Apărută în 2017 în versiune românească, Turcia între nebunie şi melancolie este o analiză a istoriei recente a Turciei, cu atât mai profundă şi mai percutantă cu cât este impregnată de trăirile directe, pe alocuri foarte dureroase, ale autoarei Ece Temelkuran, născute la Izmir.

Am stat de vorbă despre această carte cu Ovidiu Nahoi, jurnalist cu o bogată experienţă în politica internaţională, redactor-şef la postul Radio France International România şi, nu în ultimul rând, cel care a prefaţat volumul publicat de Editura Corint, cu o introducere intitulată „Câteva impresii din Turcia mea”.

 ***

Ovidiu Nahoi, redactor-şef Radio France International România | Foto: Arhivă personală Facebook

Ovidiu Nahoi, redactor-şef Radio France International România | Foto: Arhivă personală Facebook

Pentru început, un scurt comentariu asupra titlului cărții semnate de scriitoarea şi jurnalista turcă Ece Temelkuran. De ce „nebunie”, de ce „melancolie” în privinţa Turciei?

Ovidiu Nahoi: Cred că „nebunia” se referă la tot tumultul republicii turce, de la înființarea ei până astăzi. O istorie politică foarte agitată, indiferent de forma regimului, cu lovituri de stat, cu valuri de represiune, cu puţine perioade mai liniștite. „Melancolia” este specifică acestei regiuni de tranziție între Orient și Occident, cu influențe din ambele părți, cu un trecut strălucitor, la care se raportează în diverse moduri, în funcție de necesitățile politice, cu acordurile muzicii anatoliene… Aceasta e Turcia care te mişcă atunci când intri în contact cu ea. Dar trebuie subliniat că, în spatele melancoliei, se ascunde o viaţă foarte dură.

Este şi frustrarea poporului faţă de situaţia în care se află astăzi comparativ cu viaţa înălţătoare din alte timpuri?

Ovidiu Nahoi: Prezentul e întotdeauna frustrant în Turcia. Şi există o nostalgie faţă de puterea otomană. (Să amintim, în treacăt, că statele care au fost sub directa dominaţie otomană au terminaţie în „stan”, iar aici, demn de menţionat, e că România este România, nu Românistan, în timp ce Bulgaria este Bulgaristan.) Iar acum, de când cu retorica lui Erdoğan, otomanismul este din nou adus în faţă, provocând încă un motiv pentru nostalgie.

Dincolo de date, de informaţii factuale, de statistici, de documentarea făcută cu profesionalism, Turcia, între nebunie şi melancolie are o abordare radicală, de pe poziţii de dizidenţă, cu o stilistică emoţională şi pe alocuri poetică. Cum receptează un jurnalist sau un analist politic din afara spaţiului turc perspectiva „din interior”, destul de sumbră, proiectată de Ece Temelkuran?

Ovidiu Nahoi: Privesc cartea ca pe o mărturie. Turcia, între nebunie şi melancolie este scrisă pentru a emoţiona. Doreşte să atragă atenţia asupra unor lucruri care nu sunt cunoscute în totalitate şi în profunzime. Şi eu am aflat foarte multe despre Turcia anilor 1970 – 1980 pe care nu le cunoşteam în amănunt.

Evident, ştiam de Kenan Evren, ştiam că au fost abuzuri după lovitura sa de stat, dar nu îmi închipuiam amploarea acestor abuzuri, nu-mi închipuiam amploarea represiunii anti-kurde. De fapt, de la fondarea republicii, Turcia se află într-un permanent război intern (război în sensul propriu al cuvântului).

Când te confrunţi cu asemenea lucruri, e normal ca factorul emoţional să conteze, cu atât mai mult cu cât eşti o persoană implicată în viaţa de acolo (Ece Temelkuran – n.red.), o persoană care a avut de suferit şi care i-a văzut pe alţii suferind de-a lungul anilor.

Dar dincolo de aspectul emoţional pe care-l poţi înţelege şi accepta, cartea conţine numeroase fapte de care trebuie să ţii seama.

«Consecințele loviturii de stat din 1980 care, ca și cele de dinainte, a fost prezentată ca pe o încercare „de a opri războiul dintre frați”, au fost următoarele:

S-a cerut pedeapsa cu moartea pentru 7.000 de oameni.

517 au fost condamnați la moarte.

259 de mandate de execuție au fost trimise Parlamentului.

49 de oameni au fost executați.

650.000 de oameni au fost arestați.

1.683.000 de oameni au fost declarați indezirabili.

230.000 au fost inculpați în 210.000 de procese.

98.404 au fost acuzați de crima de „a fi membrii unei organizații”.

30.000 au fost concendiați pentru că erau „inacceptabili”

388.000 de pașapoarte au fost refuzate.

14.000 de oameni și-au pierdut cetățenia.

30.000 au fugit din țară ca refugiați politici.

300.000 de morți suspecte.

171 de oameni omorâți prin tortură – crime confirmate de documente.

14 oameni morți în urma grevei foamei prin care protestau împotriva practicilor reprobabile din închisori.

937 de filme interzise pe motiv că sunt „inacceptabile”.

23.667 de asociații interzise.

Concedierea a 3.854 de profesori, 120 de universitari și 47 de judecători.

7.233 de funcționari de stat exilați din regiunile în care locuiau.

9.400 au fost concediați din serviciul public sau marginalinați.

Ziariști condamnați la un total de 3.315 ani și 6 luni de închisoare.

La Istanbul, apariția ziarelor a fost suspendată timp de 300 de zile, în total.

303 procese deschise împotriva a 13 ziare importante.

S-au cerut sentințe cu închisoarea împotriva unor ziariști, însumând 4.000 de ani.

300 de ziariști au fost atacați și 3 omorâți.

49 de tone de ziare, reviste și cărți distruse pentru că erau „inacceptabile”.» (pp. 58-60)

Dar ca persoană din afară nu ai posibilitatea să verifici informaţiile prezentate de autoare, să dovedeşti că lucrurile s-au petrecut într-un fel sau altul.

Ovidiu Nahoi: Da, într-adevăr, trebuie să le iei ca atare. Dar sunt credibile. Totul are o logică în expunere. Chiar şi prin prisma experienţei noastre mai mult sau mai puţin recente. E clar că regimurile care se bazează pe naţionalism, care combină autoritarismul cu populismul, sunt tentate să procedeze astfel.

În plus, să nu uităm că, în carte, sunt expuse fapte concrete care vin din relatări de presă sau individuale, din procese care s-au desfăşurat, din atitudini politice cunoscute… Apar cifre date de autorităţi – care pot fi comparate cu alte cifre, din alte surse, din diferite perioade. Deci poţi să-ţi faci o idee referitoare la măsura represiunii…

Pe fond, cartea atacă o problemă reală şi dureroasă.

Jurnalista vorbeşte despre dubaizarea Turciei, despre avalanşa mall-urilor. V-aș ruga să evaluați situaţia şi să comentaţi acest aspect, cu atât mai mult cu cât aţi făcut multe deplasări în Turcia.

Ovidiu Nahoi: Mall-ul este o faţadă – pentru turişti, dar şi pentru localnici. Hai să ne gândim la frustrarea Turciei. Turcia a avut întotdeauna o relaţie de un anumit tip cu Occidentul. De fascinaţie şi ură. De confruntare şi influenţare.

Cel puţin în zonele mai educate, mai elevate ale societăţii, turcul trăieşte astăzi, în adâncul sufletului lui, această frustrare: de a nu fi recunoscut ca parte integrantă, ca un partener egal al Occidentului. Regimul de vize spune totul în acest sens.

Deci iată o modalitate  (mall-ul – n.red.) de a arăta că sunt occidentali, că pot şi ei să replice strălucirea Occidentului, mall-ul reprezentând chintesenţa acestei străluciri. Mall-ul arată că au evoluat de la prăvălia lui Ali, din bazar, la modul comercial american. Poate că turcul de rând nu are bani să-şi cumpere mai nimic, dar admiră vitrinele, se simte bine aşa. Occidentul este acolo, prin mall, iar acest lucru dă turcilor un sentiment de confort.

«Guvernul turc iubeşte mallurile. Nu le iubeşte doar ca pe nişte indicatori sclipitori ai unei economii prospere. Ei cred că deschiderea de noi malluri reprezintă o soluţie magică la cele mai importante probleme politice şi sociale ale ţării. În ultimii 10 ani de guvernare AKP, întreaga Anatolie s-a umplut de malluri ca ciupercile apărute după ploaie. Cu faţadele lor extravagante pe dinafară şi muzica dată la maximum înăuntru, mallurile sunt locurile sacre de venerare a capitalismului, adevărate inimi ale oraşelor şi mai mult decît atât. Ca alte malluri din alte părţi ale globului, ele dau naştere unui nou stereotip. Omul care se perindă între magazine. O specie care nu consumă neapărat, ci îşi umple timpul, de fapt viaţa, contemplând consumul. Din moment ce majoritatea oamenilor nu îşi permit să cumpere bunurile care se vând în malluri, ei se duc acolo pentru a-i vedea pe alţii cumpărând şi ca „să fie văzuţi” în acele locuri, aproape de căldura prosperităţii. Tinerii, mai ales băieţi şi fete din cartierele sărace ale marilor oraşe, se strâng în grupuri pentru a organiza vizite turistice în timpul cărora să vadă viaţa strălucitoare a claselor superioare. Mallurile nu sunt doar o nouă versiune a Agorei – în această versiune nu poţi vorbi din cauza volumului la care se ascultă muzica şi a ecourilor neîntrerupte – ci au rolul de a oferi o anume stare de siguranţă într-o comunitate segregată. Pe măsură ce străzile devin mai conservatoare şi mai nesigure, mallurile par a fi un univers paralel, unde totul este mai curat şi mai puţin tensionat. Le permit oamenilor să se deghizeze în cei bogaţi – incluzându-le aici şi pe vânzătoarele din magazine care sunt plătite cu salariul minim. Având libertatea de a cumpăra sau trăind iluzia consumului, oamenii se simt „liberi”, aşa cum mi s-a spus când luam interviuri oamenilor sărmani care se plimbau prin malluri. Se naşte o nouă fiinţă care venerează în tăcere produsele din vitrine şi este dependentă de obiecte ostentative. Ca în Dubai.» /…/

„/…/dubaizarea a fost un proiect menit să ia lumea din spațiul public și să o aducă în interiorul unor clădiri pentru a desființa statutul străzii de spațiu politic și social. Prin urmare, nu a fost o coincidență că protestele Gezi au fost declanșate de tăierea unor copaci pentru a facilita construirea unui mall în piața Taksim. revolta Gezi a fost un protest împotriva acestui mare proiect social menit să remodeleze nu doar orașul, ci și perspectiva individuală a unei vieți.” (pp. 155 – 156)

Temelkuran relatează cazul unei tinere viitoare judecătoare, Didem Yaylali, care s-ar fi sinucis în 2013 din cauza presiunilor şi a unei excluziuni socio-profesionale declanşate, printre altele, de faptul că făcea jogging purtând colanţi – „colanţii” devin, de altfel, un obiect vestimentar repudiat de administraţia Recep Tayyip Erdoğan.

Ovidiu Nahoi: În general, toate regimurile autoritare sunt macho. La fel se întâmplă şi în Rusia, la fel se întâmplă şi în regimul mulahilor… Acum citesc cartea unei juriste iraniene care ajunsese judecătoare în regimul şahului, după care regimul din Iran a decis că femeile nu pot fi judecător.

Este şi o chestiune religioasă la mijloc, dar în principal e vorba de caracterul macho al oricărui regim autoritar, care pune accentul pe latura militară rezervată bărbaţilor sau femeilor cu veleităţi de bărbat. De aceea o femeie care îşi face joggingul pe malul Bosforului în colanţi şi care apoi pretinde o carieră de judecător li s-a părut că nu cadrează cu o instituţie sobră, posacă şi afectată de propria-i greutate. Şi, pornind de la un fapt minor (portul colanţilor – n.red.), conspiraţia bărbaţilor puternici a făcut presiuni până într-acolo încât… a produs victime. Eu cred că aici e o metaforă a caracterului macho al societăţii turce, de fapt al oricărei societăţi bazate pe forţă şi autoritarism excesiv.

Autoarea insistă asupra statutului tot mai precar al femeii în actuala Turcie, semnalând „o creştere cu 1.400 la sută a situaţiilor în care au fost omorâte femei în ultimii şapte ani, o ţară care, practic, a declarat război femeilor”. Cum comentaţi  aceste afirmații? 

Ovidiu Nahoi: Aceste lucruri nu se întâmplă doar în Turcia, sunt specifice regimurilor autoritare, de factură masculină. Vedem că în Rusia există preocuparea constantă de a relativiza tot ce înseamnă violenţă în familie. Vedem că forţele ultraconservatoare şi ultrareligioase din România pun aceeaşi problemă – de marginalizare a femeii, de readucere, sub imperiul tradiţiei, a ideii că bărbatul este capul familiei şi că femeia trebuie să i se supună într-un fel sau altul, că emanciparea femeii este venită din Occident pentru a submina adevăratele tradiţii locale, puternice pe care s-a ridicat o societate „aşezată şi demnă”.

În Turcia există în plus şi latura religioasă, care impune, cu mai multă forţă, ideea supremaţiei bărbatului. Să nu uităm că în moschei există separare totală femei-bărbaţi. (În bisericile ortodoxe, bărbaţii şi femeile stau în aceeaşi încăpere, dar ar trebui să stea, teoretic, pe rânduri diferite).

În carte, este redată de asemenea apetenţa pentru basma în Turcia, chiar în cadrul generaţiei tinere, ca o (re)afirmare a tradiţiei şi identităţii. Basmaua re(devine) element identitar.

Amintesc aici de un pasaj care vorbeşte, poate uşor amuzant, despre basmaua de firmă – e basma, în tradiţia orientală, marcând identitatea anatoliană, musulmană, dar firma este occidentală.


„Nu e niciodată ceea ce crezi sau ceea ce pare. Întotdeauna va mai fi ceva la care nu te gândeşti. Turcia este plină de paradoxuri.”(Ovidiu Nahoi)


Jurnalista Temelkuran afirmă că, în Turcia, presa este aservită puterii sau e făcută să dispară. Ziariști sunt terorizați, închiși, uciși, sediile sunt devalizate sau dinamitate (în special cele aparținând presei kurde). Cititorii își iau informațiile de pe Twitter sau din publicațiile satirice, spune autoarea. Care este starea presei la ora actuală în Turcia?

Ovidiu Nahoi: În acest moment presa nu mai aservită statului, este chiar statul. Mai păstrează câteva voci în zona electronică, dar şi acolo statul intervine puternic, blocând site-uri. Şi există posibilitatea, lucru descris de altfel şi în carte, de a fi condamnat pentru o simplă postare pe Twitter.

Dintre statele autoritare, cred că Turcia este cea mai „avansată” (cu ghilimelele de rigoare) în relaţia cu media. A reuşit asta şi datorită stilului local, în care puterea a fost dintotdeauna autoritară, chiar şi în perioadele democratice.

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf aici

Am fost în multe delegaţii, ca ziarist, în Turcia, în Rusia, am participat la conferinţe cu preşedinţi, prim-miniştri, membri ai guvernului… Întotdeauna am observat o abordare foarte autoritară a liderului faţă de mass-media şi o anumită teamă a ziariştilor de a pune întrebări, chiar în perioadele mai relaxate, când kemaliştii erau la putere… Genul militarist, tipic otoman, nu a dispărut niciodată din sferele puterii. Îmi imaginez ce s-a întâmplat după, dacă în perioadele relaxate se vedea aşa…

Turcia avea multe ziare. Şi o presă destul de colorată…

Ovidiu Nahoi: Da, există o înclinaţie spre tabloidizare. Dacă nu poţi să ataci politicul, mergi spre subiectele sociale… Poţi să-ţi descarci foarte bine energiile atunci când scrii despre sport, de pildă.

Dar am cunoscut editorialişti politici, despre care am citit ulterior că au fost epuraţi, unii sunt în procese, alţii au fost închişi, oameni de o excepţională valoare, oameni cu idei…

«Politica cenzurii, care a început în 1980, a ajuns într-un punct critic odată cu problema kurdă, în anii 1990. Ziariștii trebuiau să transmită mesajul statului, să-i apere punctele sensibile și să calce cu grijă ca nu cumva să fie numiți trădători. Și cei care nu se conformau… dacă nu puteai să-ți găsești de lucru la niciunul din cele două mari grupuri media, mureai de foame, ceea ce dovedea că regulile erau făcute de magnați. Și totul din cauză că cei care dețineau ziarele și televiziunile aveau interese și în alte domenii. Mine, companii petroliere și de gaze naturale… toți magnații dețineau acțiuni în diferite sectoare ale economiei care depindeau de aprobările administrației.

Prin urmare, cei care prezentau știri „nepotrivite” puteau fi schimbați din posturile lor pentru ca totul să meargă cum trebuie în industria minieră, petrolieră și a gazului natural. Prin amânarea formării sindicatelor și a unei organizări solide, cei care lucreau în presă au dat dovadă de iresponsabilitate. Cei care lucrau la ziare independente și nu cedau presiunilor politice erau pur și simplu uciși. Printre cei mai importanți ziariști care au fost asasinați sau uciși prin tortură în anii 1990 au fost: Çetin Emeç, Uğur Mumcu, Ahmet Taner Kıșlalı sau Metin Gőtkepe.

Zecile de bombe, răpiri și crime cu autor necunoscut nu au stârnit un interes prea mare. În cea mai mare parte, acestea nici măcar nu au constituit știri în presa „turcă”. Până în anii 2000, „jurnalismul dizident” era deja un curent periculos și perimat. Autoritatea politică nu a avut nicio problemă în a-și crea propriile canale media. Oamenii de afaceri apropiați guvernului primeau subvenții absurde pentru a putea cumpăra cele mai vechi instituții de presă din Turcia, în timp ce ziarele care nu erau asociate cu guvernul erau forțate să angajeze ziariști apropiați de guvern în urma unor „cereri speciale” venite din partea autorităților.

/…/ Toate acestea au contribuit la actuala stare a lucrurilor: astăzi, când deschizi televizorul, din zecile de posturi de televiziune, numai câteva prezintă știri pe care le vor, și totul cu timiditate și reținere. Restul sunt dezbateri religioase sau politice conduse de specialiști de imagine ai administrației în care toată lumea este de acord cu toată lumea. /…/ Uneori, comunitatea de pe Twitter își ia dimineața doza de distracție ironizând titlurile ziarelor, care sunt identice. În general, titlurile tind să citeze o declarație a „șefului”. » (pp.184 – 186)

Ce se ştie despre cei închişi?

Ovidiu Nahoi: Nu ştim ce se întâmplă. Dar finalitatea e nimicirea lor umană. Este eliminare fizică, dar în primul rând vorbim despre distrugerea personalităţii. Pentru că cineva care trece prin teribilele închisori turceşti nu mai poate ieşi la fel, oricât de puternic ar fi. Ceea ce putem spera, aşa cum s-a mai întâmplat de câteva ori în republica turcă, este ca la un moment dat să se producă o schimbare de orientare politică şi atunci toţi cei aflaţi în închisoare să obţină iertare – cel puţin de executarea pedepsei.

Dar cum vor ieşi de acolo, dacă vor mai avea acces la mass-media sau dacă îşi vor mai dori să repete experienţa este foarte greu de spus…

Ece Temelkuran | Foto: Cem Talu

Ece Temelkuran | Foto: Cem Talu

Și vorbind tot despre cenzură… „După lovitura de stat militară din 1980, sute de cuvinte din limba turcă au fost interzise. Interzise la televiziunea de stat, acestea nu au mai fost folosite, treptat, nici în viața cotidiană”, afirmă Ece Temelkuran, oferind o listă substanţială de cuvinte proscrise. Știți cât de „sărăcit” este vocabularul limbii turce la această oră? Sau dacă vreun cuvânt din lista enunţată a fost repus în drepturi? 

Ovidiu Nahoi: N-am ştiut lucrul ăsta, din carte am aflat şi eu. Dar n-ar trebui să ne mire, pentru că în ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu, la fel erau interzise nişte cuvinte în radio, în televiziune şi în ziare. Exista o listă întreagă. Cuvântul „computer”, de exemplu, era interzis. Regimurile dictatoriale se tem de cuvinte, conţin dizidenţă. Nu ştiu dacă s-a mai revenit, şi nici cartea nu ne oferă indicii în acest sens. De când am citit cartea nu am mai avut contact cu jurnaliştii turci. Dar e posibil ca, odată cu democratizarea, să se fi făcut uitată această listă…

Şi apropo de lovitura militară din 1980 şi de urmările ei, e un pasaj în carte care ne povesteşte de victimele dictaturii lui Kenan Evren. Acestea merg la procesul care i s-a deschis lui Kenan Evren şi, ca să ajungă la sala de judecată, trebuie să treacă chiar pe bulevardul Kenan Evren. Absolut fabulos!

«După lovitura de stat militară din 1980, sute de cuvinte din limba turcă au fost interzise. Interzise la televiziunea de stat, acestea nu au mai fost folosite, treptat, nici în viața cotidiană. Acestea sunt:

„activ, activitate, aducerea aminte, amintire, anticipare, artificial, auditiv, capodoperă, clauză, comparație, compus, compromis, conservator, contract, coorodnare, critic, a descrie, dinamic, discurs, dovadă, experiență, experimental, export, de exemplu, femeie modernă, grafică, a hotărî, imaginar, a imagina, import, internațional, interviu, întreg, legal, liber, libertate, memorie, mâncare naturală, modern, mișcare, națiune, național, naționalist, natural, natură, necesitate, obligație, obligatoriu, onorific, oportunitate, pace, partizan, poveste, probabilitate, privitor la, răspuns, relație, religios, revoluție, sculptură, sociologic, spiritual, structural, teorie, vacanță, vers, viață, vizual, vital”

Unele din aceste cuvinte au fost înlocuite cu echivalentele lor din limba otomană, arabă sau persană care fuseseră folosite înainte de republică. Totuși, aceste cuvinte fie nu aveau niciun echivalent în imaginația oamenilor care vorbeau limba turcă, fie erau, în cel bun caz, vagi. Acest moment a marcat începutul formării prăpăstiilor de comunicare între turcii care doreau să vorbească unul cu celălalt. » (pp. 192 – 193)

Conform diverselor rapoarte internaționale, în Turcia au loc încălcări flagrante ale drepturilor omului, mergând până la crime contra umanităţii. Autoarea aminteşte printre altele, de cazul Pozanti sau de masacrul de la Roboski din decembrie 2011, în care au fost ucise 34 de persoane, dintre care 22 copii. Mai întâi de toate, de ce sunt băgaţi copii la închisoare?

Ovidiu Nahoi: Lucrurile astea s-au întâmplat, într-un anumit fel, şi în comunism. Uneori este un simplu desen nevinovat. Sau o discuţie banală… Pot exista, de asemenea, abuzuri punctuale care nu sunt dictate „de sus”. Un poliţist a făcut exces de zel sau avea ceva cu părinţii copilului în cauză şi s-a răzbunat pe ei aşa.

Cred că acesta este mai degrabă un rezultat al conştiinţei impunităţii autorităţii. Autoritatea este abuzivă… şi are puterea de a comite abuzuri. O guvernare abuzivă este abuzivă de sus până jos, se petrece la toate nivelurile. Iar cel de jos nu este tras la răspundere de superior – o mână o spală pe alta.

„În perioada care a trecut între uciderea lui Uğur Kaymaz, în vârstă de 12 ani, în fața casei sale, în 2004, și cea a lui Berkin Elvan, de 14 ani, în timpul protestelor Gezi, atunci când acesta plecase de acasă pentru a cumpăra pâine, nu am observat nicio schimbare în politica AKP de vânare a copiilor. Toate cazurile de copii uciși, dintre care cel mai notabil este Uğur Kaymaz, au rămas fie nerezolvate fie finalizate cu sentințe care semănau mai mult cu premii. În 2006 au fost omorâți 18 copii, trei în 2007, unul în 2008, 12 în 2009, 14 în 2010 și 31 în 2011. Dintre cele 34 de victime din Roboski, din 2011, 22 au fost copii. În 2012 au fost omorâți 10 copii, unul în 2013 și trei în 2014. Dintre cei șase oameni care și-au pierdut viața în Cizre, în timpul evenimentelor din prima lună a anului 2015, patru erau copii.” (raport CHP)

Șapte copii au oferit mărturii scrise despre felul în care personalul închisorii și alți oameni din închisoare i-au violat, hărțuit sexual și torturat. Unii dintre acești copii erau închiși din cauza legii împotriva terorismului care tratează minorii ca adulți.” (p. 228)

Putem spune că puterea din Turcia vânează oameni sau este prea mult?

Ovidiu Nahoi: Eu cred că ceea ce se întâmplă este mai degrabă rezultatul abuzului scăpat de sub control. Nu cred că cineva anume cere să fie ucişi oameni, dar pentru că guvernarea este abuzivă şi pentru că există conştiinţa impunităţii la cei care deţin autoritatea, abuzurile apar în mod natural din cauze care pot fi foarte diferite de la un loc la altul, de la un caz la altul.

Există sau nu „problema” kurdă şi, dacă da, cum o gestionează puterea turcă?

Ovidiu Nahoi: Un alt lucru pe care îl subliniază Ece Temelkuran e că există un război neoficial, dar permanent, dus de către stat împotriva unei părţi a propriei populaţii. Şi că problema este că Turcia certifică apartenenţa la stat prin îndeplinirea unor condiţii clare: „să fii turc” şi „să fii sunni”. Ori kurzii nu vor spune niciodată că sunt altceva decât kurzi.

Turcia ar vrea să scape într-un fel sau altul de această „problemă” – kurzii ori se supun, ori vor avea parte de un război care poate duce la exterminarea lor.

«Încă de la fondarea republicii, au existat două puncte de vedere dominante în legătură cu regiunea kurdă:

1.Nu există kurzi sau regiune kurdă. „Kurd” este o onomatopee derivată din sunetul făcut de cineva care merge prin zăpadă la munte. Kurzii sunt, de fapt, turci.

2.Kurzii există, însă singurele lor probleme sunt sărăcia și lipsa de educație.»

Autoarea relatează în carte, cu trimitere la articole de presă ale vremii, că însăşi fiica marelui Mustafa Kemal a vânat kurzi de la bordul avionului de vânătoare pe care îl pilota. Deci războiul acesta nu este recent, nu e de la apariţia PKK, a început odată cu fondarea republicii turce.

Să nu uităm însă că Erdoğan a avut o perioadă în care a fost foarte deschis către o înţelegere cu kurzii. Cred, şi chiar în carte se sugerează acest lucru, că între regimul lui Erdoğan şi terorismul kurd ar exista o oarecare complicitate tocmai pentru a îndepărta adevărata opoziţie politică. Amintesc că au avut loc câteva acte teroriste dubioase, inclusiv celebrul atentat de la Ankara de dinainte de alegeri (2015), care se pare că a răsturnat tendinţa electorală.

Poliţia foloseşte gaze lacrimogene ca să disperseze demonstranţii în timpul protestelor anti-guvernamentale din piaţa Taksim din centrul Istanbulului, 1 iunie 2013 | Credit foto: Murad Sezer / REUTERS

Poliţia foloseşte gaze lacrimogene ca să disperseze demonstranţii în timpul protestelor anti-guvernamentale din piaţa Taksim din centrul Istanbulului, 1 iunie 2013 | Credit foto: Murad Sezer / REUTERS

„Ce a însemnat Gezi?” şi „Împotriva cui protestau oamenii din Gezi?” sunt două întrebări pe care autoare le lansează şi încearcă mai multe posibile răspunsuri în cartea sa. Din punctul de vedere al unui analist geopolitic, ce au însemnat protestele din piaţa Taksim?

Ovidiu Nahoi: Nici în momentul declanşării protestelor nu a fost foarte clar ce se întâmplă acolo şi de ce. Sau mai degrabă cum de o manifestaţie care a plecat de la apărarea unui parc – şi cei ce merg acolo vor vedea că este un simplu scuar, Istanbulul fiind cam lipsit de verdeaţă mai ales în zona lui centrală – a căpătat o asemenea amploare. Acest lucru arată gradul mare de frustrare din societatea turcă, tensiunile extraordinar de mari care mocnesc acolo între tradiţionalism şi modernizare, între Orient şi Occident, tensiuni pe care discursul populist le exacerbează în loc să caute o cale de a le aplana.

Piaţa Taksim a demonstrat că, în oraşele mari, în zona urbană mai ales, există o nemulţumire profundă. (Orhan Pamuk descrie clivajul între Europa şi Asia, cu Bosforul care (re)ţine multă tensiune, dar el accentuează mai mult zona de melancolie.)

Trebuie spus că Erdoğan a acordat, în premieră, nişte beneficii sociale – accesul la pensii, la îngrijirea sănătăţii, la şcoală. Aşa se şi explică susţinerea de care se bucură în rândul electoratului, toate acestea au contat pentru turcul de rând din inima Anatoliei, în condiţiile în care marele regim kemalist era extrem de închis, foarte elitist şi nu ţinea cont de dorinţele celor de jos.

Dar Turcia, în aproape o sută de ani, nu a rezolvat enorm de multe probleme. E un stat care continua să ducă un război împotriva unei părţi a populaţiei, un stat care are probleme cu el însuşi, care întotdeauna a însemnat corupţie, care nu a adus bună guvernare niciodată, care nu a răspuns aşteptărilor… chiar dacă, în zonele care ne sunt accesibile, putem vedea şi lucruri bune.


„Totul este un joc de oglinzi în Turcia. Foarte multe oglinzi care te derutează.” (Ovidiu Nahoi)


Au existat influenţe, interferenţe străine în declanşarea protestelor din piaţa Taksim?

Ovidiu Nahoi: Dacă reţelele sociale, foarte ieftine şi uşor de accesat, sunt un element de influenţă, dacă ideile din Occident sunt un element de influenţă (aşa cum s-a întâmplat şi la revoluţiile arabe), atunci sigur că au fost influenţe străine. Tinerii, cu problemele lor sociale, cu greutatea de a găsi un loc de muncă, dar cu acces la reţelele sociale, au schimbat rapid idei. Dacă vorbim de o astfel de influenţă, da, ea a existat. Dar nu cred că cineva a premeditat protestele, nu cred că cineva poate scoate în stradă mai mult de câteva mii de sindicalişti, în niciun caz sute de mii de oameni, atât de diferiţi şi atât de motivaţi. Lucrurile astea nu pot fi făcute artificial. Într-o influenţă anume nu cred.

Cartea face o trecere în revistă a modalităților discursive prin care Erdoğan și-a păstrat statutul popular și a reușit „să rămână la fel de puternic și mereu învingător” în ciuda acuzațiilor de corupție, cenzură, eliminare a potențialilor adversari politici și a altor acte cu caracter despotic. Aveți propriile constatări privind retorica președintelui turc?  

Ovidiu Nahoi: I-am citit discursurile. Şi, da, Erdoğan găseşte întotdeauna o modalitate prin care întoarce orice situaţie în favoarea sa. De multe ori face apel la trecut, fără nicio legătură cu situaţia din prezent. Spre exemplu, pentru că Germania nu a acceptat să sprijine campania pentru referendum (i-a împiedicat pe reprezentanții guvernului de la Ankara să facă acțiuni de campanie în sprijinul lui „da” la referendumul asupra reformei constituționale în 2017 – n.red.), Erdoğan a făcut referire la trecutul nazist al ţării. La turcul de rând, la electoratul AKP, prinde un astfel de discurs. Orice lider populist, autoritarist face apel la astfel de retorici şi artificii discursive.

Apoi politicienii turci în general, nu doar preşedintele, au marele talent de a relativiza lucrurile spunând: care spun: Poate că eu sunt rău, dar nici voi nu sunteţi mai buni, toţi procedaţi la fel. Aceleaşi elemente se văd şi în retorica Kremlinului.

Autoarea vorbeşte în carte despre islamizarea societăţii turce. Considerați posibilă reîntoarcerea țării la statutul de dinainte de 1923, de perioada Atatürk?

Ovidiu Nahoi: Este exclusă revenirea Turciei la un statut imperial de dinainte de 1923. Dar cred că o republică islamică sunnită (un fel de Iran sunnit) ar fi posibilă. În condiţiile în care Erdoğan va fi plebiscitat în continuare şi va continua să aibă putere absolută. Acum are aceste pârghii politice.

Nu ştiu dacă ar merge până la introducerea legii Sharia, cei din jurul preşedintelui nu sunt aşa de evlavioşi, nu cred că turcii sunt atât de fanatizaţi religios încât să meargă până acolo – chiar şi în trecut, otomanii au fost mult mai relaxaţi decât arabii în privinţa religiei. Dar islamul va fi adus ca element tradiţional, identitar şi foarte implicat în societate, pentru că ajută la menţinerea unui regim autoritar.

Însă nu cred că aşa se vor rezolva problemele nerezolvate ale Turciei.

Cum ar afecta relaţiile cu vecinii și cu partenerii NATO o Turcie devenită republică islamică sunnită? Ar (mai) fi posibilă intrarea acesteia în UE?

Ovidiu Nahoi: Cred că aderarea la Uniunea Europeană este exclusă în acest moment. Zilele astea, Erdoğan vântură din nou discursul european în pregătirea alegerilor anticipate (pare să pregătească această platformă electorală), dar cred că doar ca să nască noi frustrări – „iată cât de pro-europeni suntem noi şi cum Europa nu ne vrea!…”

Din considerente strategice, NATO ar putea să rămână o opţiune – în măsura în care Alianţa îşi va păstra actuala formulă. În definitiv, Turcia a rămas membră a blocului Nord-Atlantic, indiferent de regimurile militare care s-au perindat la conducerea ei. La ora asta, o ieşire a Turciei din sistemul NATO ar însemna un cataclism geopolitic.

Ca o concluzie, statul turc nu a avut niciodată o bună guvernare, dar, în acest moment, au dispărut până şi elementele care asigurau o minimă stabilitate a guvernării – au fost înlăturate persoane capabile din armată, din ministerul de Interne, din servicii, administraţie, educaţie. Ceea ce se întâmplă acum în Turcia, în ciuda autoritarismului crescând, a slăbit de fapt statul turc.


Ece Temelkuran este una dintre cele mai cunoscute autoare din Turcia, precum şi comentator politic. A lucrat nouă ani pentru ziarul Milliyet, apoi trei ani pentru Habertürk, dar a fost concediată din cauza unor articole critice la adresa guvernului. Editorialele sale au fost preluate în presa internaţională, în publicaţii precum The Guardian şi Le Monde Diplomatique. Printre volumele sale apărute în limba engleză se numără: Deep Mountain: Across the Turkish – Armenian Divide (2010) şi The Time of Mute Swans (2017). În 2008, i s-a decernat Ayşe Zarakolu Freedom of Thought Award din partea Human Rights Association din Turcia.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Un comentariu

  1. […] O analiză a istoriei recente a Turciei, prin intermediul unei cărți scrisă de Ece Temelkuran și a unei discuții cu jurnalistul Ovidiu Nahoi. Un interviu publicat de revista PARAGRAF. […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.