Guzel Iahina, o tătăroaică care știe să joace magistral subtilitățile limbii ruse, a cucerit deja inimile cititorilor și admirația confraților din Federație, cu romanul său Zuleiha deschide ochii.

Cu un fir epic ușor de urmărit, volumul cu care autoarea din Kazan debuta în 2015, nu este nici pe departe o poveste simplistă, ușor de expediat sub o anume etichetă de gen sau de lecturat într-o cheie dictată de geopolitica momentului.

Ficțiune inspirată din realități istorice, mărturie biografică pe fundal etnografic sau „romance” în vremea deculacizării, Zuleiha… poate fi toate acestea, în parte sau laolaltă. Cu siguranță însă este povestea unei deveniri personale într-o lume în care răul și binele își schimbă adesea rolurile, iar adevărurile pierd din pretenția de absolut pentru a căpăta o infinitate de nuanțe.

Forța narațiunii, profunzimea personajelor, scriitura cinematică fac din romanul de debut al autoarei Guzel Iahina „o carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă”, după cum aprecia Evgheni Vodolazkin.

În cele ce urmează, Luana Schidu, traducătoarea cărții, a avut amabilitatea și bucuria să ne deschidă noi porți spre inima Zuleihăi.

***

Luana Schidu | Foto: Luana Schidu (Arhivă personală)

Luana Schidu, traducător | Foto: Luana Schidu (Arhivă personală)

Cine și cum este autoarea romanului de debut Zuleiha deschide ochii?

Luana Schidu: Guzel Iahina provine dintr-o familie de intelectuali, mama ei era medic, tatăl – inginer, în Kazan… E absolventă de limbi străine, are un doctorat în film, a lucrat în PR și publicitate. Foarte interesant este faptul că Iahina a vorbit tătărăște acasă, a învățat rusă abia când a ajuns la grădiniță. Așadar, rusa e a doua limbă pentru ea… și, cum se vede din roman, o folosește absolut remarcabil.

O cunoașteți personal?

Luana Schidu: Nu am corespondat, nu am comunicat în niciun fel cu ea pe parcursul traducerii romanului. O voi cunoaște abia când va veni în România, pentru lansare.

Zuleiha deschide ochii este considerat o revelație a literaturii ruse din 2015. Care este povestea romanului?

Luana Schidu: Inițial, autoarea a scris Zuleiha… ca scenariu de film. A încercat să îl plaseze și nu a fost primit, nu a fost aprobat. Și atunci s-a gândit să îl transforme într-un roman. Nu știu dacă ideea i-a aparținut sau i-a fost sugerată de cineva.

Dar este absolut evident că a pornit de la un scenariu, romanul are o scriitură filmică și multe indicații de regie.

Ca o paranteză, într-un singur loc mi s-a părut deranjant acest lucru – secvența în care Iusuf (fiul Zuleihăi – n.r.), foarte mic, are prima criză și Zuleiha iese disperată din baracă, cu copilul în brațe, se repede spre „infirmierie”, la doctor, iar autoarea descrie luna pe cer ca o monedă tătărească… Fragmentul conține, poate, prea multe paranteze descriptive, care diluează oarecum unul dintre cele mai dramatice momente din carte.

În rest, descrierile din roman sunt bine făcute, bine dozate, creează un cadru și imagini foarte vii. Este momentul să spun că din carte se va face un serial.

Să vorbim puțin despre încadrări, clasificări. Zuleiha poate fi citită ca o ficțiune istorică, cu elemente socio-politice, religioase, etnografice în fundal. Este și un manifest anti-comunist. De asemenea, o poveste de dragoste. Nu în ultimul rând, Zuleiha… este și un bildungsroman. Cu care dintre aceste clasificări sunteți de acord, cu care nu și de ce?

Luana Schidu: Eu îl văd ca pe un roman al evoluției. Chiar aș vrea să diminuăm un pic ponderea mesajului anti-comunist al cărții…

Zuleiha… este un manifest subînțeles împotriva vremurilor, cunoaștem cu toții realitatea istorică, dar nu cred că autoarea a vrut să pună accentul pe acest lucru, ci pe transformarea unui om în condiții-limită.

Istoria e aici doar un cadru, oferă situații-limită în care se petrece devenirea personajelor. Dacă am eticheta romanul drept anti-comunist și document de epocă, l-am expedia prea ușor. Mi se par mult mai importante drumul inițiatic și devenirea personajelor…

Zuleiha deschide ochii - GI

Cum spune și titlul romanului – Zuleiha deschide ochii… asupra noii sale vieți.

Luana Schidu: Într-un interviu, Guzel Iahina explică titlul. Pe parcursul cărții, propoziția „Zuleiha deschide ochii” apare de cinci ori, în locuri-cheie, care sunt etape în transformarea personajului.

Volumul se deschide cu această sintagmă, așa o cunoaștem pe Zuleiha, deschizând ochii asupra vieții ei din acel moment.

A doua oară se întâmplă în moschee, înainte ca deportații să fie duși la punctul de triere din Kazan, înainte de a fi urcați în tren. Personajul are o trezire către o nouă viață.

Apoi, pe barjă, chiar înainte de furtuna din care Ivan Ignatov o va salva doar pe ea, Zuleiha trece într-o nouă etapă a drumului, cu noi transformări…

„Zuleiha deschide ochii” a patra oară într-o dimineață, înainte de vânătoare – lucrurile deja s-au așezat în colonia de muncă și ne este arătată o Zuleiha puternică, de-sine-stătătoare, deja calificată în ceea ce face.

Propoziția este inserată o ultimă dată când Iusuf vrea să plece, iar mama sa își dă seama că el trebuie să plece. Aici „Zuleiha deschide ochii” înseamnă desprinderea de copil și începutul unei vieți pe care autoarea ne lasă doar s-o bănuim…

„Bunica mea a fost în Siberia. A fost trimisă cu familia în 1930, pe când avea șapte ani, și a stat 16 ani acolo”, mărturisea Guzel Iahina într-un interviu. Cu același prilej spunea că a împrumutat romanului doar două detalii personale. Care sunt acestea?

Luana Schidu: Într-adevăr, bunica autoarei avea șapte ani când părinții ei au fost deschiaburiți și toată familia (de tătari) a fost dusă în taiga, pe Angara. A existat o călătorie cu două barje, iar fetița a văzut cealaltă barjă scufundându-se sub ochii ei.

Un alt element real este – culmea! – Strigoaica. Se pare că modelul pentru acest personaj este chiar străbunica Iahinei, o femeie despotică.

Autoarea a fost întrebată de ce n-a păstrat personajul la șapte ani. A răspuns că au fost mai multe variante, într-una dintre acestea exista o bunică cu o fetiță de șapte ani, dar, în cele din urmă, și-a dat seama că vârsta cea mai bună pentru personaj este de 30 de ani. E vârsta la care ești adult, dar încă te mai poți transforma – și romanul tocmai despre transformare vorbește.

Dacă ar fi să încadrați acest roman de debut într-o tradiție epică rusească, ce filiații i-ați descoperi?

Luana Schidu: Ca scriitură nu văd o filiație – Zuleiha… e scrisă ca un scenariu și nu-mi amintesc să fi regăsit un stil similar la alți scriitori ruși. Poate că acesta e lucrul care diferențiază romanul autoarei tătare.

Altfel, problematica se înscrie, cu siguranță, în tradiția rusească și acest lucru se simte – personajele nu mai sunt doar bune, doar rele, întâmplările au foarte multe nuanțe…

În ceea ce o privește pe Zuleiha Valieva (personajul principal – n.r.), nici nu poți să spui că ceea ce i s-a întâmplat este rău. Viața ei fusese atât de îngrozitoare la început, încât aproape că i-au folosit toate experiențele noi, a crescut datorită tuturor acelor condiții-limită. Din acest punct de vedere, Zuleiha e victimă și, totuși, nu e.

Sigur, poate părea crud să spui asta… Dar e un aspect pe care cred că doar literatura rusă știe să-l joace așa de bine.

Este și puțin feminism în evoluția personajului de la „curca plouată” din prima parte a romanului la „vânătoreasa” din taigaua siberiană?

Luana Schidu: Mi se pare o abordare facilă și nu știu cât e de relevant. S-ar putea însă ca intenția autoarei să fi fost și una feministă, cred că am citit ceva despre asta la un moment dat.

„Învățase de multă vreme câteva lucruri: dacă n-o să doboare cu pușca ei veverița sau cocoșul de munte prinși în cătare, se va găsi un alt prădător, vreun jder sau vreo vulpe, care le va veni de hac o zi mai târziu. Iar peste o lună sau un an prădătorul însuși va pieri de boală sau de bătrânețe sau va cădea, la rândul lui, pradă viermilor, îl va înghiți pământul, se va transforma în seva copacilor, va face să crească acele lor tinere sau conurile pline cu suc lăptos, va fi hrană pentru puii veveriței omorâte sau ai cocoșului rănit. Zuleiha le învățase pe toate nu de una singură – pădurea o instruise.” (pp. 324 – 325)

Și, totuși, vorbim de o meserie tipic bărbătească – vânătoarea…

Luana Schidu: Pe măsură ce evoluează, în Zuleiha se naște nevoia de a fi puternică. De altfel, e foarte interesant cum se schimbă raportul de forțe între ea și comandantul deportaților. Cum, la început, el este opresorul, iar, la sfârșit, ea îl domină din toate punctele de vedere. Este clar că Ignatov îi poartă respect, dincolo de dorință și dragoste…

Guzel Iahina | Credit foto: ELKOST agency

Guzel Iahina | Credit foto: ELKOST agency

Pentru că ați adus subiectul în discuție, cum este iubirea dintre Zuleiha și Ignatov, în evoluție și în esență?

Luana Schidu: O relație foarte complicată. Cum spuneam, sunt personaje care pornesc de la capete opuse ale existenței, ale momentului istoric. El este clar în tabăra opresorilor, ea este o victimă din toate punctele de vedere. Unul dintre elementele foarte puternice care îi leagă este culpa, care se manifestă diferit la fiecare.

Pe măsură ce se naște iubirea, Ignatov simte tot mai puternic vina de a-i fi omorât bărbatul, pe Murtaza. Ea, de cealaltă parte, se simte atrasă de Ivan și are momente de culpabilizare –  în care îi apare Strigoaica (soacra, mama lui Murtaza – n.r.).

Este clar că amândoi se simt vinovați pentru sentimentele care se nasc între ei. Este o iubire interzisă din interiorul lor, interzisă mai ales de către ei înșiși. De aici și toată drama, toată intensitatea trăirii.

De altfel, acesta este iarăși un lucru care mi-a plăcut – discreția cu care Guzel Iahina zugrăvește iubirea celor doi și felul gradat în care evoluează relația lor, pașii înainte și înapoi, finalul – minunat.

Apropo de final, Guzel Iahina a fost întrebată într-un interviu dacă vrea să continue romanul, iar ea a răspuns că „în niciun caz”, că i se pare perfect așa cum este.

Să le intri în voie duhurilor nu-i lucru ușor. Trebuie să știi ce-i place fiecăruia. Biciura (= duhul casei), de pildă, care trăiește în tindă, nu-i pretențios. Îi pui o pereche de farfurii nespălate, cu resturi de cașa și supă – le linge noaptea și e mulțumit. Biciura din baie e mai capricios, trebuie să-i dai nuci sau semințe. Duhului din grajd îi place făina, duhului de la poartă – coaja de ou pisată. Iar duhul de la barieră moare după dulciuri. Așa o învățase mama.

Zuleiha îi adusese bomboane când venise prima dată să-i ceară lui basu kapka iase (= duhul de la bariera satului) să vorbească cu zirat iase, duhul cimitirului, ca să aibă grijă de mormintele fiicelor ei, să le acopere mai bine cu zăpadă ca să le fie cald, și să-i arunce pe răii și neobosiții șurale (= spirit al pădurii). Apoi i-a adus nuci în miere, uscățele sfărâmicioase, fructe de pădure uscate. Marmeladă aduce pentru prima oară. Oare o să-i placă?

Dezlipește foile de marmeladă și le aruncă una câte una în fața ei, departe. Vântul le ia și le duce undeva în câmp – le sucește, le-nvârtește și le poartă în bârlogul lui basu kapka iase.

Nicio foaie nu s-a întors la Zuleiha – duhul de la barieră a primit tratatația. Înseamnă că o să-i îndeplinească rugămintea: o să-i vorbească duhului de la cimitir pe limba lor, o să-l convingă. Fetele o să stea la căldură, în liniște, până la primăvară. Să vorbească direct cu duhul cimitirului, asta nu. Se teme – la urma urmei, nu e decât o simplă femeie, nu o oșkeruce (= preoți în orânduirile gentilice, vraci, vindecători).” (p. 22)

Zuleiha… conține elemente mitologice, folclor. Avem duhuri și avem o… Strigoaică, soacra Zuleihăi, un personaj uman care poate fi, totodată, un arhetip mitologic.

Luana Schidu: Strigoaica este un personaj arhetipal de tipul Babei Iaga. Dar poate fi și conștiința foarte critică a Zuleihăi, care se manifestă în momentele sale de cumpănă.

În prima parte a cărții, Strigoaica este un simbol al vieții fără ieșire din acel moment, al destinului nemilos, aberant care o covârșește pe Zuleiha. Strigoaica face acte de o cruzime absolut inexplicabilă, absolut nejustificată.

În aparițiile sale din taiga, Strigoaica este foarte vie, ca să înțelegem cât de vii sunt trăirile / amintirile Zuleihăi. Sunt flash-uri ale vieții ei de dinainte, în normalitate, care (îi) atrag atenția cumva că lucrurile pe care le trăiește acum sunt în afara normalității.

Dar, pe de altă parte, Zuleiha se împotrivește, duce o luptă (interioară) puternică. Mai presus decât oricând în ultima instanță, când o pune pe fugă pe Strigoaică. Atunci are loc desprinderea definitivă de trecut. Strigoaica nu mai are putere asupra Zuleihăi, pentru că trecutul acesteia nu mai are putere asupra ei.

„La fereastra din spate, aplecată înainte și cu nasul lipit de geam, stă o făptură înaltă, uriașă, într-un veșmânt lung. Gulerul iagăi din blană de câine e ridicat, căciula țuguiată din blană i se înalță pe cap precum vârful minaretului. Strigoaica.

– Cotoroanță bătrână! spune Zuleiha apropriindu-se de soacra ei atât de mult, încât ar fi putut s-o atingă cu mâna. Iar ai venit să-mi sugi sângele?

Cotoroanța, parcă auzind-o, își îndepărtează chipul palid de la geam și se întoarce spre ea: fruntea, orbitele, obrajii – toate îi sunt acoperite de zăpadă groasă, albă cum e creta, și zăpada asta nu se topește, numai nările i se mișcă, găuri negre pe masca albă, înghit aerul, și buzele vineții îi tremură.

– Pleacă! zice Zuleiha răspicat, cu răutate. Dispari!

Masca își cască gura, scoate vălătuci de aburi și șuieră abia auzit.

– O să fii pedepsită… Degetul noduros cu gheara lungă și întoarsă se ridică spre cer. O să fii pedepsită pentru toate…

– Piei de-aici!

Zuleiha țipă, simțind cum clocotește furia în ea, cum i se zbate rădăcina părului, cum i se lovește inima de coaste.

– Să nu îndrăznești să mi te mai înfățișezi! E viața mea, nu-mi mai poruncești tu! Piei! Piei!

Soacra se întoarce cu spatele și pornește grăbită spre pădure, sprijinindu-se în toiagul lung și noduros. Pâslarii grei, imenși, scârțâie asurzitor pe zăpadă; cozile lungi și albe îi saltă pe spinare în ritmul pașilor.” (pp. 366-367)

Și vorbind tot despre mitologie, avem și Pasărea-Han, o poveste în poveste.

Luana Schidu: Este o poveste care apare în literatura rusă. Chiar de curând am întâlnit același mit la Victor Pelevin, în Generația P.

Păsările caută, caută, iar la sfârșit, după nenumărate încercări, descoperă că ele sunt însăși Pasărea-Han (Semrug – n.r.). Una dintre interpretările posibile ale poveștii este că îți imaginezi mereu că viața este condusă din afară, că există ceva căruia nu i te poți împotrivi – când, de fapt, o bună parte din destinul tău este în tine.

Cam același lucru s-a întâmplat cu Zuleiha, care îi spune povestea fiului ei, în taiga. Zuleiha începe ca o victimă absolută a destinului, crește și, pe măsură ce trece prin diverse experiențe și „tot pierde păsări pe drum”, ajunge puternică, stăpână pe viața ei. Este o cheie de lectură a cărții.

Gara, călătoria cu trenul sunt topos-uri în literatura rusă. De la pagina 125 la 197 (a traducerii), Guzel Iahina relatează magistral o călătorie a deportaților între Kazan și Krasnoiarsk, care durează jumătate de an. Este cea mai lungă călătorie cu trenul din literatura rusă?

Luana Schidu: Nu știu sigur, dar s-ar putea.

Mie mi se pare că este o călătorie inițiatică. Aici, de altfel, capătă contur personaje din noua viață a Zuleihăi, așa îi cunoaștem pe leningrădeni, niște caractere minunate, luăm contact și aflăm ce-i poate pielea lui Vasili Gorelov (deținut de drept comun, autoimpus șef de vagon – n.r.).

Aici ne dăm seama că începe să se petreacă ceva între Ignatov și Zuleiha, el o salvează pentru prima dată, atunci aflăm și că ea este însărcinată…

Și pentru că pomeneați de leningrădeni… cum îi vedeți?

Luana Schidu: În timp ce sătenii, țăranii deschiaburiți sunt figurați ca o masă, leningrădenii sunt foarte individualizați – Isabella, Konstantin Arnoldovici, Ilia Petrovici Ikonnikov. Poate că aici s-a dorit o antiteză între omul spiritualizat și omul obișnuit.

De asemenea, spre deosebire de Zuleiha și Ignatov, leningrădenii nu se schimbă, ci doar se adaptează. Poate pentru că, fiind personaje culturale, cu un mental mai articulat, sunt deja formate.

Important de remarcat este și felul în care fiul Zuleihăi ajunge să se îndrăgostească de pictură – parcă pentru a demonstra cumva că arta poate seduce în orice condiții, poate deschide lumi. De altfel, nu numai arta, cultura în general.

De fapt, Iusuf începe să cunoască lumea sau să înțeleagă că lumea ar putea fi și altfel decât cea din taiga prin tablourile lui Ikonnikov (un nume și el simbolic). Și învățând franțuzește cu Isabella pe marginea râului. Iusuf este sedus, prin leningrădeni, de „lumea largă”. Dar nu numai atât: universul lui interior devine mai bogat, mai complex datorită atât acestor lucruri, cât și poveștilor spuse de Zuleiha, pe care le ascultă cu nesaț.

Partea a treia a romanului reia tema naufragiului, amintindu-ne de romanele Robinson Crusoe și Împăratul muștelor. Cum supraviețuiesc în izolare personajele din Zuleiha…?

Luana Schidu: Viața în condiții limită scoate tot ce e în oameni. Nu ce e bun și ce e rău, ci tot ce e. Personajele evoluează în spiritul a ceea ce sunt, mai puțin poate cele două personaje principale care se dezvoltă altfel sau dincolo de ce s-ar aștepta în mod normal de la ele.

Dintr-o femeie simplă, opresată, Zuleiha ajunge un om puternic. În cazul lui Ignatov, avem de-a face cu o nuanțare fabuloasă. Dintr-un soldățoi pentru care lucrurile erau bine așezate – albe și negre -, devine un personaj complex. Și, în mod absurd, o victimă a istoriei, deși inițial fusese agentul ei.

O idee interesantă a cărții – opresorul devine opresat de propria acțiune, până la urmă.

De ce îl vedeți ca pe o victimă?

Luana Schidu: Pentru că nu și-a dorit ceea ce i se întâmplă. Pentru că nu înțelege foarte bine ceea ce i se întâmplă. Și pentru că are tot mai puțin de spus, pe măsură ce trece timpul. Iar, la sfârșit, este nevoit să se supună.

Sigur, are un ultim act de revoltă, făcând certificatul de naștere al lui Iusuf. De altfel, acesta este momentul în care acceptă, în sfârșit, că lucrurile sunt altfel decât crezuse tot timpul. Momentul în care își reevaluează noțiunile de bine și rău.

Refuzând propunerile lui Kuzneț și rămânând vertical, Ignatov nu mai face parte din aparatul (de stat, opresor), de la un punct încolo.

Și, totuși, nici dintre deportați…

Luana Schidu: Dar ni se sugerează că va deveni unul dintre ei, se va topi în masa lor, împreună cu Zuleiha…

Imediat după naufragiu urmează o perioadă critică. Deportații sunt la un pas de a nu mai avea resurse, te aștepți în permanență să moară… Și, totuși, reușesc să treacă peste perioadă, supraviețuiesc, relațiile dintre ei se sudează cumva.

Luana Schidu: Da, devin o colectivitate. E mecanismul firesc al recreării de la zero.

„Wolf Karlovici trăia într-o găoace.
Crescuse singură în jurul lui cu mulți ani în urmă, poate chiar decenii – nu-și bătea capul să socotească: în găoace timpul nu se scurgea, și prin urmare nu avea importanță.
Își amintește cum începuse să strălucească pentru prima dată luminoasă ca un nimb, sau poate ca o umbrelă, deasupra cheliei lipsite de apărare. Se întâmplase cu ceva timp în urmă, după transformările revoluționare din octombrie.”
/…/

„Profesorul a fost nevoit să renunțe la practică din cauza ei. A reieșit să practica medicală și găoacea profesorului nu erau compatibile. Să țină cursuri sau să stea și să judece un diagnostic se putea și cu o coajă de ou pe cap. Dar ca să examineze un bolnav, trebuia neapărat să renunțe la ea: prin peretele gros și rezistent care-l ocrotea, profesorul nu avea cum să vadă boala, ci doar pacienții bine hrăniți și sănătoși tun.”
/…/

„Când în locul examenelor individuale tradiționale s-a introdus pentru studențimea roșie, neobișnuită cu asemenea lucruri, sistemul prin reprezentare, Wolf Karlovici nici măcar n-a clipit. Îl primea amabil pe șeful grupei, care, bâlbâindu-se și roșind, îi întindea lui Leibe un teanc de carnete de note și bolborosea un răspuns confuz la subiectul de examen, încurcând adenoza cu ateismul, crezând sincer că hirsutismul este o ramură puțin cunoscută a creștinismului și trimițând menarha în aceeași familie etimologică cu monarhia, respinsă de conștiința lui proletară; profesorul dădea aprobator din cap și punea calificativul „satisfăcător” în toate carnetele. Metoda prin reprezentare presupunea un singur examinat și o singură notă colectivă.”
/…/

„Femeia care naște stă întinsă cu fața către cer și geme încetișor. Nu-i a bună, își zice Wolf Karlovici. E istovită Curând își va pierde cunoștința. La început, femeia țipă zdravăn, din toți rărunchii. Acum ar trebui amoniac la nas.
În spinare îl apasă găoacea grea și caldă. Se mișcă puțin, îl cheamă înăuntru. Acuși vin, acuși. Numai să le spun să-i dea amoniac și s-o ducă neîntârziat la clinică.”

De la „transformările revoluționare din octombrie”, doctorul Wolf Karlovici Leibe s-a închis într-o găoace. Dintr-o simplă expresie metforică, „găoacea” devine un adevărat accesoriu fizic. Sau pe care cititorul il resimte fizic.

Luana Schidu: Cred că e același lucru ca în cazul aparițiilor foarte concrete ale Strigoaicei, despre care discutam mai devreme. Toate simbolurile sunt fizice, palpabile, ca să îți arate cât de puternice, de prezente sunt în trăirile personajelor.

S-ar putea însă și ca formația de scenarist s-o determine pe Guzel să descrie totul în imagini foarte concrete.

Revenind la găoacea lui Wolf Karlovici Leibe… Doctorul trăiește într-o lume bine definită, în care locul lui e clar și pe care, axându-se pe profesie, nici nu a fost nevoie s-o analizeze prea mult. Când această lume e răsturnată aberant și a o înțelege îi cere un efort peste puterile lui, apare nevoia găoacei.

Ulterior însă, în taiga, când doctorul trebuie să acționeze concret într-o chestiune de viață și de moarte, foarte familiară lui, găoacea cade și începe adaptarea personajului la noua viață.

Guzel Iahina, în timpul ceremoniei de acordare a premiului Big Book, 2015 | Foto: Artyom Geodakyan / TASS

Guzel Iahina, în timpul ceremoniei de acordare a premiului Big Book, 2015 | Foto: Artyom Geodakyan / TASS

Într-o antologie subiectivă (de traducător) care este fragmentul, care v-a impresionat cel mai mult și de ce?

Luana Schidu: Cred că Iahina m-a cucerit definitiv prin intermediul personajului Ivan Ignatov în scena în care acesta străbate coridorul spre biroul prietenului lui, Bakiev, și vede că înăuntru are loc o percheziție.

Merge într-acolo mai întâi nedumerit, apoi spunându-și că nu are ce să i se întâmple rău, că în birou „sunt ai noștri”, dar în tot acest timp stă cu ochii pe ieșirea din capătul celălalt al coridorului, simți cum crește tensiunea, îi crește frica, și chiar atunci când își spune că toate se vor lămuri, cu siguranță, pentru că „noi suntem corecți”, iese rapid pe ușa salvatoare…

Este o gradare exemplară, o tensiune în crescendo într-o secvență construită eatraordinar. Este momentul în care lui Ignatov îi apar îndoielile, e începutul evoluției lui de la un simplu soldat spre un individ complex, similar cumva cu personajul principal din Donul liniștit (Mihail Șolohov).

Momentul în care Ivan Ignatov începe să devină om…

Luana Schidu: Eu aș zice că scena e aproape dostoievskiană…

Dacă Zuleiha deschide ochii este o narațiune simplă care curge frumos, haideți să vorbim despre stil și țesătura intimă a textului. Cum le-ați caracteriza și ce provocări v-a adus la traducere?

Luana Schidu: E un stil foarte simplu, cu fraze scurte. E ciudat că nu îți dai seama din ce iese complexitatea textului, poate din forța imaginilor. Din punct de vedere stilistic, cartea nu a ridicat nicio problemă.

Marea dificultate, la traducere, a venit din minuțiozitatea descrierii. …Trebuie să sapi după șaptezeci de animăluțe de taiga, de fructe de pădure, dintre care mai ai ghinionul să fie cinci feluri de coacăze cu denumiri diferite pentru care tu nu ai decât un cuvânt în limba română, părțile componente ale izbei tătărăști, toate cotloanele ei care poartă un nume.

Ca o paranteză, se tot discută despre intraductibilitate. Mi se pare că pentru situații mai complicate, cele la care ne gândim când vorbim despre intraductibilitate se pot găsi soluții. Poți să găsești echivalențe pentru concepte, trăiri, senzații. Mai dificil este pentru denumiri de obiecte foarte concrete, care nu există la noi, de jur împrejur.

Revenind… Textul cărții e ca o broderie foarte fină, în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Descrierile nu plictisesc, pentru că nu sunt lungi, excesive, ci scurte, cu imagini percutante. Te așază mai bine în lumea Zuleihăi.

Zuleiha deschide ochii a fost foarte bine primit de critică. Debutul autoarei kazahe este văzut de unii critici drept „un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism”. În alte comentarii, Zuleiha… apare drept un „roman plăcut, cu o poveste simplă”. În mod sigur, cartea are un fir epic linear. Care este părerea dumneavoastră?

Luana Schidu: Zuleiha deschide ochii are o construcție foarte închegată, cu personaje care evoluează coerent și fără sincope. Este o carte extrem de profundă, pentru un scriitor atât de tânăr. Mie mi se pare că Guzel Iahina promite să devină un autor substanțial. Sunt foarte curioasă dacă următoarea ei carte va fi la fel de bine construită, la fel de cinematică sau dacă va fi scrisă cu mijloace mai specifice romanului.

Dar părerea mea este că scriitura filmică o diferențiază pe autoarea tătăroaică, că aduce un plus, de fapt. Ca realizare, e ceva nou în literatura rusă. Cu un efect la fel de „greu” ca al altor opere clasice.

Apărut în traducere la Editura Humanitas Fiction, romanul „Zuleiha deschide ochii” va fi lansat în prezența autoarei în 25 aprilie a.c..


Luana Schidu | Foto: Luana Schidu (Arhivă personală)

Luana Schidu, traducător | Foto: Luana Schidu (Arhivă personală)

Luana Schidu este traducătoare din engleză, rusă și franceză și redactor de carte. A lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest/Tarsago Romania.

Traduce cu pasiune și vorbește cu plăcere despre asta. A tradus autori foarte diferiți, de la Patricia Highsmith la Irvin D. Yalom, de la Anaïs Nin și Djuna Barnes la Lev Tolstoi sau Oscar Wilde, de la Henry James la Lydia Davis. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017).


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

 

 

 

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

2 comentarii

  1. […] cunoscut-o pe Luana Schidu când am vrut să scriu un articol despre romanul de debut Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, recent apărut în versiune […]

    Răspunde

  2. […] Guzel Iahina este într-adevăr, o scriitoare-surpriză, nemaipomenită, dar cred că este o diferenţă de la cer la pământ între viziunile noastre asupra deportării. […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.