La un an de la apariţia primului său volum de proză scurtă, Bogdan Răileanu a revenit recent pe piaţa editorială autohtonă cu Dinţii ascuţiţi ai binelui, făcându-şi astfel un al doilea debut, în calitate de romancier.

Ficţiunea cu o tematică îndrăzneaţă, redactată într-un stil considerat deja „inconfundabil” de către unii critici literari, aduce laolaltă două lumi aparent opuse, paralele sau „nemiscibile” (Angelo Mitchievici) pentru a construi o perspectivă personală asupra ideii de mântuire.

„Ce se întâmplă atunci când un temut cămătar bucureștean trece printr-o criză mistică, aflând că s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni? Dar când, într-o aparentă lume a binelui și toleranței, ies la iveală adevăratele fațete ale vieții monahale? Cu scene care amintesc de filmele lui Tarantino și ale fraților Coen, cu un umor întunecat și o luciditate necruțătoare, romanul lui Bogdan Răileanu impune un personaj memorabil, pe Maldini, interlop sângeros și sentimental. Dinții ascuțiți ai binelui e o carte scrisă cu înțelegere autentică față de lucruri pe care de obicei le înecăm în revoltă ipocrită, cu o poezie difuză, bine temperată, în care autorul îmbracă și periferia bucureșteană – sediul bandei lui Maldini –, și spațiul recluziunii călugărești”, comentează Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecţiei Scriitori români contemporani din cadrul Editurii Humanitas.

***

Dinţii ascuţiţi ai binelui, un titlu care „muşcă”. Crezi că binele trebuie să doară… pentru a face/a deveni bine?

Bogdan Răileanu: Clar, binele pe care îl obţii doare, în sensul în care, ca să accesezi acel bine, trebuie să sacrifici ceva, oricum să ieşi din zona de confort. Mai mult decât atât, ca o ironie a civilizaţiei în care trăim, binele pe care îl faci se poate întoarce împotriva ta. Deci, sunt două paliere. Binele pe care îl primeşti – cu condiţia unui sacrificiu al tău. Şi binele pe care îl faci cuiva – şi care se poate întoarce împotriva ta, într-o ironie a sorţii. E şi o vorbă în sensul ăsta…

Dar „dinţii ascuţiţi” din titlu pot fi puşi într-o legătură stilistică şi cu acel câine (sfânt) din mănăstirea Scărarului, nu? De ce un câine, şi nu alt animal? Cum a apărut el?

Bogdan Răileanu: A apărut din neant, nu l-am programat. Povestea lui s-a dezvoltat pe măsură ce romanul căpăta consistenţă. Apăreau lucruri în carte, iar câinele a devenit tot mai important. Putea fi şi alt animal, dar cred că sunt mai apropiat de câine. E inteligent, empatic, are o comunicare mai specială cu omul. Şi poate fi un mesager al destinului.

Cartea ta aduce laolaltă interlopi şi monahi. Cum ai ales cele două lumi antitetice pentru a le pune într-o conexiune?

Bogdan Răileanu: Am pornit de la Maldini, exponent al lumii interlope. În momentul în care m-am decis să scriu o poveste mai amplă, am căutat o criză în viaţa acestui personaj. Mi s-a părut foarte interesant să plantez un cămătar în afara zonei lui specifice de acţiune – spre exemplu, în mediul religios, mănăstiresc. Dualitatea aceasta este prezentă şi în viaţa reală – există cazuri, chiar şi la noi, de interlopi care s-au pocăit. Am căutat un teritoriu opozabil, opus mediului interlop, în care să fac să aterizeze personajul meu principal, spre finalul romanului.

Cum te-ai documentat?

Bogdan Răileanu: Documentarea monahală a însemnat o provocare. Am fost la o mănăstire din Prahova o singură dată, cu un prieten, preot… Am stat vreo două zile acolo, iar în acest timp am reuşit să văd o serie de tipologii de călugări. Prietenul meu îi cunoaştea pe monahii de acolo, aşa că am pătruns destul de intim în viaţa lor… Am reuşit să-i percep, să stau de vorbă cu ei, să-i înţeleg…

A fost şi un episod amuzant – aveam o eşarfă la gât cu model arăbesc, se purtau mult în perioada aceea. Un călugăr s-a uitat la mine şi m-a dojenit cu degetul arătător, spunându-mi: „Bogdane, Bogdane…!” Realizase că port un element musulman şi că n-ar fi trebuit s-o fac, regulile din mănăstire fiind foarte stricte.

Ei, la mănăstirea asta se ajungea pe un drum prin pădure şi, la un moment, trebuia să urci pe nişte scări care erau destul de stricate. Cred că lucrul acesta l-am împrumutat romanului. Pentru că mănăstirea Scărarului nu există.

Bogdan Răileanu | Credit foto: Mădălina Fildan

Bogdan Răileanu | Credit foto: Mădălina Fildan

Dar există Sfântul Ioan Scăraru, care are o peşteră pe muntele Sinai…

Bogdan Răileanu: Da, există. Dar numele mănăstirii mi-a venit mai degrabă după o cercetare privind ierarhia mănăstirească. Există o scară valorică monahală, o sumă de etape pe care trebuie să le parcurgă călugării pentru a dobândi sfinţenia. (Ioan Scăraru a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară cu 30 de trepte, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute – n.red.). 

Iar ce urma să se întâmple în mănăstirea asta era o trecere prin mai multe etape – credinţele, ideologiile oamenilor de acolo aveau să se schimbe, să se transforme treptat.

De ce te-ai oprit asupra Munţilor Grohotişului (Prahova), cu vârful Nebunu Mare, ca loc de amplasare a mănăstirii?

Bogdan Răileanu: Sunt alese de pe Google Maps. Nu am ajuns acolo, drumul e greu accesibil, doar am trecut prin zonă de vreo două ori cu maşina. Dar aş vrea să urc până în vârful Nebunu Mare… Am văzut poze, sus de tot există un platou, cu o stână cred, e un loc frumos, înălţător, numai bun pentru o mănăstire. Din imaginile de pe Google Maps se vede locul decupat ca un soi de peşte care pare scufundat într-o mare de copaci, exact ca în descrierea din carte.


„Nu te poţi raporta la păcat în mod real dacă nu l-ai încercat tu însuţi.” (Bogdan Răileanu)


Cu prilejul lansării cărţii, Angelo Mitchievici vorbea despre bogomilism şi erezia catară făcând referire la transformările ce au loc în mănăstirea Scărarului. Eşti familiarizat cu aceste concepte? Le-ai folosit ca platformă ideologică?

Bogdan Răileanu: Cunosc conceptele, dar nu m-am gândit nicio clipă să aplic poveştii mele un model religios, explorat la un moment dat. Eu mi-am construit romanul din aproape în aproape, m-am gândit, pas cu pas, ce ar trebui să se întâmple şi cum să fac (să se întâmple). E drept, aveam în cap un sâmbure tezist, voiam să propun o nouă deschidere religioasă.

Prin călugărul Vladimir transmiţi mesajul de reformă a bisericii. Sugerezi, de fapt, o nevoie socială în acest sens.

Bogdan Răileanu: Da, asta e ideea. Sugerez că nu există o aplecare reală a bisericii către omul simplu. Şi sunt de părere că a critica biserica nu ajută pe nimeni. Propun, în carte, o schimbare de optică, de abordare, privind modul cum e perceput păcatul… 

Până la urmă păcătoşii – ca şi puşcăriaşii – sunt condamnaţi, nu există o dorinţă reală de a le rezolva problemele, de a-i sprijini. Nu există deschidere reală către reabilitarea lor, către reintegrarea lor în societate. 

„Părintele luase în serios reproşul patriarhului şi, dintre prosoapele de la IKEA pe care le scosese din bagaj, ieşiră la iveală şi câteva cărţi de bucate semnate de Jamie Oliver şi Yotam Ottolenghi. Se gândea să le popularizeze şi, cu ajutorul lor, să combine reţetele călugărilor cu ingrediente nemaivăzute până acum în mănăstire: coriandru, turmeric, ghimbir, curry, lemon grass, cardamom, garam masala, piper roz, piper verde şi şofran. Toate aceste condiment aşteptau cuminţi pe o măsuţă de lemn din Mănăstirea Scărarului, la puţin peste 1000 de metri altitudine faţă de magazinul Mega Image de unde fuseseră cumpărate cu câteva zile în urmă. Câtă risipă de material, îşi spuse părintele privind spre borcănelele de sticlă. Conţinutul e mai uşor decât ambalajul, dar asta e legea firii, gândi. Casele erau mai grele decât conţinutul lor. Bisericile erau mai grele decât oamenii care încăpeau în ele, fructul mărului era mai greu decât sămânţa, vaca – decât laptele, dar nu cel din urmă, trupul omului, întotdeauna mai greu decât sufletul. Trupul tras de gravitaţie în jos. Sufletul tras de dumnezeu spre cer. Ce forţe misterioase se întâlneau la suprafaţa pământului! Ce luptă se dădea între trup şi suflet, între forţa gravitaţională şi Dumnezeu! Şi între aceste două forţe stătea ca într-o capsulă viaţa. Viaţa nu dădea voie sufletului să urce la cer şi nici trupului să se prefacă în ţărână. Rostul vieţii ţinea de acest gol interior, de lipsa care trebuia umplută cu ceva – sufletul trebuia umplut cu iubire, stomacul cu mîncare, plămânii de aer, biserica de oameni, borcănelele de condiment, întunericul de lumină, frigul de căldură.” (p. 46)

Eşti ateu?

Bogdan Răileanu: Religios moderat, cred în Dumnezeu, am păreri despre asta… M-am spovedit o dată, când eram la acea mănăstire – treceam printr-o perioadă grea şi simţeam nevoia să fac asta.

A fost dezamăgitor într-o oarecare măsură pentru că (duhovnicul – n.red.) mă întreba nişte lucruri prestabilite. Eu voiam să-i spun ce aveam pe suflet, nişte lucruri de care mă simţeam vinovat sau în legătură cu care aveam nişte apăsări, iar preotul venise cu o listă de păcate pe care voia s-o bifeze. Nu în felul ăsta vedeam spovedania. Evident, sunt şi alţi preoţi care ştiu cum să dialogheze cu enoriaşii. Chiar la mănăstirea la care am stat, în timpul slujbelor de utrenie şi vecernie, preoţii şi călugării de acolo predicau folosind repere culturale foarte utile şi la îndemână, mult mai uşor de însuşit de către enoriaşi decât parabolele religioase.

Coperta cărţii "Dintii ascutiti ai binelui" | Foto credit: Editura Humanitas

Coperta cărţii „Dintii ascutiti ai binelui” | Foto credit: Editura Humanitas

În cartea ta, călugării de la mănăstirea Scărarului îşi înlocuiesc sutanele cu haine obişnuite. Nu îţi place uniforma preoţească…

Bogdan Răileanu: Eu n-am o problema cu ea. În carte mă refer la modul de raportare a tagmei preoţeşti la trecutul istoric, la inception-ul religios, la momentul prim în care cei care au fondat biserica nu erau îmbrăcaţi în sutane, în tot felul de mantii, care să le dea greutate bisericească. Erau nişte oameni simpli. Ce exemplu mai puternic decât întemeietorii bisericii (părinţii fondatori – n.red.) poate fi chiar în sânul bisericii? Începutul unui model de deschidere ar putea fi chiar ăsta – înlăturarea sutanei.

Sigur, sutana reprezintă şi o formă de reverenţă faţă de divinitate. Dar cred că obiectul muncii preoţilor e omul. Ei sunt mai degrabă un instrument al divinităţii prin care toată învăţătura, înţelepciunea şi celelalte se scurg către omul simplu.

Cât de bine cunoşti lumea interlopă?

Bogdan Răileanu: Nu sunt foarte apropiat de ea. Dar cunosc bine zona Gării de Nord, încă de pe vremea când nu exista IDM-ul. Ştiu foarte bine zona Basarab, Calea Griviţei. Iar la Buftea am copilărit printre ţigani, într-un cartier unde locuia Mama Omida şi rudele acesteia… care furau, se înjurau, se tăiau – la orice nuntă de pe-acolo „îşi luau grupa sanguină”, cum spuneau chiar ei.

De ce i-ai dat numele „Maldini” interlopului tău?

Bogdan Răileanu: Cred că aveam un răspuns cândva la întrebarea asta (Bogdan râde). În cursurile de Creative Writing la care am participat (coordonate de Florin Iaru şi Marius Chivu – n.red.) era şi o discuţie legată despre modul cum alegem numele personajelor.

Dacă pe cămătar l-ar fi chemat Costel ar fi fost mult mai banal, nu? Tot căutând nume pentru personajele din textele pe care le scriam mi s-a părut că poreclele provenind din numele unor fotbalişti aduceau cu ele o anumită încărcătură – de măiestrie, bogăţie… Cred că aşa a apărut. Nu am o pasiune pentru fotbalistul Maldini. Mi s-a părut însă că are o sonoritate foarte bună. Şi că este relevant pentru universul descris, pentru că mulţi interlopi îşi însuşesc nume de fotbalişti, mai ales italieni, sud-americani.

De ce al şaselea simţ al lui Maldini constă în vis profetic şi nu în altceva? De ce talentul lui este visul? Tu visezi mult?

Bogdan Răileanu: Da, visez. Am avut de-a lungul vieţii o grămadă de vise suprarealiste, pline de „intervenţii”. Am visat păsările paradisului, pe care le vedeam zburând pe deasupra oraşului, tot felul de balerine, cu inimi în loc de trupuri… Multe lucruri din vis m-au influenţat în viaţa de zi de-a lungul timpului.

Am şi o obsesie cu visele care se reflectă în realitate. E o obsesie, nu ceva care mi s-a întâmplat cu adevărat. (Înzestrarea cu talentul profetic – n.red.) mi s-a părut un mod interesant de a-l salva pe Maldini ca personaj.

„- Te-am visat într-o noapte, părinte, continua bărbatul, stăteam într-o livadă şi mâncam mere. Adică tu culegeai merele din livadă şi mi le dădeai să le mănânc, ca să mă fac bine. Şi, din ce îmi dădeai să mănânc, din asta te îngrăşai matale şi făceai o burtă mare. La final arătai ca o femeie borţoasă, îţi crăpa sutana pe burtă şi mi-ai mai dat un măr, şi l-am mâncat, şi din burta ta a ieşit un copil şi mi-ai zis că ăsta sunt eu, că, dacă vreau să mă fac bine, trebuie să mă nasc din nou ca să scap de boală. /…/

-Sunteţi bolnav? Adevărul e că păreţi mai slăbit, aşa, dar nu neapărat bolnav, spuse părintele urmărind albina care se întorcea pe geanta lui. Am nişte lumânări din ceară de albine de la o mănăstire, adăugă cu un zâmbet şi goni albina.

-Am cancer la plămâni, spuse Maldini urmărind albina cum decolează. Dar ce crezi, părinte, despre vis? L-am avut de mai multe ori. Pe acelaşi. E un semn, ceva? Înseamnă ceva?” (pp.139-140)

Cum l-ai caracteriza scurt pe Maldini? Este un mardeiaş, un cocalar?

Bogdan Răileanu: Nu e un simplu cocalar. Studiindu-l pe Sile Cămătaru pe Facebook, mi-am dat seama că e şi el un om, nu doar un simplu cămătar. Sunt sigur că toate bătăliile pentru influenţa pe teritorii îţi cer o anumită fibră interioară şi duc la situaţii dramatice – în care trebuie să dai oponenţilor în cap ca să te impui, spre exemplu. Dar Sile are şi o latură umană, l-am văzut în fotografii, cu copiii lui, cu familia…

(Revenind la personajul Maldini – n.red.), se uită la National Geographic sau Discovery, la ce posturi urmăreşte când stă acasă bolnav, şi chiar reuşeşte să facă conexiuni, paralele, să asocieze problemele lui cu lucrurile care îi sunt explicate în mod ştiinţific la televizor.

Şi pentru că se leagă cu subiectul de mai sus, Cami, concubina lui Maldini, pare o piţipoancă şi parcă totuşi nu e… Poartă genţi de firmă, pline cu borcănele de ojă, dar la un moment dat priveşte pe fereastră, e tristă şi se întreabă care e rostul ei pe lumea asta, alături de Maldini.

Bogdan Răileanu: Aşa e. Femeia este diminuată în lumea interlopă, pentru că bărbatul e „providerul” principal. Prins în lupta pentru supravieţuire, Maldini nu se gândise să-şi întemeieze o familie în adevăratul sens al cuvântului. Dar trăind sub presiunea justiţiei, poliţiei, adversarilor interlopi, îşi dorea intim o anumită normalitate. În închisoare, Maldini revine asupra părţii lui umane. Iar odată ajuns la mănăstire împreună cu Cami, se întâmplă o minune şi, deşi amândoi sunt trecuţi de 40 de ani, fac un copil. Este familia la care Maldini visa probabil.

Cancerul este destul de prezent în cartea ta. Maldini este bolnav. Tatăl lui Maldini a fost bolnav de cancer şi aparent i-a transmis ereditar boala fiului său. Un bătrân bolnav de cancer vinde un apartament de pe strada Sfinţii Voievozi în care va locui chiar interlopul Maldini. Un cuplu ciudat vine la mănăstirea Scărarului – bărbatul are probleme cu stomacul, „poate o tumoră”. Cancerul este o obsesie a ta?

Bogdan Răileanu: Cancerul e boala secolului şi este un mod de a transforma un om. Slavă domnului nu sunt bolnav, nu am în familie cazuri. În schimb am prieteni care au trecut prin genul acesta de suferinţă, ei înşişi sau apropiaţii lor, familia. Am şi prieteni care au murit de cancer. Am văzut în ce fel se transformă bolnavii şi oamenii din jurul lor, e o suferinţă îngrozitoare.

„Becurile luminau gălbui strada. Maldini se opri în dreptul ferestrei cu bibeloul în mână şi privi spre maşinile parcate în faţa curţii cu gândul la electricianul care aprindea în fiecare seară luminile în Bucureşti. Povestea electricianului o ştia de la tatăl său. Auzise de mai multe ori prin casă cum îl înjura, mai ales toamna, când se-ntorcea de la serviciu şi intra cu bicicleta în vreun şanţ pentru că se însera mai devreme, iar luminile se aprindeau mai târziu. Dar într-o seară răcoroasă de octombrie Maldini primi o explicaţie completă de la tatăl său, Petre Fieraru, care îşi fuma liniştit ţigările Snagov stand pe pietroiul de la poartă. De gâtul lui gros şi nebărbierit se agăţase băieţelul de cinci ani murdar de praf şi de muci. Bărbatul luă copilul şi ăl puse între picioarele sale sprijinindu-şi bărbia de umărul lui. Dinspre cimitir venea un miros dulce de tămâie, amestecat cu praf şi cu duhoarea înecăcioasă de tutun a mâinilor pe care tatăl le ţinea în jurul băiatului. I se părea că licuriciul de jar care se plimba prin faţa lui e o vietate prietenoasă. Părea că tatăl său îşi trăgea liniştea şi pacea din luminiţa aia roşiatică. Licuriciul decola mereu la final şi se dezintegra în aer sau se izbea violent de gard, transformându-se în scântei care mureau rapid lăsând în urmă doar întunericul pe care îl umpleau cuvintele tatălui.

-Băi, ţie ţi-e frică de întuneric? întrebă tatăl.

-Nu, răspunse copilul.

-Păi şi atunci de ce tremuri?

-De frig.

-Să nu-ţi fie frică de întuneric, tăticule. Trebuie să ne obişnuim cu întunericul ăsta, că nu se ştie când ajungem acoloşa peste drum şi tre’ să ne dea mă-ta loc de cazare. Şi acolo electricianu’- şef care aprinde lumina le ştie pă toate. Nu e ca ăsta de ne aprinde lumina pă stradă. Ştie ce ai furat, ce ai minţit, ştie şi câte poale-n brâu ai mâncat la prânz, ştie câte fire de păr ai în cap. Ştie şi tace. Nu te atinge nici cu un deget cât trăieşti. De asta tot ce faci trebuie să faci tu, să nu aştepţi pă altu’ să facă pentru tine.” (pp.15-16)

La un moment dat faci referire la psihoterapie. Vorbeşti despre un anume psiholog care nu ar fi reuşit să vindece bolnavi decât în măsura în care aceştia suferiseră o traumă pe care o trăise şi psihologul respectiv. De altfel asta este şi propunerea dogmatică a cărţii tale. Preoţii, călugării, ajung să trăiască în ispită pentru a putea greşi şi a învăţa astfel din propriile greşeli cum să se izbăvească şi, mai ales, cum să-i izbăvească pe ceilalţi păcătoşi. Poţi să detaliezi teoria ta?

Bogdan Răileanu: Există o anecdotă privind psihologii şi psihoterapeuţii, poate chiar o glumă pe seama lor. Şi anume că oamenii ăştia nu reuşesc să vindece decât probleme pe care le-au vindecat la ei înşişi. Şi poate că într-o anumită măsură e adevărat. E mult mai uşor să oferi consultanţă pe acelaşi tip de problemă cu care te-ai confruntat tu însuţi. În momentul în care eşti străin de problema respectivă şi te foloseşti doar de mecanisme intuitive sau teoretice e mai greu să convingi un bolnav cu depresii sau angoase să apuce un anumit drum, să-i arăţi locul unde trebuie să ajungă, să-l faci să creadă că acolo e salvarea.

Bogdan Răileanu | Foto: Arhivă personală Bogdan Răileanu

Bogdan Răileanu | Foto: Arhivă personală Bogdan Răileanu

Lucrul ăsta poate fi translatat şi la biserică, pentru că preoţii sunt într-un fel nişte psihoterapeuţi. Nu te poţi raporta la păcat în mod real dacă nu l-ai încercat tu însuţi. Dacă nu ştii nimic despre alcoolism, dacă nu ştii cât de greu îi este unui om care are problema asta să coopereze cu această problemă (nu s-o înfrângă, pentru că asta e practic imposibil) şi să se reabiliteze social, nu poţi să-i oferi un sprijin real, ca preot. Iar eu sunt convins că preoţii pot îndeplini rolul de cârje sociale, pot interveni acolo unde oamenii nu mai reuşesc să se descurce singuri. Aceasta ar trebui să fie misiunea lor.

Putem divaga şi ajunge astfel până la Isus Hristos. Nu cred că întâmplător acest salvator al lumii a trecut printr-o serie de patimi şi a reuşit să ia asupra lui toate păcatele omenirii. Cumva, personajul Vladimir încearcă să repună biserica în acest context.

Cartea ta este populată cu personaje secundare cel puţin interesante, unele foarte ciudate. Cine este domnul Negru?

Bogdan Răileanu: L-am plasat acolo, ca pe un început de intrigă mai degrabă. Domnul Negru reprezintă tot ce se întâmplă în România în mod ocult – statul paralel, serviciile secrete…

Iar biserica se află „în acelaşi salon de nebuni” cu restul entităţilor care influenţează şi trag sfori în România.


 „Preoţii pot interveni acolo unde oamenii nu mai reuşesc să se descurce singuri. Aceasta ar trebui să fie misiunea lor.” (Bogdan Răileanu)


Apar şi doi dentişti care ajung la mănăstirea Scărarului într-un soi de misiune…

Bogdan Răileanu: Erau dentişti în timpul zilei, dar care aveau şi o viaţă secretă. În mâinile lor ajungeau oameni care vorbeau – despre problemele lor, despre ce credeau ei că se mai întâmplă în lumea asta… Mi s-a părut că dentiştii pot auzi multe, ţinând oamenii (pacienţi) captivi pe scaun. Se uită mult „în gura lumii”.

Există şi un contabil al bisericii. Iar în pasajul în care vorbeşti despre el oferi şi o portiţă  de continuare a cărţii prin sintagma de final: „şi aşa mai departe”. Pregăteşti un nou roman, un sequel?

Bogdan Răileanu: Nu, deocamdată nu.

Şi pentru că am ajuns la scris – ce autori preferi?

Bogdan Răileanu: Foarte mulţi autori străini. Dar şi români. A fost o vreme când citeam foarte multă literatură sud-americană. Îmi plac însă şi americanii. De la francezi, Michel Houellebecq şi Patrick Modiano (care a luat Premiul Nobel acum câţiva ani).

Ai fost comparat cu ruşii în timpul lansării. Ce autor rus îţi place?

Bogdan Răileanu: Sorokin, cu siguranţă. Mi se pare un foc de artificii. Stilistic, ca imaginaţie. Şi Bulgakov, iarăşi.

Scriitori români?

Bogdan Răileanu: Îmi place Marin Mălaicu-Hondrari foarte mult, cu Apropierea – un roman excelent comparativ cu ce se scrie la noi. Foarte mult îmi place şi Petru Cimpoeşu, pe care, când m-am apucat de scris Dinţii ascuţiţi…, mărturisesc că l-am avut în minte – ca stil, ca mod de reflectare sau de deturnare a realităţii.

Dar ai un model pe care îl urmezi?

Bogdan Răileanu: Nu vreau să scriu ca cineva anume. Am citit o bună parte din cărţile lui Ian McEwan şi mi-am zis că dacă mi-aş dori să ating un nivel acela ar fi. Nu a scris romane de o întindere mare şi este foarte deschis spre problemele societăţii. Mi-a plăcut întotdeauna pentru că s-a jucat cu foarte multe teme şi a jonglat cu foarte multe medii – avocaţi, medici, cercetători, ecologişti…

O ultimă întrebare: Te construieşti ca scriitor profesionist?

Bogdan Răileanu: Mă gândeam la un moment dat la un subiect de povestire în care scrisul e la fel de popular precum fotbalul. Cei mai celebri, cei mai bogaţi, cei mai titraţi, cele mai bune de modele de urmat în viaţă să fie din rândul scriitorilor. Şi mi-am dat seama că pot apărea tot felul de probleme, pentru că scriitorii au metehne… Nu au disciplina sportivilor, spre exemplu, nu sunt modele de virtute. Modele de intelect, de gândire, de cunoştinţe, da, dar altfel…

La cartea asta am lucrat un an şi ceva, am scris printre picături mai mult dimineaţa, iar în ultima jumătate de an am rescris finalul. Cred că putea fi scrisă în şase luni maximum, ca autor debutant. Nu mă pot gândi serios la scris (din evidente motive financiare – n.red.). Vreau doar să scriu din când în când.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.