcătuirea noii Europe de după Primul Război Mondial.

Asta e Cehoslovacia, un stat altminteri democratic, mai democratic decât România în perioada interbelică. Dar alcătuirea etnică a ridicat de la bun început semne de întrebare. Cehoslovacia a fost caracterizată, pe drept cuvânt, drept o Austro-Ungarie în miniatură. Urmările s-au văzut. Sigur că a fost agresiunea hitleristă… Însă (noile – n.red.) state au fost minate de la bun început de o neînțelegere adecvată a ideii de națiune.

Nu exista în fond o națiune cehoslovacă, așa cum nu exista în fond o națiune iugoslavă. Cehii și slovacii vorbesc o limbă apropiată, dar nu identică, și au avut istorii diferite. Cehia a fost tot timpul în imperiul german, civilizația cehilor poartă o marcă germană, iar Slovacia (reprezintă – n.red.) partea ungară a monarhiei.

Polonia a existat ca națiune foarte bine. Dar nu e mai puțin adevărat că a fost mutată, după Al Doilea Război Mondial e altă Polonie decât cea istorică.

Așadar, trebuie să acceptăm faptul că, spre deosebire de celelalte, România se prezintă ca națiunea cu adevărat cimentată.

Sunt de-a dreptul indignat când îi aud pe unii care vorbesc despre unitatea deplină a românilor în Evul Mediu sau chiar în antichitate, prin strămoșii noștri daci. Statul nostru dac ar fi fost unitar, centralizat, independent, exact pe teritoriul României mari antice, niciun kilometru în plus sau în minus. Acești istorici vorbesc și despre națiunea română medievală – ne pun într-o situație penibilă, pentru că am fi singura națiune medievală din Evul Mediu, alții nu au asemenea pretenții.

Românii au fost tot timpul uniți… În schimb, astăzi, nu mai suntem uniți. Sau se văd tot felul de primejdii imaginare, ungurii stau gata să ne atace, au ocupat și Bucureștiul… Cineva vorbea la o televiziune despre 300.000 (între 250.000 și 300.000 de unguri) care s-ar afla în București. Potrivit ultimului recensământ sunt 3.400.

Marian Voicu: Spuneți că România Mare nu exista în imaginarul colectiv românesc, dar era o imagine virtuală…

Lucian Boia: (România Mare – n.red.) putea să fie sau să nu fie. Noi nu știm ce s-ar fi întâmplat fără Primul Război Mondial și fără prăbușirea Austro-Ungariei. Nu îmi dau seama nici cum ar fi supraviețuit Austro-Ungaria, care era o construcție bizară… Ungurii au făcut multe greșeli și multe excese în materie de atitudine față de naționalități. Nu știu ce s-ar fi întâmplat, dar e clar că unirea cu Transilvania, cu Bucovina și Basarabia s-a putut face doar în condițiile prăbușirii imperiilor. Altfel se pot construi tot felul de scenarii.

Imaginea României Mari era virtuală, se credea în România Mare, dar ca în fața unei posibilități care putea sau nu să devină realitate la un moment dat. Mișcarea națională a românilor transilvăneni era îndreptată spre recunoașterea românilor ca națiune egală cu ungurii și cu toți ceilalți. Românii nu au cerut niciun moment, până la 1914, cei mai mulți până la 1918, unirea Transilvaniei cu România. Asta nu înseamnă că nu exista visul ăsta, dar era doar un vis, cât timp istoria mersese pe alte căi.

Anul 1918 le-a rezolvat pe toate într-un anumit sens.

Marian Voicu: Faceți o trecere în revistă a negocierilor pentru trasarea noilor frontiere – în baza dreptului etnic dar și al celui geografic. Știu că vă feriți de sentințe privind viitorul, ați spus de nenumărate ori lucrul acesta, totuși este foarte interesantă afirmația dvs. Spuneți că, dacă în 1918, dreptul natural a prevalat în fața dreptului istoric, nu înseamnă că acesta este ultimul cuvânt al istoriei.

Lucian Boia: Sunt convins că, peste o sută de ani, nu zic mai mult, dar poate și mai repede, lumea va arăta cu totul altfel de cum arată acum. Nu-mi închipui că națiunile actuale vor exista la nesfîrșit. Credeți că peste o mie, zece mii de ani, va mai exista România sau Ungaria? Nu putem anticipa, viitorul e un teren necunoscut. Națiunile reprezintă o fază a istoriei. Au fost imperiile, au fost națiunile. Ce știu eu ce va urma?

Lucian Boia | Foto: Octavian Ganea / Mediafax

Lucian Boia | Foto: Octavian Ganea / Mediafax

Marian Voicu: Este posibilă existența unei națiuni europene?

Lucian Boia: Cred că da. Dacă a fost posibilă, la scară mică, Elveția, se poate, la o scară mai mare, și Europa.

Marian Voicu: Să discutăm despre problema basarabeană. Spuneți că alegerea făcută de România în 1916 însemna cedarea Basarabiei, despre care nu s-a vorbit niciodată. Basarabia a fost cedată și în 1916 și în 1940. Spun aceste cedări ceva despre locul pe care îl ocupă Basarabia și astăzi în conștiința publică românească?

Lucian Boia: Cu siguranță că românii țin la Basarabia. Dar la fel de sigur pare că țin mai mult la Transilvania decât la Basarabia.


„Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci dispariţia frontierelor şi transformarea Europei într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. ” (Lucian Boia)


Marian Voicu: Aveți o explicație?

Lucian Boia: În Primul Război Mondial, Transilvania arăta mai bine, era o provincie mai interesantă și care avusese un rol mai mare în constituirea nației române – Școala Ardeleană șamd. Avea o pondere mai mare în imaginarul național și politic românesc. Și chiar obiectiv, era o provincie mai avansată decât Basarabia. /…/

Trebuie să înțelegem, să nu mai considerăm acestea motive de scandal… Am pomenit și în carte despre discuția atât de aprinsă în jurul declarației ambasadorului american la Chișinău care spunea că Basarabia a avut altă istorie decât România.

Bineînțeles că a avut altă istorie în ultimele două secole, cu excepția scurtei perioade interbelice. Dacă n-ar fi avut altă istorie, ar fi fost acum în cadrul României și n-ar fi mai fost tentată, înclinată spre Moscova, ar fi fost ca orice altă provincie a României. E clar că acolo s-a produs o deviere istorică. Dar lucrurile astea nu trebuie să ne sperie.

„/…/ Sudul Basarabiei iese din sfera românească, intrând sub directă stăpânire otomană, încă din secolele XV- XVI, iar Basarabia, în întregime, e anexată de Rusia în 1812 și supusă unui intens proces de rusificare (exceptând cele două decenii interbelice, când e parte a României Mari).”(Introducere)

«/…/ Și Transilvania, piesa cea mai prețioasă a unității naționale, a avut timp de veacuri o altă istorie, mai legată, până la 1918, de a Ungariei decât de a celor două principate române. Și Dobrogea a avut o altă istorie, bizantină mai întâi, bulgărească după aceea și, în sfârșit, de pe la 1400 și până la 1878, otomanăcând au pierdut-o românii era pur și simplu un colț de Orient, cu totul altceva decât România. Dar, să nu uit, nici Țara Românească, nici Moldova, n-au împărțit exact aceeași istorie; până târziu, în plin secol XIX, moldovenii și-au spus moldoveni, și nu români. Ceea ce nu înseamnă că n-au existat tot timpul legături de tot felul între diversele țări și ținuturi locuite de români: legături, facilitate de limba comună, care s-au intensificat de la un veac la altul, conducând în cele din urmă spre cristalizarea națiunii române și la înfăptuirea statului național românesc. A fost așadar un proces istoric. Altminteri, la ce mai e bună istoria dacă Dacia înseamnă deja România?

Până la 1914, românii transilvăneni (cei mai combativi dintre români în luptele naționale) nu merseseră mai departe de solicitarea autonomiei Transilvaniei sau a „drepturilor egale” în cadrul monarhiei habsburgice. „România Mare” exista, desigur, în imaginarul colectiv românesc, dar era o imagine virtuală, un proiect ideal, care putea sau nu să devină realitate.» (p. 9)

Lucian Boia: Nu doar Basarabia, ci și Dobrogea a avut altă istorie. Dobrogea a aparținut Țării Românești timp de trei decenii în timpul lui Mircea cel Bătrân. În rest a aparținut bizantinilor, bulgarilor, turcilor… La 1878 populația Dobrogei era foarte amestecată și toate statisticile sunt foarte nesigure. Majoritari probabil erau musulmanii (turci și tătari), așa că românii nu aveau un drept special asupra Dobrogei.

Într-un fel, Rusia ne-a băgat pe gât Dobrogea, pentru că a luat atunci îndărăt cele trei județe din sudul Basarabiei./…/ Brătianu nu a acceptat în niciun moment ideea schimbului, dar lucrurile așa s-au petrecut. Până la urmă, Dobrogea a revenit României. Iar România a făcut din Dobrogea un ținut modern, din Constanța – un sătuc oarecare în 1878 – un mare port. Dimitrie Sturza, ministru în guvernul Brătianu, nici nu voia să audă de Dobrogea, a scris și o broșură – „Dobrogea e un ținut mizerabil, infect, bântuit de boli, epidemii…”

De unde atâta unitate?

Nici Țara Românească, nici Moldova nu au fost una. Sigur, sunt țări apropiate, dar fiecare își au propria istorie. Care este identitatea lui Ștefan cel Mare? E clar că identitatea lui este de moldovean. Cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin știu prea bine că românii se trag din romani, că româna este o limbă romanică, dar vorbind despre limba română, Grigore Ureche intitulează un scurt capitol scrie în Letopisețul său: „Despre limba noastră moldovenească”. El știe că și românii din Țara Românească vorbesc la fel sau aproape la fel. Sau Miron Costin care scrie o lucrare, prima în istoriografia românească, despre originea românilor și o intitulează: „De neamul moldovenilor”. El știe că toți românii au aceeași origine, vorbesc aceeași limbă, dar identitatea lui era aceea de moldovean.

Și Transilvania a avut o altă istorie, parte din istoria Ungariei. Majoritatea populației (mai mică sau mai mare) a fost cu siguranță românească, însă statul transilvan era un stat maghiar. Aristocrația era maghiară, principii Transilvaniei erau maghiari. Și când dispare Ungaria, cucerită de turci în secolul al XVI-lea, principii transilvani rămân într-un fel depozitari ai statalității ungare.

Infuzăm doza noastră de naționalism, de ideologie națională, unei epoci care nu gândea cum gândim noi.

Minorități

„Balcanii au dat din primul moment „exemplul” unei radicale ofensive antiminoritare, amestecul de populație atingând aici cote maxime, iar intoleranță sau de-a dreptul dușmănia reciprocă aflându-se la ordinea zilei.” (pg. 98)

„Și în Dobrogea, poate, la un moment dat, regiunea cu cea mai spectaculoasă împletire de etnii, culturi și religii din întreagă Europa, minoritățile se topesc văzând cu ochii, unele până la dispariție…. La 4 septembrie 1936 se încheie o convenție între România și Turcia privind emigrarea (voluntară) a turcilor din Dobrogea (inclusiv din Cadrilater, care aparținea încă României). Ar fi urmat să plece 117.000 de turci din totalul de 150.763, potrivit recensământului din 1930, cei mai mulți locuind în Cadrilater: 38.430 din județul Caliacra și 90.595 în județul Durostor; în județul Constanța trăiau 17.114 turci, iar în județul Tulcea 4.634. Până la 1938 aveau să plece 51.859 de musulmani: turci, 46.305 și tătari, 5.554, dintre care din județele Constanța și Tulcea, rămase României, 5.194 de turci și 4.572 de tătari (ceva mai mult de un sfert din populația musulmană). În 1943, cifră celor plecați era estimată la vreo 70.000 de persoane.” (pg. 100)

„În România, minoritarii au devenit și mai minoritari. Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului, regiuni cu procente mari de populație neromânească, i-a lăsat pe mulți dintre ei în afară granițelor țării. … Evrei mai rămăseseră, imediat după război, puțin peste 400.000. Germanii, și ei împuținați, nu mai erau decât 332.000, potrivit recensământului din 1948 ( față de 745.000 în 1930)./… /

În continuare, din România au emigrat evreii, aproape în totalitatea lor, începând din 1948, anul când s-a întemeiat Israelul; în 1966 mai rămăseseră doar 43.000 de evrei, iar la sfârșitul epocii comuniste, nymarul lor scăzuse la 8.955 (potrivit recensământului din 1992). Circa 100.000 de germani reușesc și ei să plece din România între 1945 și 1978, însă emigrația masivă se declanșează în 1978, în urmă unui acord cu Germania federală, potrivit căruia statul german plătea o anumită sumă pentru fiecare emigrant./…/

În aceste condiții, până în 1989, au părăsit România aproximativ 173.000 de etnici germani (ritmul anual fiind de circa 12.000 de persoane). Odată cu deschiderea granițelor în urmă prăbușirii comunismului în decembrie 1989, au plecat, cât s-a putut de repede, și majoritatea celor care nu apucaseră încă să o facă: 60.000 în 1990 și peste 15.000 în 91. Potrivit recensământului din 1992, rămăseseră încă 119.000 de etnici germani, dar și numărul acestora a scăzut an de an, la recensământul din 2011 înregistrându-se doar 36.000. Și maghiari au plecat, îndeosebi în ultimii ani de comunism și imediat după căderea regimului, nu în asemenea proporție, totuși destul de mulți (vreo 100.000 în total, în intervalul 1987-1992; 180.000, potrivit statisticilor maghiare, între 1987 și 2004).” (pg. 112)

„Până și Bucureștiul s-a apropiat vertiginos de 100% populație „curat” românească: 97,3%. Pe toată țara, românii etnici sunt în prezent circa 89%./…/

Față de țări precum Polonia sau Cehia, românii se poate zice că și-au păstrat minoritățile. Nici una nu a dispărut cu totul. Dar toate s-au diminuat considerabil, uneori în chip dramatic. Doar două etnii păstrează un număr care le conferă o oarecare importantă: maghiarii, socotiți la ultimul recensământ în număr de 1.227.000, singură minoritate care deține o majoritate absolută în două județe: Covasna și Harghita, și romii, în număr de 621.000 (potrivit declarațiilor fiecăruia), în realitate însă cu siguranță mai mulți.”(pg. 114)

Publicat de Revista Paragraf

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.