Am cunoscut-o pe Luana Schidu când am vrut să scriu un articol despre romanul de debut Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, recent apărut în versiune românească.

În calitate de traducătoare a acestei cărţi, Luana Schidu mi-a povestit o mulţime de detalii despre naraţiunea emoţionantă, susţinută de scriitura subtilă a autoarei tătare. Şi, nu în ultimul rând, despre provocările întâmpinate în transpunerea originalului în limba română – provocări cărora traducătoarea le făcuse faţă, spun eu, cu măestrie.

Luana Schidu a lucrat ca redactor la editurile Humanitas și Reader’s Digest, iar acum este redactor-șef la Reader’s Digest/Tarsago România. Pasiunea ei rămâne însă traducerea literară, o muncă frumoasă şi dificilă, deseori marginalizată sau chiar trecută sub tăcere în dezbaterile culturale mainstream.

Patricia Highsmith,  Irvin D. Yalom, Anaïs Nin, Djuna Barnes, Lev Tolstoi, Oscar Wilde, Henry James sau Lydia Davis sunt doar câteva nume  de autori din portofoliul traducătoarei. A primit premii pentru traducere din partea Uniunii Scriitorilor din România pentru romanele Vrăjitorul de Vladimir Nabokov (2006) și Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici (2017).

Acum câteva zile, Luana Schidu a acceptat să ne vedem a doua oară pentru o discuţie despre profesiunea ei de credinţă, cea de traducător, şi despre propriul „laborator alchimic” al interpretării literare.

***

Din ce limbi traduceţi?

Luana Schidu: Din engleză si rusă, în principal. Am tradus câteva cărţi şi din franceză; și din spaniolă, dar din ultima, până acum, doar cărți pentru copii. Engleza şi rusa îmi sunt cele mai la îndemână; de altfel, sunt și limbile pe care le-am studiat în facultate.

Când v-aţi apucat de tradus?

Luana Schidu: Aproape imediat după facultate. Pentru că m-am angajat destul de repede la editura Humanitas şi acolo am descoperit că pot să-mi iau și traduceri, pe lângă munca de redactor. Am avut noroc, e chiar un lucru pe care îmi doream să-l fac. Visam să fac asta, chiar înainte de revoluţie (când însă mi se părea un vis greu de atins). Eu am terminat facultatea în 1990, aşa încât terminarea facultăţii a coincis cu încheierea acelei epoci oribile.

Cum a apărut dragostea pentru literatură? Se trage din facultate?

Luana Schidu: Se trage din copilărie. Mi-am dorit de mică să fac ceva legat de cărţi, eram îndrăgostită de ele, datorită în bună măsură tatei, care a avut un rol covârșitor în acest sens. Tata era inginer militar, dar înclinațiile lui au fost mereu umaniste. N-a reușit să le urmeze ca profesie, din cauza aceleiași epoci. Când eram foarte mică îmi citea și făcea ca lecturile să fie miraculos de atrăgătoare, mai târziu îmi propunea cărțile gradat, în funcție de ce i se părea că trebuie citit la fiecare vârstă. Când terminam o carte, o discutam cu el. În același fel mi-a deschis gustul pentru muzică, arte plastice, teatru… A fost o perioadă foarte frumoasă. De fapt, îi dedic, în gând, fiecare traducere pe care o public – simt că-i puțin și a lui.

Dragostea mea pentru cărţi era inevitabilă.

E și un moment, în copilăria mea, care îmi amintește cât de timpurie era fascinația: când am fost făcută pionier, pe la opt ani. Elevii mai buni erau „premiați“ primind această „onoare“ mai devreme decât ceilalți, într-un loc special, nu la școală. Eu am trăit acest moment „înălțător“ la statuia lui Lenin, la Casa Presei, după care am fost duși să vizităm tipografia. Îmi amintesc cât de emoționată am fost că mă aflu în locul unde se întrupau cărțile. Mi-au rămas vii în minte senzaţiile, mirosul, oamenii care culegeau literă cu literă – aşa era pe vremea aia – m-au impresionat profund – cred că nici un laborator de alchimie n-ar fi putut fi mai interesant.

După care a urmat o perioadă cenușie, când am terminat şcoala generală, iar eu am vrut să fac filologie, bineînţeles, iar părinţii, pe bună dreptate au zis că sunt prea mică să aleg, să-mi dau seama ce vreau să fiu când mă fac mare, şi, în plus, se știa că filologia nu era „de viitor“. M-au îndemnat să aleg matematică-fizică, pentru că de acolo mai puteam vira către filologie, dar invers, în niciun caz.

Şi am făcut un liceu de matematică-fizică foarte bun (se numea Liceul de Matematică-Fizică Nr. 3 pe atunci, astăzi, Alexandru Ioan Cuza), care ar fi trebuit să mă deturneze. Şi nu a reuşit deloc. În clasa a 11-a, mama a fost chemată la şcoală de dirigintă, care era profesoară de matematică, şi a fost întrebată dacă știe că am declarat că vreau să fac filologia, pe vremea aceea  era „nechibzuit” să alegi aşa ceva… Bineînțeles că mama știa – nu numai atât, dar când și-a dat seama că atracția e puternică și reală, m-a încurajat (cred că mama e una dintre cele mai înțelepte persoane pe care le cunosc – și mă încurajează și azi). Până şi profesoarele de engleză şi de rusă din liceu, care mă iubeau foarte tare, m-au sfătuit, îngrijorate, ca, dacă vreau ceva umanist, măcar să aleg arhitectura, pentru că e o combinaţie între uman şi real şi e mai de „viitor”…

Mi-am văzut de drumul meu. Mă pregăteam să mă duc trei ani la ţară ca profesoară, cum era obligatoriu pe vremea aia, deși speram, în sinea mea, să se întâmple un miracol (nu mi-am dorit niciodată să fiu profesoară; de fapt, spuneam mereu că în mod ideal aș vrea să lucrez într-o editură, dar, cum ziceam, pe atunci era greu) … Chiar înainte de revoluţie (eram în ultimul an de facultate) mă gândeam serios să-mi cumpăr cizme de cauciuc şi ce-mi mai trebuia pentru un sat plin de noroaie, fără drumuri şi fără gară.

Și miracolul s-a petrecut. Și m-am angajat direct într-o editură (Humanitas). Am avut un noroc fantastic.

Când v-aţi apucat de tradus, aţi simţit coup de foudre, o contopire imediată cu traducerea, cu meseria de traducător?

Luana Schidu: Da, mi-a plăcut de la început foarte tare să fac asta. Și am avut și norocul să fiu îndrumată cu generozitate de un om de carte desăvârșit, și el traducător valoros, Sorin Mărculescu. Am învățat foarte multe de la el.

Care este prima carte tradusă?

Luana Schidu: Cred că Talentatul domn Ripley, de Patricia Highsmith.

Cum erau termenele impuse pe vremea aceea?

Luana Schidu: Pentru cartea asta, nu-mi amintesc să fi avut un termen foarte strâns. Termenele erau fixate și în funcţie de nevoile editurii. Uneori era nevoie, dintr-un motiv sau altul, să apară cartea foarte repede, alteori, termenul era lăsat la alegerea traducătorului (în general, se calcula cam pentru 100 de pagini pe lună, chiar dacă știai că poți face mai mult), oricum, data de predare o stabileam cumva împreună.

Câte cărţi aţi tradus până acum?

Luana Schidu: Nu ştiu, nu le-am numărat. Câteva zeci – în jur de 50, probabil, mult mai multe dacă le socotesc și pe cele pentru copii…

Cam la ce interval traduceţi?

Luana Schidu: În ultima vreme traduc cam tot timpul, înainte mai făceam pauze de câteva luni, nu ştiu dacă a fost vreodată un an întreg.

Spuneaţi că sunteţi cumva dependentă de asta.

Luana Schidu: Da, e o dependenţă. Părea să apară un mic sevraj când nu aveam de tradus. Mă simţeam ciudat, parcă îmi lipsea ceva esenţial.

Câte ore traduceţi pe zi?

Luana Schidu: Nu-mi place să traduc cu program, dar în zilele în care mă apuc de treabă, pot traduce şi zece ore. Cu pauze, dar mi se întâmplă să nu mă ridic de pe acelaşi scaun şi câte şase ore, amân până și să beau apă… Îmi spun că trebuie să mă opresc, să mă mai mişc, îmi spun: imediat ce termin paragraful, iar paragraful se termină într-un fel care cere alt paragraf şi se leagă totul și… Evident, nu e întotdeauna aşa, e şi în funcţie de carte. Au fost şi cărţi la care mă ridicam des de pe scaun… Dar, cel mai adesea, traducerea mă prinde.

Nu sunt deloc disciplinată, nu îmi stabilesc, ca alţii, un program de traducere, în parte pentru că vreau să am continuitate și, având și alte treburi de făcut, ar însemna să lucrez în doze mai mici (ăsta e unul dintre dezavantajele majore ale faptului că nu se poate trăi numai din tradus), dar şi fiindcă pentru mine traducerea nu e o meserie, e o plăcere, o asociez cu libertatea.

Care carte v-a solicitat mai mult decât toate celelalte, care a ridicat cele mai multe probleme de limbaj sau de altă natură?  

Luana Schidu: N-aş şti să spun, pentru că au existat mai multe tipuri de dificultăţi întâmpinate… Iar unele provocări îmi plac mai mult decât altele…

A fost de exemplu Zâtul Tatianei Tolstaia (Curtea Veche, 2006). Am acceptat-o fără să ştiu mare lucru despre ea, urma să mă apuc de tradus cam într-un an, la vremea când o acceptasem eram ocupată cu altă traducere… Am început să mă interesez ce e cu ea, să citesc recenzii, abia când urma să mă apuc să o traduc. Prima frază pe care am citit-o despre această carte a fost că e „intraductibilă”. În plus, la vremea aceea nu mai tradusem din rusă de vreo 15 ani şi aveam impresia că am şi uitat puţin, că nu-mi mai era foarte la îndemână. Primele vreo 30 de pagini au mers mai greu, după care lucrurile au început să curgă frumos.

A fost o carte complicată pentru că avea toate tipurile de provocare pe care le poţi întâmpina ca traducător. Avea cuvinte inventate, care porneau de la rădăcina unui cuvânt şi trebuia să îţi dai seama care e acel cuvânt pentru a putea inventa şi tu un cuvânt cu acelaşi sens…

Avea trimiteri culturale pe care autoarea nu le făcea explicit, nici nu le menţiona în subsol – două versuri ici, o frază dincolo, pe care trebuia să le recunoşti, erau referinţe la scriitori cunoscuţi, ruşi, dar nu numai, trebuia să fi citit… Tolstaia nu dădea niciun indiciu, trebuia să intuiesc eu că e ceva acolo, să încep să sap, să caut.

Apoi avea versuri, pe care m-am străduit să le traduc cu rimă şi ritm… Avea limbaj arhaic, avea un anumit ton… Îmi aduc aminte şi acum de un moment când mă uitam relaxată la patinaj artistic şi, la un moment dat, am sărit de pe fotoliu şi am zis: „guguştiuc, ăsta e cuvântul…!” Tot căutasem – nu era nici porumbel, nici altă pasăre –, iar mintea mea continuase să lucreze, nu era mulţumită cu ce găsisem sau nu găsisem înainte… Au fost multe momente din astea de-a lungul vremii.

Luana Schidu | Credit foto: Arhivă personală Luana Schidu

Luana Schidu | Credit foto: Arhivă personală Luana Schidu

Apropo de asta, aţi avut momente de panică, v-aţi temut că nu găsiţi cea mai bună formulă de traducere?

Luana Schidu: Singura carte la care mi-a fost realmente frică – că n-o să găsesc tonul sau că uneori nu înţeleg foarte bine ce spune a fost Pădurea nopţii, de Djuna Barnes. Autoarea are o scriitură extrem de complicată, cu fraze foarte ample, cu o topică ciudată. Erau fraze în care înţelegeai foarte bine toate cuvintele, dar nu înţelegeai foarte bine cum se leagă, care este sensul exact. Este o scriitoare fabuloasă, mi-a plăcut provocarea, mi-a plăcut să mă „joc” cu textul ei, am savurat din plin fiecare astfel de „tortură”. Am fost recunoscătoare că am avut prilejul s-o traduc.

Ce nu mi-a plăcut, de exemplu, deşi era tot de tipul ăsta, a fost, culmea, Henry James. Am tradus Desenul din covor şi mi s-a părut că uneori frazele (la fel de complexe) sunt complicate inutil… Nu erau frazele ample care, când le dovedeşti, sunt frumoase, curg şi exprimă mai nuanțat ceva, ci fraze greoaie şi atât. Citindu-l pe Henry James nu mi-am dat seama de asta, ci abia când l-am tradus, când am intrat mai adânc în text. Dar poate să fi fost o impresie foarte personală, de moment, chiar.

Cel mai mulţumită sunteţi de care carte?

Luana Schidu: Cred că de Zâtul. A fost prima mare provocare, dar mi-a şi plăcut cartea. A fost şi cartea care m-a făcut să mă simt cel mai bine (până atunci) ca traducător. Împlinită. Eram atât de încântată de fiecare dată când găseam „formula” corectă…!

Și De profundis, a lui Oscar Wilde (Humanitas, 2014), o carte care m-a solicitat în alte feluri, dar pe care am iubit-o, în care m-am simțit bine.

Şi poate volumele de proză scurtă ale Lydiei Davis, Defalcare. Aproape nicio aminitre și Un impuls bizar (Vellant, 2016 și 2017), deşi n-am avut o relaţie strânsă cu autoarea, n-am intrat în rezonanță cu ea decât în puține locuri, dar nu se poate contesta că e o scriitoare valoroasă și trebuie să recunosc că jocurile ei filologice au fost o încântare la tradus.

După cum vedeți, mi-e greu să aleg…

Au fost şi cărţi care mi-au ieşit bine şi toată lumea spunea că au ieşit bine, dar eu simțeam că nu avusesem timp destul ca să le „pritocesc“ până la capăt, aș mai fi lucrat pe text.

Vă simţiţi mai confortabil din rusă sau din engleză în română?

Luana Schidu: Am început prin a mă simți la fel de confortabil în amândouă. Apoi a fost, cum ziceam, o pauză în ce privește rusa, așa că acum aș spune că în engleză, dar numai pentru că am tradus mai mult, o folosesc mai mult. Rusa redevine însă şi ea confortabilă pe măsură ce zăbovesc mai mult în ea. În ultima vreme am tradus mai mult din rusă şi am început s-o simt mai la îndemână. Am descoperit cu bucurie că pauzele se recuperează. Pare să fie „ca mersul pe bicicletă”.

Consideraţi că limba română este ofertantă pentru tradus, este destul de evoluată, are o dinamică compatibilă cu cea a limbii engleze? Are o acoperire generoasă?

Luana Schidu: Engleza, prin însăși structura ei, permite combinaţii mai variate, expresiile, unele  inedite, se formează mai uşor; româna e mai restrictivă întrucâtva, poate și datorită caracterului ei de limbă analitică. Dar tocmai această constrângere face totul atât de interesant. Nu cred că e vital ca limba în care traduci să aibă o dinamică compatibilă cu limba-sursă (deși sigur că ajută), se pot găsi, de cele mai multe ori, echivalențe. Firește că există și frustrări, întotdeauna în traducere există mici incompatibilități, chiar și când e vorba de limbi apropiate ca structură sau la fel de evoluate. Și există și o participare a traducătorului la evoluția propriei limbi. Dar e nevoie de foarte multă măsură și autocenzură, de un simț al limbii care să-ți spună când neologismele sau expresiile noi pot fi absorbite de limba ta și când sunt simple barbarisme sau calcuri.

Cum vă situaţi vizavi de aşa-zisele barbarisme, împrumuturile brutale, romgleza corporatistă?

Luana Schidu: Sunt total împotriva barbarismelor, n-am nimic împotriva neologismelor. Dacă e nevoie de absorbirea unui termen în română, pentru că chiar exprimă ceva pentru care nu există echivalent în limba română și nu poate exprima decât cu foarte mare greutate, în multe cuvinte şi inexact, atunci sigur că adopţi termenul, aşa cum au intrat o grămadă de cuvinte din alte limbi.

Barbarism este cuvântul folosit inutil, atunci când în română există deja unul sau chiar mai multe cuvinte cu același sens. De pildă, de ce trend şi nu „tendinţă” sau „curent”? De ce „a aplica” și nu „a candida”, sau „a solicita”? De ce draft și nu „schiță“, „ciornă”? De ce staff și nu „personal”? De ce job și nu „slujbă”, „serviciu”?

Ce părere aveţi despre „locaţie”?

Luana Schidu: Îmi sună foarte prost. Înțeleg nuanța în plus față de cuvinte ca „loc” (sau, uneori, „sediu”) din sensul care i s-a adăugat în DEX, dar mi se pare că se poate spune şi altfel. Poate există contexte în care se impune, e util, dar faptul că acest cuvânt exista deja în română cu alt sens poate crea confuzii…

Deci sunteţi pentru îmbogăţirea limbii cu neologisme?

Luana Schidu: Da, dar nu cu orice preț și nu forțat. Aş aştepta să dospească cuvântul cu pricina, să intre (justificat!) în limbă, înainte de a-l introduce în DEX. Până la urmă nu e atât de greu să găseşti echivalenţe, să găseşti o formulă prin care să exprimi ce trebuie fără să apelezi neapărat la cuvântul ăla… Deseori poate distona, poate să strice ritmicitatea textului… Din nou, e nevoie de un simț al limbii pentru a avea măsura justă.

Aţi călătorit sau călătoriţi prin vreun loc prin care s-au plimbat personaje din cărţile traduse, în care s-a petrecut vreun episod din cărţile traduse?

Luana Schidu: Rar. Mi-aduc aminte că am terminat de tradus Călătoria mincinoşilor de Karen Maitland, un roman foarte frumos, un fel de thriller medieval, fără mari mize, dar foarte bine scris, şi o lectură captivantă. Erau personaje acolo care trăiseră în ghetoul din Veneţia şi, întâmplător, imediat după ce am predat romanul m-am dus la Veneţia, în vacanţă – aşa s-a întâmplat; a fost o bucurie să bântui prin locurile unde fuseseră personajele. Refăceam trasee, drumuri.

În carte exista un personaj, sticlar, care venise în Anglia din Veneţia‎, îl chema Michelotto, şi tot ce-i mai rămăsese din Veneţia era o lacrimă de sticlă perfectă, de o frumuseţe minunată. Mi-aduc aminte că am căutat îndelung, la Murano, ceva care să semene cu „lacrima lui Michelotto”…

O altă întâmplare e legată de o carte pe care n-am tradus-o, dar pe care mereu mi-am dorit s-o traduc, încă din facultate: Maestrul şi Margareta. Pe atunci eram absolut captivată de Bulgakov și rămâne unul dintre scriitorii mei preferați. La sfârşitul facultăţii, am stat o lună la Moscova, ca să ne pregătim lucrarea de diplomă (care, bineînțeles, în ce mă privea, era despre Bulgakov – ba chiar despre fantastic la Bulgakov). Când am ajuns acolo, m-am dus glonţ la casa de pe Sadovaia, unde a locuit Woland. Am intrat un pic în hol, să-mi fac idee cum arăta pe dinăuntru, şi, exact când am deschis uşa, din casă a ţâşnit o pisică neagră, destul de grasă. Leit Behemoth! Vă dați seama cât de bine a mers lucrarea despre fantastic după episodul ăsta…

Aţi avut relaţii de prietenie strânse cu un autor, o autoare, aşa încât să devină o datorie de onoare să-l traduceţi, aşa încât autorul să nu lase pe altcineva să-i traducă cartea?

Luana Schidu: Nu, n-am avut. De fapt, dacă stau să mă gândesc, singura autoare pe care am tradus-o şi am şi cunoscut-o în carne şi oase e Guzel Iahina. Cu ceilalţi n-am apucat până acum să mă întâlnesc, dar există autori de care te ataşezi, te ataşezi de ei şi când nu îţi plac foarte tare, parcă nu te lasă inima să laşi pe altcineva să-l traducă dacă eşti tu solicitat.

Dacă cartea vă place foarte tare mai simţiţi nevoia să-l cunoşteţi pe autor sau nu?

Luana Schidu: Mi-ar plăcea să-l cunosc, mă bucur dacă se întâmplă, dar nu e o nevoie. Relaţia e cu cartea, în primul rând, şi, oricum, am învăţat că uneori e mai bine să nu cunoşti autorul, pentru că s-ar putea să fie foarte diferit de ce îţi imaginezi.

Dar aţi simţit nevoia să comunicaţi cu ei pentru a afla mai multe despre un text, dacă aveaţi neclarităţi, apropo de sensuri ascunse?

Luana Schidu: Din păcate, cei cu care aş fi vrut să comunic nu mai erau abordabili (decât eventual prin şedinţe de spiritism), iar la cei contemporani nu mi s-a întâmplat deocamdată.

O prietenie de genul acesta poate potenţa traducerea unui text.

Luana Schidu: Cu siguranță. Spun doar că nu mi s-a întâmplat mie. E foarte frumos să creezi o relaţie de genul acesta, cum a fost de pildă prietenia dintre Antoaneta Ralian şi Iris Murdoch (sau cum este între Dinu Flămând şi Antonio Lobo Antunes, completarea mea).

Luana Schidu, la lansarea cărţii semnate de Guzel Iahina | Credit foto: Valeriu Turea

Luana Schidu, la lansarea cărţii semnate de Guzel Iahina | Credit foto: Valeriu Turea

Există tendinţe în traducere, care ar trimite la o anumită „şcoală” de traducere?

Luana Schidu: Există două tendinţe mari. Traducătorii cărora le place ca textul să sune foarte frumos, au diverse „găselniţe” şi sunt foarte fericiţi când traducerea lor sună mai bine decât textul autorului – tendinţă pe care o resping vehement de câte ori pot…

Şi tendinţa pe care o susţin, aceea ca traducătorul să traducă exact, respectând textul (în litera şi în spiritul lui), pentru că publicul românesc sau publicul unui autor trebuie să citească acelaşi text la care are acces şi publicul din ţara autorului respectiv.

Mi se pare chiar incorect să faci altfel.

Dar editura are un cuvânt de spus, nu lasă să iasă traduceri pe lângă original…

Luana Schidu: Redactorii fac corecturi în acest sens, dar nu până la capăt, pentru că textul sună foarte frumos, n-ai cum să-l rescrii pe tot, iar traducătorul trebuie să fie şi el de acord, (şi cu cât va avea contribuţii mai personale, cu atât va fi mai ataşat de traducerea lui, care este opera lui până la urmă). Şi atunci editura mai drege, mai atenuează unde simte că s-a îndepărtat prea mult de textul original, dar nu poate rescrie de la zero traducerea.

E o delimitare destul de greu de găsit între cele două tipuri de tendinţe. Aţi întâmpinat probleme de acest fel cu traducerea dvs.? Sau aţi găsit din start echilibrul în traducere?

Luana Schidu: Eu sunt de-a dreptul obsedată să traduc foarte aproape de text. Sigur că găseşti formule frumoase, dar sunt frumoase în măsura în care sunt cele mai potrivite acolo, sunt cel mai aproape de ce (și cum) vrea autorul să spună. Mie mi se pare că în asta constă frumuseţea unei traduceri: să redea cât mai mult din spiritul lumii – nu doar al celei pe care o evocă autorul, ci şi al celei din care provine acesta şi în acelaşi timp să pară că textul original este scris în română, să fie fluent. Nici să sune a calc, Doamne ferește, dar nici să se îndepărteze de text. De altfel, deja traducerea nu poate fi perfect fidelă originalului – și asta e frustrarea eternă; de ce să adăugăm noi infidelități?

Dar vi s-a întâmplat să găsiţi pasaje în cărţi care să vă sune nu tocmai fericit şi să aveţi tendinţa să le rescrieţi, cel puţin mental, ca să sune mai bine, mai corect?

Luana Schidu: Mi s-a întâmplat, dar în traducerea efectivă am încercat să nu mă îndepărtez foarte tare de original. În fond, autorul trebuie cunoscut și cu stângăciile lui. Am făcut asta doar dacă era o greșeală concretă sau o incoerenţă (la pagina 5 afirma că rochia era roşie, peste un anumit număr de pagini, rochia era violet) neesenţială pentru stilul autorului.

Dar reglajul e fin. Nu e nevoie să faci poezie dacă acolo nu e.

Până la urmă, bănuiesc că este o chestiune temperamentală… Nu toţi sunt făcuţi să fie traducători.

Luana Schidu: Într-adevăr. Am apreciat foarte mult un scriitor care mi-a spus că a încercat să traducă, şi-a dat seama că nu se poate abţine să nu îmbogăţească textul, a tradus o singură carte şi s-a oprit.

Şi, da, sunt scriitori care scriu foarte bine şi traduc (şi continuă să o facă) foarte prost. Există şi scriitori care scriu şi traduc foarte bine şi reuşesc să fie scriitori când trebuie să fie scriitori şi traducători când trebuie să fie traducători. Un exemplu notoriu în acest sens este Radu Paraschivescu, căruia i-am şi redactat traduceri, şi care reuşeşte să fie un traducător fidel textului – şi are un talent ieşit din comun, pentru care, dacă nu l-aş admira atât de tare, aș spune că-l invidiez.

Şi mai sunt alţi traducători care, în secret, se visează scriitori, şi îşi revarsă în traduceri talentele veleitare.

Aţi fi vrut să fiţi şi scriitoare?

Luana Schidu: Când eram mică cred că asta voiam să mă fac. Acum nu scriu, am câteva lucruri, câteva vagi idei că poate cândva o să scriu ba despre una, ba despre alta, dar nu-mi propun neapărat s-o fac. Mi se pare că dacă o să simt nevoia foarte tare o să vină de la sine, nu trebuie să forţez asta…

Ce părere aveţi despre softurile de tradus automat, nu mă refer aici la google translate, ci la softuri perfecţionate şi specializate care se folosesc la Bruxelles, de exemplu, şi care au transformat traducători şi translatori care cunosc multe limbi străine în editori de text?

Luana Schidu: Cred că pentru traducerile literare nu reprezintă un pericol. Pentru că este într-o asemenea măsură o chestiune de alegere personală, de nuanţă, de ton, de ritm, încât nu cred ca vreun soft să poată suplini toate astea. Oricât de mult ar fi îmbunătăţit programul respectiv, o traducere literară este totuşi un act de creaţie, într-un anume sens foarte personal. Şi chiar într-un viitor SF, cred că aportul personal va fi semnificativ.

Din punctul de vedere al unui traducător, cartea electronică reprezintă o ameninţare?

Luana Schidu: Nu. Textele vor trebui în continuare să fie traduse, redactate, ca şi în cazul cărţii tipărite. Ameninţarea pe care o poate reprezenta formatul electronic este doar la adresa tipografiilor. În măsura în care cărţile electronice nu sunt piratate, dar acest lucru se va reglementa din ce în ce mai mult – pornind de la autorii şi editurile care vor vrea să-şi ia măsuri de siguranţă.

În urmă cu câţiva ani, Antoaneta Ralian spunea că România este ţara cu cei mai prost plătiţi traducători din UE (mai prost plătiţi decât traducătorii bulgari şi chiar decât traducătorii albanezi). Îi susţineţi afirmaţiile?

Luana Schidu: Da, am văzut nişte documente în acest sens. Au fost unele ţări în care traducătorii au reuşit fie să militeze suficient încât să-i convingă pe editori să crească tariful, fie, dacă nu s-a putut lucrul acesta, nu-mi mai amintesc în ce ţară anume, au reuşit să convingă parlamentarii să treacă o lege potrivit căreia nu ai voie să plăteşti traducătorii sub un anumit tarif.

Eu, personal, am avut câteva tentative de negocieri eşuate cu editori care îmi spuneau „Nu se poate, creşte preţul cărţii, ești din branșă, ar trebui să înţelegi…”. Tocmai pentru că sunt din branşă ştiu că este un procent infim din preţul cărţii, cred că nici dacă se dublează tariful traducătorului nu o să se simtă în preţul cărţii sau o să fie 30 de bani în plus, care cu siguranţă nu o să împiedice vânzarea cărţii. În plus, nu spune nimeni că trebuie să existe tarif unic – el poate fi stabilit în funcție de valoarea traducătorului și de dificultatea textului.

La ora asta, există traducători care reuşesc să-şi negocieze tariful foarte zdravăn. La mine, piedica este că munca îmi place atât de mult încât… se cam simte și pierd, inevitabil, negocierea. Dar mi se pare nedrept.

Cred totuși că, în practică, fie și cu mai mult talent la negociat, nimeni nu poate trăi din asta. Decât la limită şi muncind îngrozitor de mult. Legând cărţile şi lucrând minimum 10 pagini pe zi.

La nivel individual, negocierea se poate sau nu solda cu creşterea tarifului. Dar există presiuni din partea vreunei asociaţii?

Luana Schidu: S-a format de curând o asociaţie a traducătorilor literari, tocmai cu acest scop, care încearcă să facă lobby pentru creşterea tarifului de traducător (în general între 2,5 și 3,5 euro pe pagina standard). Dar e abia la început. Eu nu sunt membru, dar îi cunosc pe câțiva dintre cei de acolo. Ar trebui să facă acest lucru şi Uniunea Scriitorilor, poate, dar n-o face…

Sunt mulţi traducători tineri care lucrează cu plăcere dar care au început să pună problema mai tranșant, aşa că s-ar putea, cu timpul, ca lucrurile să se schimbe în bine…

Luana Schidu | Credit foto: Fabian Anton

Luana Schidu | Credit foto: Fabian Anton

Există orgolii competiţionale între traducători, animozităţi?

Luana Schidu: Bănuiesc că da, ca în orice breaslă, dar nu m-au interesat niciodată, eu nu le am. Nu ştiu dacă există astfel de sentimente în legătură cu mine, mi-ar plăcea să cred că nu. Dar asta depinde de abordarea fiecăruia. Poţi să alegi să îi invidiezi pe confraţi și să te simţi într-o competiţie eternă cu ei sau să-i admiri şi dacă există o competiţie, să fie constructivă.

Mereu mă gândesc la oamenii Renaşterii, de pildă, care erau într-o efervescenţă şi o competiţie nebună unii cu alţii, apăreau o mulţime de râci între ei, dar există pagini minunate ale unora despre alții, în care se vede că recunoșteau valoarea și o apreciau deschis. Ar trebui să învățăm (și) asta de la ei.

Aveţi vreun regret? Aţi fi dorit să faceţi altceva? Au apărut lucruri de-a lungul vieţii care v-ar fi tentat să le faceţi mai mult şi le-aţi lăsat deoparte pentru a traduce?

Luana Schidu: Nu. Îmi dau seama că fac exact ce-mi place, mă simt un om împlinit, fericit. Nu numai că nu am avut niciun regret, dimpotrivă, îmi pare din ce în ce mai bine că am ales asta. Pentru că îmi place atât de mult, am senzaţia că nu muncesc aproape niciodată. Eu am noţiunea de muncă doar când termenul este foarte presant, când trebuie să trag tare deşi poate nu sunt neapărat în dispoziţia necesară… Firește că au fost lucruri pe care le-am lăsat deoparte pentru a traduce, dar a fost o opțiune conștientă.

Aveţi vreun sfat pentru cei care vor să se facă traducători literari?

Luana Schidu: Să n-o facă decât dacă simt că nu pot altfel şi că le place foarte tare. Altfel, se vor simţi frustraţi. Am întâlnit oameni care traduc foarte bine, dar nu le place asta în mod real, simt munca ca pe o tortură, o fac pentru că s-a nimerit sau vor să-şi rotunjească cumva veniturile, sau i-a atras iniţial ideea, iar apoi şi-au dat seama că nu sunt făcuţi pentru asta… Pe ei i-aș sfătui să se lase. Dacă îţi place să traduci însă, sunt multe satisfacţii profesionale, personale, e o bucurie imensă când auzi că unor cititori le-a plăcut traducerea ta, fiecare cuvânt potrivit pe care îl găsești e o plăcere… Eu, una, aș fi încântată să fac numai asta ca profesie – sper să se poată, cândva.


Rubrica „Potret de traducător” este un proiect nefinanţat, iniţiat de Revista PARAGRAF. Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Un comentariu

  1. Frumos articol! Frumos om!
    Stimată Dana Pătrănoiu, aș dori să iau legătura cu invitata dumneavoastră (în interes profesional).
    Mă poate contacta folosind pagina mea oficială, http://www.uirebit.com
    Vă rog să-i transmiteți rugămintea mea!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.