Suporteri dedicați trup și suflet clubului de fotbal, deseori demonizați de opinia publică. Universitari angrenați în proiecte europene, deseori niște „coțcari” parveniți intelectual. În romanul Intervenția, apărut în 2017 la editura Polirom, colecția Ego. Proză, și-au dat întâlnire cele două lumi, altminteri paralele.

Iar acestea (își) vorbesc doar prin intermediul lui Vlad Gonzo, personaj dornic de incluziune socială deopotrivă în tabăra generoasă, dar marginală, a suporterilor dinamoviști din Peluza Nord, dar și în cea meschin burgheză, cu pretenții elitiste, a funcționarilor POSDRU dintr-o facultate bucureșteană.

Cu un conținut original, trăit intens și apoi ficționalizat cu discreție, volumul de debut al tânărului antropolog Dinu Guțu suflă prospețime în câmpul literar autohton. Prea grăbită și prea frustă, spun unii, populată cu personaje intenționat bidimensionale, spun alții, autoficțiunea Intervenția reușește să scoată cititorul din zona călduță a mainstream-ului literar autohton.

Pendularea între cele două lumi încalcă, cu naivă dezinvoltură, canoane literare sofisticate. Tot așa cum autorul respinge, delicat, critica dihotomică cu lipsa infinitelor nuanțe dintre alb și negru.

E drept că fiecare cititor poate vedea în romanul său exact ceea ce vrea, dar Intervenția nu a intenționat să promoveze o antiteză clasică, de tipul băieții buni vs. băieții răi, spune Dinu Guțu într-un interviu acordat Revistei Paragraf, pentru că „băieții buni nu sunt neapărat buni, deși ei au resursele să fie buni, ei apar pe sticlă, ei decid politicile, ei ne conduc.”

***

În 2015 aveai de gând să-ți transformi teza doctorală într-o carte de ficțiune?

Dinu Guțu: Nu, nici gând.

Și-atunci, cum a apărut Intervenția?

Dinu Guțu: Cred că adunasem multe frustrări în perioada pregătirii tezei, în paralel cu munca mea pe un proiect cu fonduri europene, POSDRU. Rolul meu era acela de mic birocrat într-o instituție de învățământ care m-a dezamăgit enorm. Și probabil nu mă dezamăgea atât de mult dacă nu intram în dedesubturile, în subsolurile ei, și nu vedeam cum funcționează lucrurile de fapt, cum profesori care predau, de pildă, etică, dreptate socială sau egalitate de gen aplicau cel mai puțin aceste norme și principii în viața de zi cu zi. Ei, și disonanța asta a dus la căderea multor simboluri, a multor oameni care m-au format intelectual și pe care i-am respectat. I-am văzut cum exploatează, cum își clădesc propriul cult al personalității, cum își pun doctoranzii să stea cu pisicile când ei pleacă în Australia, în vacanță…

Deci secvențele care descriu derularea proiectului sunt reale?

Dinu Guțu: Într-o mare măsură. Dar, firește, ficționalizate.

Este experiența ta directă?

Dinu Guțu: A unei generații, mai degrabă. A mea și a colegilor cu care am muncit în proiectul ăsta. Dar și a altor doctoranzi din alte facultați cu care m-am întâlnit și mi-au povestit aceleași lucruri. Din păcate, universitatea este extrem de conservatoare, una dintre cele mai conservatoare instituții pe care le avem în societatea românească de azi. Cei care sunt în vârful ierarhiei cultivă acest model, iar, după câțiva ani petrecuți în facultate, lucrând pe astfel de proiecte sau predând, toți ajung invariabil să reproducă același sistem. Din păcate, și generațiile care vin din urmă au o mare putere de a se adapta acelorași reguli. Vorbind de carte, personajul principal (Vlad Gonzo – n.r.) e și el un parvenit, un tip care vrea să sară etape, genul Julien Sorel, cel puțin la nivel de carieră.

Deci frustrările ți-au declanșat nevoia de a scrie un roman…

Dinu Guțu: Dincolo de frustrări, am vrut să prezint două lumi mai puțin cunoscute, care nu se întâlnesc niciodată și care sunt două fațete ale Bucureștiului ăstuia, la fel de actuale, de „acolo”. Lumea băieților de galerie, versus cea a acestor mici birocrați din mediul universitar, dornici de parvenire socială, din clasa de mijloc în devenire. În care mă includ și mă regăsesc.

Adrian Schiop spune că te miști între cele două lumi din cartea ta, cea a băieților răi din galeria dinamovistă și lumea băieților & fetelor din facultate „care fac surf pe spinarea democrației”. Mihai Iovănel preia ideea și o duce mai departe, spunând că aici ar fi o antiteză. Deci este lumea băieților răi versus lumea băieților… cum?

Dinu Guțu: Nu știu… de centru.

Iar Florin Dumitrescu spunea că e o antiteză între autentic și fățarnic. Tu ce părere ai?

Dinu Guțu: La o primă mână probabil că funcționează dihotomiile sau clivajele de acest tip. Dar eu nu asta am încercat cu povestioarele din carte, în care se poate vedea că nu întotdeauna băieții buni sunt neapărat buni, deși uneori par, deși au resursele să fie buni… Deși ei apar pe sticlă, ei decid politicile, ei ne conduc. Și sunt ceilalți, nici mai proști, nici mai corupți, dar nici neapărat mai buni. Ci, pur și simplu din cauza mediului în care se nasc, a unui anumit anturaj, din cauza unui alt tip de viață, nu ajung niciodată să aibă acces la resurse din societate și să schimbe lucruri.

Sigur că e o exotizare, o romanțare a lumii mahalalei, a lumii ultrașilor. Și cred că acolo, până la urmă, e și plăcerea cărții, câtă există ea, pentru cititorii din clasa de mijloc. Ei își permit, ei au bani de cărți și cultură. Cred că (Intervenția – n.r.) le oferă o privire voyeuristică prin gaura cheii către o lume, către un București la care nu au acces. Pentru că, în partea cealaltă, mulți dintre cunoștințele noastre seamănă cu Titus (personaj din carte, coordonator al proiectului POSDRU – n.r.).

Pentru că elementele autobiografice din cartea ta nu sunt doar un punct de plecare, ci fac parte din țesătura romanului, hai să comentăm puțin Intervenția din perspectivă autobiografică. Ești în Peluza Nord (ultrași dinamoviști), mergi la intervenții?

Dinu Guțu: Da, da, sigur. Merg în continuare cu ei.

Cum a pornit povestea asta? Ești microbist?

Dinu Guțu: Da. Eram, cel puțin. Îmi plăcea mult mai mult fotbalul când eram copil. E o chestie care, la băieți, se moștenește de la tată, e legată de masculinitate. Și violența simbolică, uneori și fizică, din păcate, asociată fotbalului (și nu doar la noi, ci oriunde în lume), e un mod de afișare a masculinității. Oricât de postmoderni am fi, nu putem evita confruntările simbolice ale masculinității, ele vin de foarte departe. Au existat și în perioada antică…

E și ceva tribal aici?…

Dinu Guțu: Da, oarecum, putem să-i spunem și tribal. Dar fotbalul, ca sport, de fapt Calcio Fiorentino, a fost inventat în Evul Mediu. Competiția avea loc între bărbații necăsătoriți care reprezentau șapte familii rivale din Florența, se mai joacă și astăzi ca un fel de reenactment, și era foarte violentă.

La ruși există un soi de lupte, la începutul lui martie, de Masleniţa (sărbătoarea primăverii – n.r.). Băieții necăsătoriți dintr-un sat se întâlnesc, la mijloc de drum, cu băieții necăsătoriți din satul vecin și se bat – își prind brațele și se împing unii pe alții. Cam așa sunt și rivalitățile la fotbal, la fel se întâmplă și cu cartiere rivale care creează un derby, oriunde în lume. Giuleștiul cu Ștefan cel Mare la noi, de exemplu. Rivalitatea asta conține, sigur, și elemente teritoriale, are ca scop apărarea teritoriului, cel puțin la nivel simbolic. Pentru asta se fac acele coregrafii – care, pentru cinci minute de glorie, implică două săptămâni de muncă, noapte de noapte, mulți bani și efort. Sigur că, dacă privești rațional, manifestările astea par absurde, înfioară, creează panici morale. Dar, dacă le vezi din punct de vedere antropologic, îți dai seama că acolo sunt și alte motivații… Punerea în scenă a confruntării între masculinități există dintotdeauna.

De ce Dinamo și nu alt club?

Dinu Guțu: Țin cu Dinamo de mic, am moștenit asta de la tata, cum spuneam, el ținea cu Dinamo. În anii 90, mă uitam la TVR la câte un meci de etapă pe săptămână, nu știu cât aveam, șase-șapte ani. În plus, toată lumea din Chișinău, toată clasa mea ținea cu Steaua, iar eu voiam să fiu contra curentului. Atunci chiar mă interesa fotbalul, chiar urmăream meciurile, știam jucători, toată echipa pe de rost. Odată cu venirea în București, însă… Acum, dacă mai știu cinci jucători de la Dinamo, de restul habar n-am. A mă întâlni cu băieții (ultrașii – n.r.) nu are legătură cu fotbalul.

De fapt, nu poți să vezi fotbal dacă vii pe stadion. Sunt patruzeci de metri numai până la teren. Dacă e puțină ceață, nu mai vezi cealaltă poartă. Urmărești mult mai bine un meci la televizor, dacă ești microbist pe bune. Te duci pe stadion pentru atmosferă.

Galeria nu e despre fotbal aproape deloc. E despre comunitate. Despre într-ajutorare, despre solidaritate, despre timp liber și distracție. Mai puțin despre sport în sine.

Lansarea romanului Intervenția la o terasă din Piața Obor, București, împreună cu Vasile Ernu | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Lansarea romanului Intervenția la o terasă din Piața Obor, București, împreună cu Vasile Ernu | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Câtă ficțiune, câtă realitate în capitolele dedicate ultrașilor?

Dinu Guțu: Hai să zic 85 la sută.

Ficțiune?

Dinu Guțu: 85 la sută realitate.

A existat un episod „Fedayn”?

Dinu Guțu: A existat un episod cu furatul steagului, dar Fedayn-ul n-a fost la meciul pe care îl descriu în carte. Fedayn-ul este un steag mult prea important, un steag istoric al Romei. A fost un model de inspirație pentru mulți dintre ultrașii de-aici începând din 90, o perioadă romantică când nu exista internet și se schimbau fanzine cu suporterii italieni. Se încearcă introducerea Fedayn-ului în Unesco, ca un fel de specific local al suporterilor de acolo. Echipele pot ajunge în ultimele divizii, fotbalul poate și să dispară, dar suporterii sunt cei care duc mai departe tradiția, fără ei spectacolul ar muri. Ca să revin la întrebare, s-a furat un steag atunci, dar nu Fedayn, ceva mai mic ca importanță.

„N-am mai văzut pe nimeni alergând așa vreodată. Se aud sirenele. Avem vreo douăzeci de secunde s-o ștergem. Urcăm în mașini. Suntem opt într-un Logan care gonește cu o sută la oră. O luăm prin curți și pe străduțe pe care n-am mai fost vreodată. Ajungem într-un final lângă un teren viran din capătul Pantelimonului. E liniște și e sigur. Coborâm ca dintr-o cutie de sardele proaspăt desfăcută. Farurile Loganului rămân aprinse. Ne adunăm în jurul rucsacului cu curiozitatea unor puști în dimineața de Crăciun. Diop și Relu desfac cu grijă gura ghiozdanului. Pare steag și tremurăm de emoție. Dop desfășoară ușor cârpa vișinie dinăuntru. Apare clar conturul lui N, apoi un Y. Îngheț de emoție. Relu mă privește la rându-i și încremenim. Apucă nervos și trage mai departe de steag și-apoi îl desfășoară tot. Liniște. Pe un câmp de lângă Pantelimon, în fața unor faruri de Logan, stă scris stilizat, cu litere imense, pe-un steag, un singur cuvânt: Fedayn. Și-un cap de mort pe el.

– Bă, ești copac, țipă înfundat de emoție Dop.

– Bă, ești prost. Este, băăă. Nu te crede nimeni. Băăăă, Fedayn, coaie…

Ne sclipesc ochii și privim spre obiectul ăla magic care stă în fața noastră. E cel mai vechi steag al ultrașilor Romei și-i o bucată brută de istorie. Numele de Fedayn e luat de la o grupare palestianiană, vreo fiță de stânga a băieților. Steagu ăsta a prins asasinarea lu Aldo Moro, lupta contra Mafiei din anii 80, vreo trei papi, venirea la putere a lui Berlusconi și tot așa.” (pp.15-16)

A existat episodul „Belgrad”?

Dinu Guțu: Da, a existat. Dar fără droguri. Personajele sunt reale, suporterii, cei din lumea fotbalului, știu și cine este acel Siniša, un fel de haiduc modern al Balcanilor. Despre care au scris și The Guardian și The New York Times. Eu sunt prieten foarte bun cu fratele acestuia, Marco. Siniša și Marco sunt doi tipi diametral opuși, unul de stânga, altul de dreapta. Unul nu consumă alcool din credințe ideologice, fiind un skinhead (suedehead, de fapt – n.r.) de stânga, cu convingeri pacifiste. Din perspectiva acestuia, alcoolul produce violență sau este o motivație pentru violență. Cum spuneam, doi frați absolut opuși… Este și o metaforă acolo, a Balcanilor, a istoriei locului…

A existat episodul cu polițistul sub acoperire?

Dinu Guțu: Nu a existat, dar aveam nevoie de un final pentru carte. Nu mi s-a întâmplat mie, dar li s-a întâmplat multor băieți treaba asta. Există genul ăsta de abordare din partea poliției.

Vor să controleze galeriile…

Dinu Guțu: Evident. Și cred că deja le controlează într-o mare măsură. O galerie organizată are o puternică influență în timpul protestelor… în toată Europa, nu doar în România. În țara noastră nu e chiar atât de dezvoltată treaba asta, dar violențele de stadion se pot răspândi, se pot răsfrânge și în societate, suporterii organizați pot protesta politic, mai ales când îi deranjează ceva. Nu s-a întâmplat la noi pentru prima dată, în 2012. S-a întâmplat în Rusia, grupurile ultras participă și de partea lui Putin și de partea opoziției. În Grecia sunt suporterii de stânga ai lui AEK Atena, care organizează o parte dintre confruntările cu poliția. La Budapesta, în 2006, cei care au dat jos guvernul au fost suporterii uniți ai celor trei mari echipe de fotbal de acolo.

La noi s-a întâmplat firesc. În 2012, era multă frustrare legată de legea 4, la care s-a adăugat un soi de activism civic. E și o Poiana lui Iocan acolo. Galeriile discută multă politică, dezbat, nu toți suporterii au aceeași părere despre politică. Spre exemplu, eu sunt de stânga, dar sunt absolut tolerat într-o galerie care în anii 90 era majoritar de dreapta. Dar s-au mai schimbat lucrurile și în sensul ăsta…

Care este „mecanismul sociologic” care stă la baza unei galerii? În carte sugerezi motivația, dar nu teoretizezi și nu intri în profunzimi psihologice. Totuși, pentru că îi cunoști îndeaproape, pentru că ești un ultras, ce vă unește?

Dinu Guțu: Nevoie de comunitate, în primul rând.

Par incredibile aceste alianțe, diferențele dintre membrii unei grupări ultras sunt destul de mari… E mult spirit de gașcă acolo.

Dinu Guțu: Dar găști au și alții. În ceea ce mă privește, am intrat în galerie după ce am dat la facultate, iar galeria a fost pentru mine un soi de răspuns la un oraș foarte alienat, în care mă simțeam străin. Cred că e și o reacție la nesiguranță, la nesiguranța continuă a timpurilor în care trăim, a faptului că nu ești niciodată sigur de jobul pe care îl ai, de lumea în care trăiești, de chiria pe care o plătești.

Galeria e pentru mulți o plasă de siguranță. Mă gândesc la cazul prietenului nostru, Dan Cucu, membru activ al galeriei – și-a petrecut multe luni la vopsitul coregrafiilor, era cel mai bun pe partea asta artistică… Dan a făcut cancer, n-a spus nimănui vreo jumătate de an, era în stadiul patru, final, plin de metastaze, iar grupul a strâns bani pentru el, cu asigurarea pe care o avea ca salariat în România se prăpădea… O bună parte din bani s-a dus pe tratamentul din Turcia, la o clinică specializată, iar astăzi Dan e pe picioarele lui.

Sau mai e cazul lui Cătălin, un băiat chiar din grupul meu. La fel, s-au strâns vreo 40.000 de euro prin PR-ul galeriei, concerte, concursuri de bere, licitații de tricouri, tot felul de chestii ingenioase. În cazul unui deces în familia cuiva, membrii galeriei nu oferă doar sprijin moral, ci și financiar. Cam așa erau vecinătățile în Ardeal. Nu familia nucleară era baza, ci comunitatea, cele alte câteva familii care ajutau, plăteau căsătoria, botezul, înmormântarea etc. Într-o galerie e multă încredere și solidaritate, așa cum nu prea găsești într-un oraș cum e Bucureștiul.

Prezinți lucrurile foarte frumos, dar bănuiesc că există și o latură mai… întunecată, legată de manifestările agresive, pentru care ultrașii sunt demonizați de opinia publică.

Dinu Guțu: Ei vorbesc mult despre bătaie și despre violență, mult mai mult decât se întâmplă în realitate. Strict statistic, în ultimii șase ani dacă au fost două – trei incidente violente. Dar acele două, trei incidente sunt povestite și repovestite. Iar violența nu e neapărat în stilul huliganilor britanici. Ideea e nu să-i bați pe ceilalți, ci să-i pui pe fugă. Adică să-i umilești, să umilești masculinitatea celuilalt grup. Toți ne cunoaștem între noi, toți avem prieteni la Steaua sau la Rapid. Știm unde stau ceilalți, am putea oricând să ne ducem peste ei, să creăm un război pseudo-mafiot.

Vorbești, de fapt, de o punere în scenă a confruntării…

Dinu Guțu: Evident. Mai mult presa ce scrie despre asta, căutând sex și violență peste tot. În ultimii ani, cum spuneam, foarte puține incidente de acest fel, poate și pentru că echipele de tradiție dispar…

Vă rețineți de la a crea incidente violente? Sau are și jandarmeria un rol aici?

Dinu Guțu: E în regulă că există jandarmerie. Problema este cum acționează și cum tratează suporterii de multe ori. Membrii galeriilor au fost un soi de cobai, în toată Europa, nu doar în România. Primele camere cu circuit închis, CCTV, au fost instalate pe stadioane, unde au fost testate anumite tactici de lupte de stradă, ulterior utilizate în timpul protestelor. S-a creat un soi de imagine negativă a suporterilor. Repet, aceștia vin din zone foarte diferite, sunt doctori, avocați, barmani. Și, da, manifestările lor au acest sens al defulării, dar nu neapărat prin violență, ci mai degrabă prin carnavalescul situațiilor.

Poate că în carte am tratat subiectul cu o anumită melancolie combinată cu un fel de nihilism, dar, în general, (sub)cultura galeriei este una a bucuriei. Celor care privesc din afară le stârnește probabil o anumită panică morală, dar, pentru cei dinăuntru, galeria înseamnă siguranță și bucurie a spectacolului. Băieții sunt de o ingeniozitate fantastică! Un autocar în deplasare e un carnaval pe roți, se fac cântece ad-hoc. Folclorul ăsta îi ajută să treacă peste grijile de zi cu zi, e un mod sănătos de descărcare pentru un grup în care mulți dintre membrii săi nu dețin resursele restului societății.

E inclus și un fuck the system?

Dinu Guțu: Nu se vor a fi neapărat anti-sistem. Într-un număr din Dilema de acum câțiva ani am dat un interviu despre ei și Vlad Odobescu, cel care îmi punea întrebările, voia să știe cât de anarhiști sunt ultrașii. Nu sunt deloc anarhiști, au reguli foarte clare, valori destul de conservatoare. De exemplu, e o problemă dacă nu te căsătorești până la o anumită vârstă, se uită suspect la tine, pentru că mulți dintre ei obișnuiesc să se nășească. Nașul și finul reprezintă o instituție foarte puternică în grup. Confirmă încrederea, solidaritatea grupului. Poți să nu mai fii suporter într-o zi, dar relația asta te leagă pe viață de galerie. Apoi sunt schimburile economice care leagă ultrașii. Până la urmă, galeriile sunt și o rețea de schimburi economice.

Ca să răspund la întrebare, este și nu este un fuck the system. Ultrașii sunt printre puținii care au reușit să democratizeze puternic instituția jandarmeriei în România, prin felul în care au arătat abuzurile comise, prin contestațiile pe care le-au făcut. Dar ei în sine reprezintă o cultură conservatoare, ca și maneliștii, de fapt. Cred în instituțiile/valorile comune ale societății. Nu sunt punkiști.

Revenind la carte, în cât timp ai scris-o?

Dinu Guțu: Cred că în vreo nouă luni. Și am pornit de la niște mailuri reale, pe care le-am mai modificat, pentru că editura nu mi-a permis să le las ca atare. Cum am schimbat, de altfel, și numele unor personaje.

Apropo de nume, cum a apărut Vlad Gonzo?

Dinu Guțu: Vream să-i găsesc un nume și ăsta a fost. Gonzo, de la jurnalism gonzo, probabil. Cred că a pornit totuși de la un soi de glumiță, că antropologia cam asta face – un fel de jurnalism de la fața locului sau de tip gonzo. Numele a fost un fel de a da credibilitate personajului. Sau o simplă glumă. Oricum, n-am stat mult pe gânduri. Cum n-am stat mult pe gânduri cu întreaga carte și lucrul ăsta s-a văzut. E un pic grăbită.

Naratorul folosește cu naturalețe limbajele ambelor lumi. Pe de o parte, lumea ultrașilor, cu alcoolul și argoul suburban, licențios sau pur și simplu fără înțeles pentru cei din afară. Pe de alta, lumea doctoranzilor, a funcționarilor POSDRU din mediul academic, utilizatori de romgleză. Ce limbaj folosește Dinu Guțu în viața de toate zilele, cu care dintre cele două de mai sus se simte confortabil?

Dinu Guțu: Am încercat să fiu cât mai aproape de autentic, de natural, și aș fi falsificat realitatea dacă cenzuram. Dar cred că s-a dus epoca în care șocai prin limbaj. Pot să spun că nu este un abuz, nu este tras de păr, pur și simplu așa vorbesc suporterii. Eu merg în lumea asta de mulți ani și mi se pare fascinantă, văd relații noi, trădări, iubiri, e foarte dinamică. Iar limbajul… ăla e. Eram străin lui, dar mi l-am însușit. Ca să-mi scriu teza de doctorat trebuia să înțeleg.

Au argouri care nu sunt cuvinte licențioase, cum ar fi „mortu” („Ai adus mortu acasă” = „Ai adus steagu acasă”). Sau „intervenție” (acțiune care are ca scop atacarea fizică a adversarilor – n.r.). Ceea ce nu înseamnă că membrii galeriei vorbesc așa și acasă sau la serviciu. Nu cred că domnul avocat din grup folosește argoul și în afara grupului… Asta e subcultura ultrașilor. Dar pentru un microbist care doar se uită la televizor, lucrurile astea sunt străine.

Altfel, eu n-am nicio problemă să vorbesc așa, să schimb registrul, mă adaptez foarte ușor. Cu tata, care vine din zona filologiei, este adeptul culturii înalte, vorbesc într-un anumit fel. Când mă sună prietenii de la Chișinău sau vreo mătușă vorbesc într-alt fel, inclusiv cu accent moldovenesc… Limbajul este o formă de intrare în teren. De intrare într-o lume.

Ce înseamnă „pleșcar”?

Dinu Guțu: Cuvântul ăsta a apărut anul trecut și înseamnă fraier, om pe care îl poți lua la mișto. Nu știu care e etimologia. Dar sensul e totuși foarte fluid. A apărut prin Titan, băieții din Titan scot cuvinte noi, dar nu exista acum doi ani. Și poate să dispară într-un an, doi, să fie înlocuit de alt cuvânt. „Pleșcar” e folosit însă mai degrabă la caterincă, e un apelativ care creează joc între utilizatori, nu un cuvânt jignitor.

Naratorul trece dintr-o lume într-alta fără să comenteze întâmplările, fără să pună la punct personajele cu apucături neetice sau imorale. De ce ți-ai dorit ca Vlad să rămână un simplu observator sau un părtaș cvasi-neutru?

Dinu Guțu: Acest Vlad e un soi de parvenit. Și experimentează o formă de schizofrenie socială la trecerea dintr-o lume într-alta. Asta și pentru că valorile dintr-o lume nu se regăsesc neapărat în cealaltă. Personajul era mult mai implicat într-un prim draft al cărții, dar m-au oprit Adrian Schiop și Lavinia Braniște, m-au făcut să înțeleg că, în autoficțiune, personajele nu trebuie să dea rețete (chei de lectură – n.r.). Tendința mea, venind din zona academică a antropologiei, era să explic fiecare situație, să o pun în gura unui personaj, într-un dialog.


Galeria nu e despre fotbal aproape deloc. E despre comunitate.(Dinu Guţu)


Personajul principal e ambivalent sau nu sancționează niște abateri pe care însă scriitorul le semnalează discret ca fiind în afara normei…

Dinu Guțu: Poate că naratorul nu se află tocmai într-o poziție alfa (pentru a putea sancționa – n.r.). Dar poate că e bine și pentru cititor, pentru că atunci când îi servești sensuri, înțelesuri, îi bruiezi propria interpretare.

Ai vrut să eviți cheia bine-rău?

Dinu Guțu: Da, exact. Iar lucrurile s-au înțeles, în mare…

La final însă, dai o cheie interesantă. Personajul principal părăsește mediul academic, sugerând o întoarcere în forță la ultrași. E o opțiune morală acolo? E dorința de eliberare? De aventură?

Dinu Guțu: Da, cumva, toate astea. Sau e acel mit al celui care studiază și la un moment dat devine cel studiat. Eu (Vlad Gonzo – n.r.) am pornit, în roman, ca un ins din afară, cu chirie pe centru, doctorand, cu aspirații către clasa de mijloc. Studiez mahalaua-stadion din perspectiva establishmentului și ajung, așa cum se întâmplă multor antropologi, să integrez atât de mult cultura asta încât devin parte din ea. Este ideea din Donnie Brasco, când polițistul sub acoperire ajunge să se plictisească de birocrație și de ineficiența acelei instituții reci și amorale, și să fugă spre „autentic”. E un mit întâlnit în toată cultura pop. Și mie mi s-a întâmplat: am fost exclus din facultate după scena cu torțele.

Deci a existat scena cu torțele…

Dinu Guțu: Da, sigur că a existat. Am pus și poze pe Facebook. Dar nu de-asta m-au exclus, torțele au pus capac. Cum spuneam, e o facultate fără umor. Și nu a fost o excludere în adevăratul sens al cuvântului. Excluderea acolo se întâmplă subtil, politic. Iar eu, de fapt, nici n-am fost exclus, pentru că nici „inclus” cu adevărat nu fusesem… Nu făcusem jocuri, nu cărasem serviete – sau poate nu mi se permisese asta.

Nu mă consider un renegat al sistemului, am fost generații întregi de oameni care mai mult decât binemeritau să predea în facultate și nu au avut șansa. Pe de altă parte, nici nu prea se pot deschide posturi noi, pentru că sunt din ce în ce mai puțini studenți. Mulți tineri s-au prins că pot face, cu aceeași bani, în Franța, de pildă, o facultate infinit mai bună decât SNSPA sau UniBuc și cu alte perspective. De-asta au ajuns facultățile noastre îngrozitor de slabe, din păcate, cu profesori care n-au mai citit o carte de specialitate de ani buni de zile. Și vorbesc de București, de elită.

Galeria dinamovistă cu torțe la SNSPA | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Galeria dinamovistă cu torțe la SNSPA | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Aș vrea să comentezi două episoade din carte. Primul e Piața Victoriei 2017. Naratorul participă cu ultrașii la manifestație, este scandat un slogan la mișto (și obscen) care nu are nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în piață, există și o formă de auto-ironie față de ce încearcă suporterii să facă acolo, iar melanjul ăsta relativează foarte mult cauza protestului, protestul în sine. Ți-ai dorit cu adevărat o relativizare, este și o atitudine politică aici?

Dinu Guțu: Sunt surprins că asta a reieșit din fragmentul respectiv, dar e interesant. Noi așa am trăit în seara aia. Aproape tot ce am scris s-a petrecut cu adevărat. Mișto-urile au fost, fac și ele parte din realitate.

În economia romanului, mișto-ul se adresează implicit și evenimentului, protestului în sine. Iar asta include, vrei – nu vrei, opțiunea politică a lui Vlad. Sau/și a ta…

Dinu Guțu: … Se poate. Excluderea lor (a ultrașilor – n.r.) din piață este legată și de natura protestelor din ultima vreme, din categoria #rezist. Cam de la Colectiv încoace s-a creat o categorie de tineri urbani, cu venit peste medie, care merg la clinici private și se tratează, care muncesc, de obicei, într-o multinațională, care trăiesc mitul de a reuși prin forțe proprii… Privind însă lucrurile într-o perspectivă mai largă, ei nu fac decât să acutizeze un soi de, nu i-aș zice chiar luptă de clasă, dar hai să-i spun tensiune socială, între diferite grupuri.

Între capitalul local, cu cei dependenți de el (votanții PSD) și capitalul extern, tehnocrații, USR-ul și multinaționalele. Ultrașii au fost excluși și pe criteriul ăsta, nu se regăseau în niciuna dintre tabere, deși unii dintre ei lucrează în multinaționale.

Eu am simțit că ai transformat galeria într-un soi de hârtie turnesol care scoate în evidență anumite hibe, strâmbe legate de evenimentele din Piața Victoriei, lucruri trecute sub tăcere de către cei care nu mai acceptă nuanțe. Mesajul tău a fost, în ceea ce mă privește, „hai să n-o luăm chiar atât de în serios”…

Dinu Guțu: Da, sunt mișto-uri și mult carnavalesc acolo. Evident, după niște beri la un meci de handbal, viața ți se pare mai frumoasă, compui cântece ad-hoc, mai puțin ortodoxe, și faci caterincă de băieții care au venit să-și salveze țara.

Mă gândesc și la ce spunea Vlad Petri într-un interviu de acum câteva săptămâni… Cât patos și câtă dăruire împrumutăm noi protestelor din Iran, din perspectiva impusă de BBC și CNN. Iar Petri, fiind în Iran la momentul acela, spune că protestul se desfășura pe două străzi, în restul orașului nu se întâmpla nimic, alții își beau cafeaua liniștiți la o aruncătură de băț mai încolo.

Cam așa a fost și cu Piața Victoriei. Sau poți să trăiești și astfel (ca ultrașii – n.r.) evenimentele din 2017 și să fii la fel de valid, de autentic precum cei care manifestează cu trup și suflet împotriva a ceva.

Limbajul a fost (și este) mult mai radical pe rețelele de socializare.

Dinu Guțu: Da. Și din păcate e radical împotriva unei bune părți din societate, împotriva celor fără dinți și a asistaților sociali, împotriva unor categorii vulnerabile, pe care, pentru că nu le înțelegi și nu faci parte din ele, le demonizezi sau le arăți drept cauză a subdezvoltării României. Lucrurile sunt mai nuanțate de-atât.

Ai dedicat un capitol și Casei Jurnalistului. În introducerea capitolului, personajul principal spune că „se ducea la Casa Jurnalistului așa, cu jumătate de inimă, că în afară de-ăia câțiva care fac chestiile mișto pe site-ul lor, e un cuib de macoviciști acolo”.

Dinu Guțu: Păi chiar e…

Automat tu ai exprimat o opțiune politică când ai scris asta.

Dinu Guțu: Da, mi-am spus păsul… Sigur, nu sunt majoritari în societate, dar sunt foarte vocali, cel puțin pe Facebook, în grupul băieților de centru, cum ar fi… Și sunt o forță în creștere. Mulți dintre ei sunt și exponenții Pieței, chiar inițiatorii mișcării #rezist.

În fine, am vrut să arunc puțină tensiune acolo, mai ales că acel capitol nu este despre nimic în mod special.

Merită subliniată însă aici discuția cu IT-istul. Un fapt trăit, un tip real, obsedat de arme, de autocolonizarea cu vestul…

„- Păi, și de ce nu-ți place, frate, în România? îl provoc eu să dezvolte.

– De ce nu-mi place? Ești nebun. Păi la noi e dictatură. Asta în primul rând. Apoi eu n-am siguranță în țara asta să-mi cresc copilul. Am o fetiță de șase ani. Nu zic că n-o să reușească aici, că uită-te la mine, fac două mii de euro pe lună și mă descurc. Mai muncesc un an jumătate și mă retrag la țară-n Olanda, pe o bărcuță pe un canal mișto. Ăsta-i visul meu. Da cum spuneam, netul mă rupe. Da noi trăim acum într-o dictatură. Uită-te la ordonanța asta. Uită-te la cum fură Statul de la fiecare dintre noi. Păi, prietene, eu n-am ânțeles niciodată rostul taxelor și impozitelor. Ce-mi dă mie țara asta ca să-i plătesc eu banii ăștia? Eu am avut firmă din 2003, mă-nțelegi? Și am ținut-o până prin 2007 pe curat și mi-am dat seama că n-ai cum să reziști așa. Așa că mi-am făcut eu combinațiile, mai pe-un Cipru, mai pe dincolo, mă-nțelegi, că ești băiat deștept. Ca să fut eu Statul, nu el pe mine…”(p.101)

Folosești sintagma „tineri frumoși” (fără liberi), tefelei cum ar fi…

Dinu Guțu: Da, înglobează cumva calitățile celor despre care vorbesc. Sunt cei cu care mergeam în Control acum câțiva ani, tineri cu valori artistice și morale superioare, cred ei, restului societății.

Altfel etichetați și ca hipsteri…

Dinu Guțu: Da, hai să le spunem pe nume. Mulți din clasa asta creativă sunt frumoși. Și liberi, într-o anumită măsură. Dar atâta vreme cât nu ne facem autocritica și nu suntem puțin auto-ironici cu noi, nu știu cât de departe ne poate duce libertatea asta…

Cum am mai spus, clivajul dintre grupurile sociale care protestau la Cotroceni versus cele din Piața Victoriei și neînțelegerea mai departe de-atât a situației politice este îngrijorătoare, în ceea ce-i privește pe ei, oameni care se consideră deschiși…

Apropo de Piață și de luminițe, era un titlu – „light revolution”. O revoluție light, adică, așa am simțit eu.

Îi dedici lui Adrian Schiop un întreg capitol care n-are legătură nici cu ultrașii, nici cu lumea academică…

Dinu Guțu: … Un capitol care se auto-sabotează.

Dar dacă nu-l știi pe Schiop, dacă nu l-ai citit, îl prezinți într-un fel memorabil…

Dinu Guțu: Adevărat? Mie mi se pare că-l iau peste picior. Și reciproc. Genul ăla de discuții îl avem o dată la o lună, două. Râdem și bârfim ce se mai întâmplă în jur.

Este un fel de interviu… cumva anti-literar, dar foarte personal, care îl pune pe Adi Schiop într-o lumină în care nu l-a pus nimeni și nimic.

Dinu Guțu: Bună sau rea?

Interesantă. Este mentorul tău literar?

Dinu Guțu: Nu. De fapt, eu nu fac parte din câmpul literar. Nu am ambiții în sensul ăsta, sunt outsider. L-am cunoscut pe Adrian Schiop prin proiectul despre care scriu în carte, el își scria teza de doctorat pe o bursă în cadrul aceluiași proiect. Era colegul meu de cameră la toate workshop-urile din străinătate sau din țară pe care le organizam prin proiect.

Și nu l-ai citit?

Dinu Guțu: Mult după ce l-am cunoscut. În primul rând că nu mai găseam cărțile lui în librării, nu mai găseam Zero grade Kelvin și Pe bune / Pe invers. Dar mi se părea altfel din gașca aia de ONG-iști – era cel mai jemanfișist, cel mai boem. Am citit și câteva articole scrise de el și mi-am dat seama că avem aceleași convingeri… Plus că are un umor foarte bun, iar când scapă complet de cenzură, la o bere, e chiar savuros. Dar nu, nu este mentorul meu literar.

Dar ai repere literare?

Dinu Guțu: Irvine Welsh. Proza lui scurtă e extraordinară. Din păcate, cum zicea și el, lumea citește mai puțin proză scurtă, pentru că editorii vor romane. Dar Welsh spune că se simte mult mai bine scriind proză scurtă. Da, Welsh îmi place mult, pentru că dincolo de partea pulp a lui, cu droguri, este un scriitor care prezintă cu multă acuitate clase sociale, schimbări din societate, interacțiunea personajelor din diferite medii. E și foarte politic, pe față. Welsh e savuros, nu te plictisește niciodată. Văzându-l în Club Control în interviu cu Ștefan Baghiu, acum câteva luni când a venit în București, am rămas surprins de cât de lucid e, cât de bine conceptualizează ceea ce scrie. Un tip care a ajuns milionar în lire și n-a fost furat de mirajul banilor sau, dimpotrivă, parazitează în continuare pe zona punk, pe zona tinerilor lumpen despre care scrie.


Galeria e despre într-ajutorare, despre solidaritate, despre timp liber și distracție. (Dinu Guţu)


Criticii spun că face o literatură de margine, cum spun unii că încerci și tu, dacă e să vorbim de suporteri ca de o margine societală.

Dinu Guțu: Da, ultrașii sunt o margine, într-un fel. Le și convine mitul ăsta de diavol popular pe care uneori și-l asumă. Cel puțin simbolic, în ziua unui meci, la metrou sau pe stradă… În același timp, am încercat să demontez și o anumită imagine cu care sunt asociați. Ideea că băieții cu fular alb-roșu la gât sunt ultrași. Nici pe departe, sunt doar membri ai galeriei.

Cum se îmbracă ultrașii?

Dinu Guțu: Există un curent vestimentar împrumutat de la britanici, care a apărut la ei la sfârșitul anilor 70, când, ca să se ferească de filajul poliției și de suporterii adverși, au renunțat la fulare, la culorile clubului și au adoptat stilul casual. Casual pentru că te îmbraci casual, dar adopți o serie de branduri, de obicei scumpe. Cum ar fi, de pildă, Burberry, sau, din tenis, Fred Perry, Lacoste… Prin anii 2000, Burberry a renunțat la șepci, pentru că era cel mai ieftin lucru pe care îl cumpăra un băiat de galerie de la marca respectivă. Și ca să nu se asocieze cu ultrașii, au renunțat efectiv să le mai fabrice.

Menționezi în carte și Gazelle, Stone Island…

Dinu Guțu: Da. Nu m-au plătit. (râde)

Dinu Guțu | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Dinu Guțu | Credit foto: Dinu Guțu (Arhivă personală)

Toți folosesc aceleași branduri?

Dinu Guțu: Da. Și este valabil pentru toată Europa, o formă de recunoaștere a tuturor celor care sunt in, suporteri de club. Oriunde văd pe stradă indivizi îmbrăcați așa, pot să-mi dau seama că merg într-o galerie sau nu. Respectivii nu mai poartă fulare sau alte însemne.

Și dacă un om obișnuit ar purta marca respectivă?

Dinu Guțu: Trebuie s-o poarte într-un anumit context. Sau într-o anumită combinație, de obicei adidași albi, tricou… etc.

Ai un text de mulțumire în care spui că Adrian Schiop ți-a schimbat finalul.

Dinu Guțu: O parte din el. Era excluderea mea din facultate pe care eu o văzusem sub forma unei scrisorele primite prin poștă în care Comisia de Etică scria ceva de genul „te-ai îmbătat într-un mediu academic… ai făcut urât… torțe în fața facultății”, nu știu ce comportament neadecvat mai era înșiruit acolo. Schiop mi-a atras atenția că instituția nu procedează așa, „nu fac comisie de etică pentru asta, știi bine”, mi-a spus. O fac mult mai subtil și pe ocolite atunci când vor să te tragă pe tușă. În sensul ăsta am găsit varianta cu încheierea contractului pe termen scurt, pe care nu mai puteau să-l prelungească.

Florin Dumitrescu vrea să vadă în ficțiunea ta revoltă împotriva sistemului, oricare ar fi sistemul. Este revoltă?

Dinu Guțu: … Oarecum, la un nivel scăzut. Față de facultate e un soi de revoltă, sunt clar niște lucruri care țin de revoltă acolo.

E ceva din ce s-a spus în recenzii cu care nu ești de acord, ceva care nu te definește deloc?

Dinu Guțu: Textele critice sunt interpretările pe care cititorii le dau. Pe mine m-au flatat recenziile în general, multe au fost chiar îngăduitoare. Nu cred că are dreptate Florin Dumitrescu când spune că Intervenția vine din zona „mizerabilismului”. Nu mă regăsesc în curentul ăla, am căutat să evit pe cât posibil zona, inclusiv ca scriitură. Asta și pentru că naratorul e un parvenit (sau vrea să parvină – n.r.). E „mizerabilism” din pricina marginalității lumilor, dar altfel nu. Nu mă deranjează însă încadrarea, e punctul lui de vedere.

Ce ai în plan să scrii?

Dinu Guțu: Nu am nimic în plan să scriu deocamdată. Așa cum a apărut și romanul ăsta de nicăieri, dintr-o nevoie de a spune niște lucruri, când o să mai am de spus niște lucruri neapărat, o să le spun.

Fiecare deplasare cu băieții e picarească, cum zice Florin Dumitrescu, e intrigă de-o povestire. Sunt inepuizabili. Și cum, o bună parte din literatura română contemporană este îngrozitor de burgheză, dă pe-afară de texte cumințele, ei îmi servesc alt fel de subiecte…

Mi-aș dori să scriu povestiri scurte. De fapt, am deja un subiect pentru o povestire scurtă, o nuvelă mai degrabă, despre sistemul de plasament al copiilor din România. Într-o cercetare pe care am făcut-o lunile trecute prin țară, am întâlnit niște persoane fantastice, mai ales din zona celor care au grijă de copiii instituționalizați din România. Îngeri, demoni, ambivalente… personaje foarte dostoievskiene. Sper să-mi iasă, pentru că țin foarte mult să vorbesc despre subsolurile asistenței sociale și ale protecției copilului din România.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.