Luiza Iordan - Psiholog, psihoterapeut de orientare psihodinamică

Luiza Iordan, psiholog

Romanul Trei etaje, semnat de scriitorul israelian Eshkol Nevo, este structurat în trei povestiri ce dezbat subiecte cotidiene, care au ca element comun familia și copiii. Acţiunea este plasată într-un cartier liniștit dintr-o zonă limitrofă Tel Avivului, într-un imobil construit pe trei etaje – urmărind întocmai schița aşa-numitului „aparat psihic” descris de Sigmund Freud. Pornind de la teoriile freudiene, Eshkol Nevo abordează şi dezbate teme precum adulterul, infidelitatea, minciuna, plăcerea sexuală, doliul sau complexul oedipian.

În anul 1923, psihanalistul Sigmund Freud expunea pentru prima oară structura aparatului psihic în articolul intitulat „Eul şi Supraeul”. Astfel, acesta este împărţit în trei paliere, numite instanţe – Id (Se, termen acceptat în traducerea românească), Ego (Eu) şi Super Ego (Supraeu).

Cele trei instanţe au conţinuturi conştiente şi inconştiente, după cum urmează: Se-ul este întotdeauna inconştient, Eul are conţinuturi deopotrivă conştiente şi inconştiente, iar Supraeul este conştient.

Se-ul este cel mai vechi din punct de vedere ontogenetic şi conţine bagajul ereditar, adică instinctele, numite şi pulsiuni de către Freud. Psihanalistul împarte pulsiunile în două mari categorii: pulsiuni de viaţă (eros sau libido) şi pulsiuni de moarte (sau thanatos). Se-ul nu este conectat la realitatea externă. El reprezintă izvorul dorinţelor şi pasiunilor noastre şi este axat pe satisfacerea pulsională (a nevoilor şi dorinţelor noastre). Se-ul se ghidează după „principiul plăcerii” acţionând pe două căi: a reflexelor si a proceselor primare – satisfacerea dorinţelor prin vise, acte ratate sau cu ajutorul imaginaţiei.

Eul este mediatorul. Pe de-o parte mediază între dorinţa izvorâtă din Seu şi realitatea externă, iar pe de altă parte mediază între dorinţa şi conştiinţa sau critica din Supraeu.

Supraeul este instanţa formată în perioada copilăriei în urma educaţiei primite din familie, şcoală, tradiţii, mediu social. Are două mari componente: Eul ideal (imaginea ideală despre mine) şi conştiinţa morală sau critică.

Cele trei povestiri propuse de Eshkol Nevo explorează, în fapt, psihicul uman, analizând pe rând cele trei instanţe ale „aparatului” freudian: Seu, Eu şi Supraeu.

Arnon, Hani și Devora sunt trei personaje, aflate pe cele trei paliere (etaje), care ne permit să intrăm în intimitatea familiilor lor și, mai important, în intimitatea lor psihică.

Toate personajele ajung într-un moment de dificultate în care simt nevoia să-şi lase povara în braţele altcuiva. Vorbind, analizând, descărcând din tensiunile şi conflictele lor către un terapeut improvizat, sfârşesc, în final, prin a-şi limpezi gândurile şi a scăpa de tensiune.

De la poveste la poveste, funcţia terapeutului este preluată de către un prieten scriitor, în cazul lui Arnon, de către o veche prietenă a lui Hani, pe care aceasta din urmă nu a mai văzut-o de ani buni, iar în cazul Devorei, de un robot telefonic, ce a aparținut soțului ei mort.

***

„Etajul întâi”

Prima povestire numită „Etajul întâi” corespunde Se-ului, adică inconştientului sau pulsiunilor.

Arnon locuiește la etajul întâi. Este căsătorit cu Aylet, împreună cu care are două fetiţe, pe Ofiri și Yaeli. Trebuie să gestioneze complexul de vinovăție în urma adulterului cu o minoră și teama de abandon. Ajunge să se destăinuie unui prieten scriitor, în speranța de a găsi împreună o soluție.

După ce ai trăit vreme de douăzeci de ani cu o femeie, nu mai știi unde te termini tu și unde începe ea. Iar dacă te părăsește, pleacă cu tot cu tine” (p.78).

Trăind într-o relație fuzională cu soția lui, Arnon este prins între propriile dorințele sexuale, limitele impuse de soția sa și amintirea amenințătoare a tatălui său.

Foarte edificator este prezentată dinamica relației oedipiene dintre Arnon, Aylet și Ofri.

În complexul lui Oedip copiii se simt atrași de părintele de sex opus. Între copil și părintele de același sex apar tensiuni și gelozie. Părintele de același sex este văzut ca rival și tot el este cel care transmite granița limitelor. De-a lungul vieții, complexul lui Oedip se poate reactiva, nu neapărat cu aceeași angoasă care a fost percepută prima oară. Complexul lui Oedip se încheie cu interdicții, relaţiile sexuale între genitori și moștenitori fiind prohibite.

Trei etaje, Eshkol Nevo

Trei etaje, Eshkol Nevo

Arnon are o relație specială cu Ofiri, este copilul său preferat. De cealaltă parte, legătura dintre fiică și mamă este complicată, între cele două a existat mereu o tensiune, încă de când fetiţa a început să vorbească. Ayelet declară că Ofiri „are nevoie de limite” (p. 21), dar Arnon spune „am simțit încă de la bun început că este vorba de mult mai mult, că există o răutate în felul în care îi vorbește. Un fel de ac învelit în multă miere.” (p. 22).

La rândul ei, Aylet a avut o relație tensionată pe linie maternă. A fost crescută și „educată” de o mamă agresivă, care o bătea cu rigla și cureaua. Aylet este şi ea agresivă cu fiica sa, nu fizic, ci verbal.

Arnon spune despre el însuşi că nu este un tip violent. Atunci însă când amenințarea crește, bărbatul tolerează greu starea de angoasă și ajunge să ia decizii nepotrivite. În conflicte, pierde contactul cu realitatea, una dintre funcţiile principale ale Eu-lui, iar când tensiunea pulsională creşte, reacţionează impulsiv şi violent. Având un Eu slab, care nu reușește să facă față tensiunii pulsionale venită din Seu, și un Supraeu neevidențiat, Arnon acționează la nivel instinctual. Ajunge să cumpere o armă, pentru a se simţi mai puternic, cu scopul de a se apăra pe sine şi familia lui.

Spune despre soția lui că este o femeie puternică, dar că în anumite situații ea devine „ghilotină” .

„În ultimii ani, nu am luat nici o decizie fără să mă consult în prealabil cu ea….îi povestesc despre ezitările mele. Apoi îmi dă soluția.”  (pp.78-79).

Mereu a simțit o responsabilitate specială față de Ofiri, este protector și atent cu ea. Se simte amenințat de orice posibil „rival” ce poate interveni între el și fetiţă. Când aceasta are  un conflict cu un coleg de grădiniță (care, de altfel, o necăjea aproape zilnic), băiatul încercând să-i dea jos pantalonaşii spre amuzamentul celorlalţi copii, Aron reacționează violent și impulsiv.

Este un instinct. De necontrolat. Ce i-am făcut băiatului? Ceea ce se cuvenea. Am escaladat gardul grădiniţei, am înşfăcat copilul, l-am lipit de zid, zdravăn de tot, după care i-am spus că dacă o mai atinge pe Ofiri o singură dată, îl fac una cu pământul” (p. 28).

Aylet și Arnon au o relație de prietenie cu un cuplu de vecini în vârstă, Rut și Herman. Cei doi îi ajută, atunci când au nevoie, și stau cu Ofiri. Copiii îl plac pe Herman, este imaginea bunicului ideal. Știe povești, merge în patru labe și Ofiri îl călărește, cântă împreună și, la plecare sau la sosire, Ofiri îi dă un sărut pe obraz lui Herman. Aron simte gelozie față Herman. Nu vede cu ochi buni faptul că acesta îi cere lui Ofiri să-l sărute pe obraz.

La un moment dat, Herman începe să dea semne de demență, iar Arnon și Aylet se hotărăsc să nu o mai lase pe Ofiri cu Herman, în absenţa lui Rut.

Dar Arnon încalcă regula și ia o decizie proastă ca părinte, lăsându-şi fiica în grija bătrânului.

După câteva ore ajunge să o caute pe Ofiri, împreună cu toți vecinii, crezând că Herman a răpit-o și a abuzat-o sexual pe fiica lui. Nimic nu îi poate schimbă convingerea, pierde contactul cu realitatea, angoasa și furia pun stăpânire pe el și singura realitatea este cea înțeleasă și interpretată de el: ceva foarte rău s-a întâmplat cu fiica sa.

Atât istoria cu băiețelul de la grădiniță, cât și povestea cu Herman au încărcătură sexuală. Arnon presupune că Herman ar fi abuzat-o pe Ofiri, dar el este cel care încălcă limitele, făcând sex cu o franţuzoaică minoră, nepoata lui Herman.

Sexualitatea este însoțită de pericol. Adulterul este ceva nepermis, ce trebuie pedepsit.  Amenințarea capătă mai multe figuri: Aylet, franțuzoaica minoră, dar și imaginea tatălui – cel care impunea limite și ameninţa cu castrarea, în complexul oedipian al micului Arnon. Adultul simte această amenințare la nivel psihic, dar și la nivel corporal.

Deodată, m-a cuprins o frică idioată, dar foarte puternică, temându-mă că tata va intra acolo peste noi şi mă va târî afară din salon, până pe casa scărilor, şi mă va întreba: “Şi cum rămâne cu Ayelet!?” (p. 69).

Aylet îşi trasează propria limită în legătură cu adulterul, „nu sunt pregătită să accept infidelitatea. Asta e linia mea roşie.” (p. 77).

„Etajul întâi” este o poveste despre relaţiile de familie, despre iubire, sexualitate şi agresivitate, dar mai ales despre zona cea mai întunecată şi mai arhaică a psihicului uman, Inconştientul.

„Etajul al doilea”

La etajul următor, cel al Eu-lui, locuieşte Hani.

Aceasta este prinsă între dorințele ei interioare, izvorâte din Seu, de angoasa de a nu moșteni cumva tulburarea psihică a mamei sale, de atracția față de cumnatul ei, de teama de realitatea exterioară și de critica socială din Supraeu.

Hani este căsătorită cu Asaf, un soț care face multe deplasări în interes de serviciu, drept urmare lipsește foarte mult din viața de familie. Cuplul are doi copii, pe Liri și Nimrod. La o privire din afară, Hani pare realizată pe mai multe planuri. Pentru ea este important să facă totul așa cum trebuie pentru familie și în carieră pentru a avea un statut social bine poziționat și a da impresia că lucrurile funcționează cum trebuie.

Aparent, rolul de mamă i-a anulat contactul cu propria persoană. Se simte pierdută şi extrem de singură. Singurătatea este o stare generală, devine un mod de viață pentru Hani. Deși înconjurată de oameni, familie, cunoștințe, femeia trăiește în însingurare, atât în raport cu ea, cât şi cu ceilalţi.

Nu se regăsește pe ea însăşi. Teama de a nu moșteni tulburarea psihică a mamei sale este foarte împovărâtoare, nu o mai poate tolera.

Îi scrie prietenei din copilărie despre problemele ei apăsătoare și despre angoasele care o macină – „Mă tem că, dacă nu voi povesti cuiva ce se întâmplă, îmi voi pierde minţile.” (p.88).

Eshkol Nevo | Credit foto: Picture Alliance / DPA / CCH

Eshkol Nevo | Credit foto: Picture Alliance / DPA / CCH

Are sentimente contradictorii – iubire şi gelozie faţă de prietena ei, iubire, furie, dar şi dezamăgire faţă de soţul ei. Nu este conştientă de sentimentele ei şi are nevoie de timp pentru a putea gândi-rosti ceea ce simte. Iar ceea ce nu poate fi spus în cuvinte este spus” la nivel corporal, prin diverse simptome:

„Mi-am dat seama că durerea bruscă pe care am simţit-o în piept şi care m-a făcut să anulez în ultima clipă întâlnirea noastră a fost, de fapt, provocată de gelozie”. (p.89).

M-a făcut să mă chircesc pe dinăuntru. A fost o durere fizică. Ca şi când cineva mi-ar fi apăsat o mână pe burtă, mi-ar fi apucat splina şi ar fi răsucit-o.” (p. 91).

În relaţia cu soţul ei, crede că originea problemei este „hăul care s-a căscat între imaginea tatălui pe care ţi-ai imaginat că-l va întruchipa Asaf şi tatăl care este în realitate.” (p.95).

Nu mai simte faţă de el ceea ce simţea în trecut.

„O parte din sentimentele mele pentru Asaf s-au stins din pricina felului în care se poartă cu copiii”. (p.139).

Hani simulează o identitate falsă dusă către perfecțiune, un exercițiu pe care îl practică încă din copilărie, avându-i drept model proprii ei părinți. Atât tatăl, cât și mama ei, ascundeau evenimente unul faţă de celălalt, interzicându-le copiilor să povestească despre acestea.

Figura tatălui din amintirea ei este cea a unui părinte protector, dar cu tendința de a se pune în pericol.

Mama, suferind de o tulburare psihică, este internată într-un ospiciu. Lipsa maternă îi lasă un gol imens, pe care tatăl ei încearcă să-l umple, fără succes.

În relaţia cu mama ei, i-a lipsit afecţiunea corporală. Dar şi mama ei a fost crescuta, la rândul său, de o mamă care nu îşi îmbrăţişa copilul.

Hani este conştientă de acest model comportamental şi încearcă să rupă tiparul:

Fiindcă măcar în această privinţă am reuşit să rup lanţul; bunica nu o îmbrăţişa niciodată pe mama, iar mama nu m-a îmbrăţişat niciodată pe mine. Dar eu o îmbrăţişez pe Liri. Iar ea îşi va îmbrăţişa fiica” (p. 123).

Se simte pierdută în lumea singurătății. Între necesitatea de a fi perfectă și dorința de a simți. Este obosită și depășită de efortul de a salva aparențele. Angoasa o domină, iar legătura cu realitatea începe să se subțieze. Încearcă din răsputeri să lupte și să-și găsească echilibru.

Cea mai mare frică a ei este să nu sufere de o tulburare psihică, întocmai ca mama sa. Şi Hani aude voci, vede bufniţe, iar fiica ei – care seamănă fizic cu bunica – are o prietenă imaginară.

Atât vocea, critică şi dominatoare, pe care o aude, cât şi bufniţa (cu ochii mari şi cu faţa de inimă) pe care o vede sunt personaje feminine şi simboluri ale Supraeu-lui.

Pentru a se proteja, Eul ei foloseşte un mecanism de apărare arhaic, proiecţia. Expulzează din sine dorințe, sentimente, calități care îi aparțin, dar pe care fie nu le cunoaște, fie nu le acceptă ca fiind ale sale. „Ştie” ce ar răspunde soțul ei dacă ar putea, ce gândește prietena sau alții despre ea. Frustrările, starea de singurătate, lipsa de dorință de viață, epuizarea de a fi o mamă perfectă sunt scrise pe hârtie într-o împletire de scuze-acuze.

Sunt deja opt ani de când mă simt închisă într-o cușcă – da, exact așa – în cușca propriilor mele dorințe de a reuși acolo unde mama mea a dat greș, iar între timp, praful trecerii vremii mă acoperă, Neta. Iar eu îi dau voie să mă acopere. Nu mai am puterea de a simula o fericire care nu mai trăiește înăuntrul meu.” (p.138).

Paradoxal, Hani este poreclită „văduva de la etajul al doilea”, deși Asaf, soțul ei trăiește. Dar undeva, în interiorul ei, este vie. Se simte atrasă de fratele soţului ei, care reprezintă imaginea soţului ideal, pe care şi l-ar fi dorit.

Este ca şi cum paternitatea şi atracţia sexuală ar ocupa aceeaşi poziţie în mintea mea…Poate că Freud avea dreptate, atracţia sexuală nu este decât o undă a acelei prime dorinţe a băieţelului pentru mama lui şi a fetiţei pentru tatăl ei. În orice caz, faptele vorbesc de la sine: trupul-sufletul meu cântă iar şi iar pe aceeaşi coardă a reticenţei atunci când sunt în pat cu Asaf.” (p. 139).

Sexualitatea este un corespondent al viului, al dorinţei de viaţă şi de a da viaţă. La înmormântarea uneia dintre cele două prietene ale ei din copilărie spune că simţeam că viața mea, așa cum o știusem până atunci, avea să se încheie cu moartea lui Nomi. Și că din momentul acela avea să înceapă altceva, doar că între mine și acel altceva se întindea un hău de confuzie”. (p. 152 – 153).

Foto: Portret al psihologului austriac Sigmund Freud (1856 - 1939), în biroul său din Viena, Austria, la mijlocul anilor 1930. | Credit foto: Authenticated News/Getty Images

Foto: Portret al psihologului austriac Sigmund Freud (1856 – 1939), în biroul său din Viena, Austria, la mijlocul anilor 1930. | Credit foto: Authenticated News/Getty Images

Pe drumul de întoarcere de la groapă, Hani are nevoie să simtă că este vie. Scena este o împletire între reparaţie, nevoie, dorinţă şi sexualitate. Îşi înmormântează prietena şi, la scurt timp, concepe un copil. Ceva moare şi altceva se naşte în ea.

Captivă în imaginea ideală a femeii perfecte, între atracție și dorință, ajunge să se îndoiască de propriile decizii și face cu greu diferența între imaginar și realitate. Se simte pierdută, neajutorată şi se consideră undeva la limita nebuniei.

Se apără din ce în ce mai greu de critica bufniţelor. Dorinţa şi atracţia (pentru cumnat) sunt „pedepsite” de către Supraeul ei – numărul bufnitelor creşte la două şi amândouă o condamnă. Deşi vocile critice sunt feminine, reparaţia şi echilibrul vin tot dintr-o zonă feminină: prietena căreia îi scrie.

În timp ce redactează această scrisoare-confesiune, Hani îşi depăşeşte limitele, găsind forţa de a spune ceea ce simte, se reaşază bucată cu bucată, se redescoperă, se reîntregeşte în interiorul ei, recapăta o altă identitate.

Povestirea ei pare ruptă din firul cronologic. Pasajele de amintiri se suprapun şi se întrepătrund peste momentele pe care le trăieşte. Autorul strecoară în povestire simboluri (bufniţe, ceasuri, voci), vise etc. Nota de mister şi amibiguitate special construite de autor nu fac decât să ilustreze într-un mod original rolurile Eu-lui – cel de mediator între forţele pulsionale ale Se-ului şi presiunea exercitată de Supraeu, dar şi cel de echilibru între viaţa interioară şi realitate.

„Etajul al doilea” este o poveste despre singurătate şi însingurare, despre relaţiile în familie, despre maternitate, despre falsa imagine de sine, despre frustrare, iubire, gelozie, rivalitate.

„Etajul al treilea”

La ultimul etaj, cel al Supraeu-lui, locuieşte Devora. Soţul ei, Michael, cu care a fost căsătorită mult timp, a murit în urmă cu un an. Foşti judecători, cei doi au un fiu, pe Adar.

Devora, acum pensionară, trece printr-un proces al durerii şi al singurătăţii, după dispariţia lui Michael, sentimente accentuate puternic de ruperea relaţiei cu unicul lor fiu.

Găsește în camera de lucru a soțului ei un robot telefonic şi începe să înregistreze mesaje către Michael, ca și când acesta ar asculta-o de dincolo de mormânt. În viața Devorei au apărut schimbări, iar ea simte nevoia să-i vorbească.

Nu am cu adevărat nevoie de permisiunea sau binecuvântarea ta, Michael. Este important pentru mine să te am ca martor.”

Păstrează vie prezența soțului mort. Continuă să trăiască după obiceiurile pe care le-au avut împreună, gătește mâncărurile lui favorite, se uită la emisiunile lui TV preferate etc. Michael, deși mort, este prezent în casă, dar și în spațiul ei psihic, Devora trăiește și gândește după opiniile și principiile lui.

Dar mai înfricoșătoare decât aceste momente sunt clipele în care nu te mai simt. Simt că tot apartamentul acesta e doar un gol, în locul în care pe vremuri eram noi doi, iar dacă voi rămâne aici, voi deveni prizoniera pânzei de păianjen pe care moartea o țese în jurul meu, și, în cele din urmă, voi muri și eu, tot ca o insectă.” (p. 209).

În tot acest travaliu al durerii și al doliului, Devora se caută pe sine, deși gândește, trăiește și aproape că respiră într-un mod în care a fost învățată să existe – La naiba cât de importantă e încă pentru mine părerea ta!” (p. 190)

Fără modelul ei ideal, la care se raportează în permanență, este nevoită să ia propriile decizii și să țină cont de propriile dorințe și plăceri.

Michael și-a impus principiile de viață, reușind să le înlăture cât mai mult pe ale ei. Relația celor doi soți a fost una de iubire, o relație fuzională, au format o echipă chiar și în viața profesională. Atent și pasional în raport cu Devora, dar un adevărat judecător în relația cu fiul lor,

Michael a acţionat după codurile și legile lui. El este cel care a impus un standard de viață plin de strictețe, a fost foarte atent cu banii și cu imaginea lor publică. Toată familia a fost nevoită să funcționeze după codul lui de legi.

Pentru Michael, cartierul în care locuiau era „o insulă de sănătate”, dar Devora nu se mai simte bine acolo şi îl numeşte „o insulă de plictiseală şi conservatorism”.

Relaţia cu fiul lor a fost una extrem de dificilă. Adar a fost „pata” din tabloul perfect. Un copil rebel, care nu a respectat legea de acasă.

«Aţi impus în casa noastră nişte standarde imposibile, n-aveam nicio şansă să mă ridic la nivelul aşteptărilor voastre: Noi nu facem aşa, noi facem aşa” ».

Respins şi judecat în permanenţă, Adar se întreabă „cum aş fi putut să-mi găsesc drumul, în condiţiile astea?”.

Michael si Devora au fost judecătorii perfecţi, dar au eşuat ca părinţi. S-au învinovăţit şi acuzat unul pe celălalt pentru această nereuşită.

Legătura dintre tată şi fiu a fost un amestec de lungi dezamăgiri şi multă furie – „Ştiu că nu sunt decât o gumă mestecată, lipită de talpa frumoasă a pantofilor tăi, tată”.

Adar a rupt legătura cu părinţii, dispărând din viaţa lor. Devora este măcinată de durere şi vinovăţie. Inimă ei era împărțită între soț și fiu. O bună mediatoare în viața profesională, ea nu a reușit să medieze conflictul dintre cei doi, în viaţa de familie. Ca judecător, Michael nu l-a iertat pe fiul lui, l-a condamnat.

Ştii ceva? Slavă Domnului că ne-am descotorosit de el. Uite cât de bune sunt acum viețile noastre, fără teama permanentă că va intra din nou în cine știe ce necaz”. (p. 257).

Pentru Devora, dispariţia lui Adar a fost extrem de dureroasă. Sentimentul de vinovăţie continuă să o apese.

Îşi analizează decizia pe care a luat-o după naşterea lui Adar, atunci când s-a simţit pierdută între maternitate, singurătate şi dorinţa de a abandona totul.

Simţeam că ceva dinăuntrul meu începe să se destrame în timpul lungilor ore pe care le petreceam închisă în casă. Atunci m-am intors la serviciu, fiindcă acolo, cel puţin, regulile îmi erau clare.” (p. 186).

Avea ambiţii mari. Fusese o studentă bună şi avea succes în proaspăta sa carieră. Decizia de a se întoarce la serviciu îi va fi reproşată ulterior de Michael, ca fiind principalul motiv pentru toate problemele legate de Adar. Toată responsabilitatea vinovăţiei în relaţie cu fiul lor cade pe umerii ei.

Un alt aspect al vinovăţiei este revelat de momentul în care Devora a dorit cu orice preţ să menţină relaţia cu Adar, iar Michael s-a opus: „îţi spun cât se poate de clar: dacă reiei relaţia cu el, pierzi relaţia cu mine”. (p. 258). În mintea Devorei a persistat ecoul ameninţării lui: „Ai de ales între mine şi el.” (p. 260).

Dar aşa cum spune bătrâna în mesajele către soţul ei:

Nici o femeie nu ar trebui pusă în faţa unei astfel de alegeri, Michael, să decidă care legătură este mai importantă pentru ea – aceea dintre ea şi soţul ei sau aceea dintre ea şi copiii ei. Însă eu am făcut-o.” (p. 260).

Acum, când a luat distanţă de evenimentele petrecute, singură, fără restricţiile impuse de Michael, se poate îndoi de valoarea deciziilor pe care le-a luat în trecut.

Orice tribunal matern m-ar fi găsit vinovată, desigur. Şi m-ar fi condamnat la moarte. O mamă care renunţă la fiul ei – există oare vreun păcat mai mare în ochii naţiunii mamelor evreice?” (p. 260).

Devora hotărăşte să se implice în viaţa socială şi descoperă că poate ajuta. Devine utilă, iar viaţa ei capătă o altă dinamică. Descoperă că oamenii pot fi acceptaţi, chiar dacă au greşit.

Foto: Eshkol Nevo cu Marius Constantinescu | Credit foto: DițiGeo Mihai

Foto: Eshkol Nevo cu Marius Constantinescu | Credit foto: DițiGeo Mihai

Devora este un personaj-cheie, prin intermediul ei aflăm continuarea celorlalte povestiri. Locuitoare în casa Supraeu-lui, acolo unde stăpânesc moralitatea şi critica, Devora pare un personaj atoateştiutor, care îşi face simţită prezenţa de undeva dintre etaje, din spatele uşilor, intimidându-şi vecinii. Prin natura profesiei sale, le transmite celorlalţi sentimentul apăsător că sunt permanent supravegheaţi.

Instanţele psihice nu sunt spaţii închise, ele comunică. De-a lungul vieţii, sub influenţa evenimentelor, un Eu slab se poate întări sau un Supraeu dur poate fi „îmblânzit”.

Acest ultim aspect este ilustrat de povestirea de la „etajul trei”. Devora trece de la modul ei sever de „a judeca vieţile oamenilor” la o formă mai relaxată de raportare la ceilalţi, care acceptă greşeala şi iertarea.

„Etajul al treilea” este o poveste despre diferitele faţete ale iubirii, despre travaliul de doliu, despre singurătate, relaţii de familie, vinovăţie, greşeală şi diferite forme de iertare.

***

Prin intermediul acestor povestiri rupte parcă din viaţa reală, Eshkol Nevo deschide uşa imobilului” organizat pe trei etaje, asemeni aparatului psihic. Autorul reuşeşte să construiască personaje vii, împovărate cu greutatea vinovăţiei şi a singurătăţii, care stârnesc empatia cititorului şi îl poartă într-o călătorie emoţionantă, plină de interogaţii.

Mamele din cele trei povestiri trăiesc din plin perioada maternității, sunt femei care se pierd pe sine printre copiii și soții lor și care fac eforturi de a se regăsi. Iubirea are diverse chipuri, baleiază între cote mici şi cote maxime şi, nu de puţine ori, îşi dă întâlnire cu ura, gelozia şi invidia.

Niciunul dintre personaje nu își pierde statutul de om, iar sentimentele pe care le trăiește fiecare în diverse momente ale vieții lui, sunt întâmplări pe care fiecare cititor este posibil să le trăiască.

Firul naraţiunii leagă asociaţii libere.

 Nu în ultimul rând, romanul poate fi privit și ca o pledoarie pentru psihoterapie.

Important este să vorbeşti cu cineva. Altfel, omul, de unul singur, nu ştie la care dintre cele trei etaje se află, condamnat să bâjbâie în întuneric, pe casa scărilor, în căutarea întrerupătorului.” (p. 289).

Imaginea psihoterapeutului este puternic conturată, fiind descris drept persoana din afară fiecăruia – un om care primește și dăruiește, care nu critică și, cel mai important, care atunci când este nevoie, îi ajută pe ceilalţi să iasă din ei înşişi pentru a se recompune și a se regăsi.


Luiza IordanLuiza Iordan este psiholog, psihoterapeut de orientare psihodinamică


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Luiza Iordan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.