„Campaniile de fake news sunt gândite pentru a semăna neîncredere şi confuzie, pentru a adânci faliile socio-culturale folosind tensiunile etnice, rasiale şi religioase. Studiile ştiinţifice demonstrează că expunerea la fake news, dezinformare sau teorii ale conspiraţiei duce la alterarea percepţiei şi luarea unor decizii în consecinţă”, este de părere Marian Voicu, autorul cărţii Matrioşka mincinoşilor. Fake news, manipulare, populism, recent apărută la editura Humanitas.

Bazat pe o bibliografie internaţională impresionantă, volumul este o analiză profundă şi riguroasă a unor fenomene mediatice specifice perioadei pe care o traversăm: fake news, dezinformare, propagandă. Marian Voicu demontează critic mecanismele complexe ale știrilor fake, care „se răspândesc asemenea unei bacterii sau unui virus” prin reţelele de socializare şi fac parte din campanii mai ample de dezinformare, menite să destabilizeze societăţi, să producă schimbări majore pe plan politic, economic şi social.

Momentan, nu există soluţii de igienizare a spaţiului mediatic, dar primul pas pe care îl putem face, fiecare dintre noi, este să acceptăm existenţa informaţiilor fake şi să încercăm să le disociem de comunicarea eronată, subliniază Marian Voicu într-un interviu acordat Revistei Paragraf. Cu siguranţă, o societate democratică „nu poate interzice, nu poate închide mediul online”, mai spune autorul cărţii.

***

Cât timp şi cum ai lucrat la carte?

Marian Voicu: Am început documentarea în primele luni ale lui 2016, când am fost la Kiev, într-o „vizită de lucru” finanţată de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC). Am vizitat Universitatea Mohila, care a înfiinţat primul centru de demontare a fake news, încă din 2014, televiziunea de stat, televiziunile private; totul se întâmpla pe fundalul evenimentelor care se desfăşurau acolo, în Donbas, Crimeea… Auzisem de fake news, dar vizita asta m-a ajuta mult să înţeleg fenomenul. Ei erau deja în plin război informaţional, în timp ce noi, Occidentul, trăiam în cu totul altă „poezie”. După aceea am făcut un film documentar, difuzat în 2017. Cartea am scris-o în şase luni, restul de timp a însemnat documentare.

În afară de această vizită de lucru, ce a mai inclus documentarea? Ai primit rapoarte oficiale, analize de la Bruxelles?

Marian Voicu: Am fost întrebat de Comisia Europeană dacă vreau să mă număr printre cei aproximativ 200 de jurnalişti din toată Uniunea Europeană, care alimentează cu informaţii (şi primesc buletine informative) de la centrul care se ocupă de fake news (East Stratcom Task Force al EEAS – n.red.).

Am primit buletine, am văzut cum lucrează de la început – selectează ştirea, arată care este evenimentul real, argumentează de ce aceea este o ştire fake, livrează şi o parte de analiză, care pune informaţiile cap la cap, ceea ce este foarte important.

Cei din Parlamentul European au dat o rezoluţie foarte dură încă din noiembrie 2016 şi au cerut tot timpul mărirea bugetului acestui centru, care este foarte mic, 1 milion de euro – doar statele naţionale contribuie la bugetul East StratCom. Dar nu se întâmplă nimic. Tot timpul, parlamentarii europeni i-au acuzat pe cei care împiedică bugetarea că sunt „Russian – friendly”, în special pe parlamentarii francezi şi italieni, inclusiv pe Federica Mogherini.

Pentru comparaţie, americanii au un centru similar, coordonat la nivel federal, care beneficiază de 70-80 milioane de dolari anual.

Faci o analiză care porneşte de la distincţia fake / false news… 

Marian Voicu: În primul rând, am remarcat că această diferenţă semantică nu operează în limba română: fake newsfalse news; disinformationmisinformation. La noi totul se traduce prin „ştire falsă”. E clar că „găina care naşte pui vii” nu e o ştire fake, e o ştire falsă. În timp ce alte ştiri care se integrează în anumite naraţiuni care au o anumită strategie, o ideologie şi un buget, sunt ştiri fake şi fac parte dintr-o campanie. Fake news sunt expresia unor procedee mult mai vechi, de cel puţin o sută de ani, cum ar fi maskirovka, dezinformarea, spetzpropaganda (care, de fapt, este război informaţional şi se învaţă în Academia Militară din Moscova). Fake news sunt expresia modernă a acestora, facilitată de interfaţa aceasta foarte puternică, de social media, dar fenomenul în sine nu e nou.

Argumentaţia ta vizează în proporţie covârşitoare Federaţia Rusă. Consideri că doar Kremlinul practică dezinformarea, fake news sau mai sunt şi alte puteri, chiar state occidentale care fac acest lucru? Te-ai gândit la o analiză comparativă?

Marian Voicu: Nu ştiu dacă este documentat faptul că Statele Unite produc fake news în mod sistematic, în sensul de propagandă şi dezinformare. Din ce ştiu eu, în ceea ce îi priveşte pe chinezi, spre exemplu, nu există ceva comparabil, nu au un instrument de dezinformare atât de puternic încât să interfereze în alegerile din alte state, au „armata 50 de cenţi” – 20 de milioane de chinezi care sunt plătiți pentru a produce dezinformare pe piaţa internă și a schimba agenda publică, fapt care serveşte Partidului Comunist.

Dar ceea ce se întâmplă acum – interferenţa în alegerile europene şi în referendumuri, apariția unui metalimbaj şi a unei metanaraţiuni specifice acestui gen de dezinformare, care vin clar de la Kremlin – mi s-a părut important de documentat. În plus, China este departe de noi. Ceea ce se întâmplă însă în Europa, în mod special, şi chiar şi în România, nu are legătură cu SUA şi nici cu China. Dacă vorbim despre propagandă, sigur că toate statele o fac, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar eu am încercat să fac distincţia: propaganda este sora mai mare a dezinformării. Dezinformarea este mai subtilă.

Cât despre fake news, credem cu toţii că înţelegem despre ce este vorba, dar cercetătorii occidentali încearcă să scape de această sintagmă, care, spun ei, nu descrie în totalitate fenomenul, ba, din contră, introduce confuzie, pe care o trăim şi noi în România… Acum toată lumea arată cu degetul şi spune – „ştire falsă, ştire falsă, ştire falsă”… Cred că distincţia între fake şi false este foarte importantă. Nu orice ştire care este produsă din greşeală, din neştiinţă sau pentru a crea audienţă în mediul online, este o ştire fake, ci false.

„Un raport din martie 2016 al think tank-ului Chatham House arăta ca NATO nu era pregătită să facă faţă ameninţărilor hibride venite din partea Rusiei. Forţele comune… «erau adecvate pentru a aborda ameninţări pur militare, dar nu par adecvate în comparaţie cu amploarea pregătirilor ruseşti în conflict». ” (p. 42)

„Frank Hoffman, cel care a inventat sintagma de «război hibrid» în 2007, sublinia că abordările hibride sunt la fel de vechi ca războiul. Unii experţi ajung să se întrebe dacă războiul hibrid chiar există.” (p. 43)

De ce consideri, citând experţi în domeniu, că Occidentul nu era pregătit pentru un aşa-zis război hibrid, atâta vreme cât Războiul Rece a presupus şi acţiuni de acest tip, să îi spunem hibrid?

Marian Voicu: Pentru că reţelele sociale au adus o dimensiune formidabilă acestui război hibrid, această componentă a războiului informaţional este foarte mult amplificată de reţelele sociale. Facebook şi Twitter au permis instrumentalizarea unor evenimente de masă – lucru care a devenit evident în „Primăvara arabă”. Toate acestea n-ar fi fost posibile acum 10 ani.

Şi faptul că Statul Major american schimbă definiţia războiului hibrid după anexarea Crimeei şi a războiului din Donbas arată că lucrurile sunt în mişcare. Faptul că Alianţa Nord-Atlantică este în căutarea unei noi strategii de război hibrid pentru a se adapta acestei situaţii noi, ne arată că trăim într-o altă paradigmă. Iar în ceea ce priveşte Revoluţia română, mi se pare că este primul război hibrid împotriva propriului popor. S-a zis că a fost prima revoluţie televizată, eu cred că a fost de fapt prima revoluţie fake instrumentalizată cu ajutorul televiziunii şi că sunt acolo toate elementele specifice unui război hibrid. Conform definiţiei recente a războiului hibrid, putem afirma că a fost un război hibrid în decembrie 1989 – am avut şi armament convenţional, am avut şi război radio-electronic, am avut şi război informaţional pur şi simplu (informaţii contradictorii transmise prin intermediul televiziunii – n.red.).

Coperta Matrioska mincinosilor

Tu spui că unii sunt mai degrabă agresori, iar alţi sunt mai degrabă victime. Cât de inocenţi îi consideri pe americani în privinţa războiului hibrid?

Marian Voicu: Eu am încercat să demonstrez care este influenţa ruşilor în toată treaba asta. Sigur că putem aştepta cărţi care să ne arate cât de influenţi, cât de malefici sunt americanii. Eu nu am găsit informaţiile necesare ca să merg pe o astfel de premiză, așa că nu mi-am propus o astfel de carte. Putem presupune că toată lumea este rea, că toată lumea face război hibrid, dar nu avem dovezi în acest sens.


„Ar fi anti-democratic să combați propaganda prin contrapropagandă.” (Marian Voicu)


Nu crezi că îi ridicăm pe ruşi pe un piedestal prea înalt? Şi, dacă arătăm cu degetul spre Moscova, de ce Uniunea Europeană nu ia măsuri de contracarare a propagandei pro-Kremlin, de ce nu se desfăşoară o contrapropagandă?

Marian Voicu: Dar nici Uniunea Europeană, prin toate instituţiile sale, nici NATO, nu au recurs la o astfel de strategie. Au spus clar că ar fi anti-democratic să combați propaganda prin contrapropagandă.

De fapt, aici este toată miza. Cum ne vor schimba aceste interferenţe ale ruşilor – vom face ce fac ei, vom deveni ca ei? Vom renunţa la democraţie pentru a introduce cenzura aşa cum au făcut, de exemplu, ucrainenii – care au scos, pur şi simplu, canalele rusești de televiziune? Americanii au lăsat să funcționeze Russia Today, cerându-i să se înregistreze ca agent străin, dar RT emite în continuare. În timp ce staţiile occidentale, cum sunt Europa Liberă sau Vocea Americii, nu au acces la rețelele din Federaţia Rusă.

Deci, ce faci? Lupţi cu inamicul cu mijloacele lui şi îţi compromiţi întregul sistem democratic? Asta este cea mai perfidă încercare prin care trece Occidentul la ora actuală…

În cazul Crimeei, se ştie că 96,7% dintre alegători au cerut oficial alipirea la Rusia. Dar, menţionezi în carte, Consiliul pentru Drepturile Omului de pe lângă preşedintele rus a publicat din greşeală adevăratele date, conform cărora doar 34,2% din populaţie participase la referendum, din care doar jumătate votase cu adevărat în favoarea anexării. Spui „din greşeală”. Eşti sigur că a fost o eroare? Putea fi „o greşeală” cu intenţie?

Marian Voicu: Asta nu ştim, Forbes a publicat informaţia. Şi mai există o a doua sursă, şeful comunităţii tătarilor, care dă aceeaşi cifră, lucru redat în cartea îngrijită de Stéphane Courtois.

Informaţia este, cu siguranţă, reală. Cum de a fost publicată pe site, nu putem şti. Dar faptul că atât de puţini oameni au votat, de fapt, şi că, din comunitatea tătarilor, chiar mai puţini – câteva sute – ne dă dimensiunea catastrofei. Şi a minciunii colosale. O minciune tipic bolşevică, care, cu cât e mai îngrozitoare, cu atât are şanse mai mari să fie crezută. Cred că e prea mult să ne gândim că s-ar putea ascunde o altă intenţie în spate. Cred, mai degrabă, că adevărul mai iese din când în când la lumină.

Se ştie că Kremlinul a blocat sau încearcă să blocheze ONG-uri, sau să le treacă sub o supraveghere foarte strictă, înregistrându-le ca „agenţi străini” – Freedom House, Open Society Foundation etc. În cartea ta precizezi că regimul de la Moscova „înfiinţează ONG-uri pentru drepturile omului, dar sprijină discret şi mişcări naţionaliste care acuză ONG-urile că sunt unelte ale Occidentului.” 

Se cunosc numele ONG-uri înfiinţate – finanţate de Kremlin?

Marian Voicu:  Eu l-am citat aici pe Pomerantsev, care a avut acces la această lume şi care a scos o carte excepţională în acest sens. Problema este că nici măcar ONG-urile ruseşti, cum este „Memorialul”, care a documentat prin mărturii video Gulagul, nu scapă de presiunile Kremlinului. Faptul că reprezentanta acestei asociaţii în Cecenia a fost ucisă, (Natalia Estemirova, reprezentanta ONG-ului Memorial la Groznâi, ucisă în 2009 – n.red.), faptul că au fost confiscate toate arhivele acestei asociaţii arată că nu numai ONG-urile străine au soarta asta. Se inventează tot felul de pretexte pentru a scăpa de „inamici”, nu se doreşte ca adevărul să iasă la lumină.

Ştii ce conţine documentul intitulat „Structura Administraţiei Prezidenţiale” (supranumit şi Redacţia nr. 6 sau Versiunea nr. 6, după piesa Salonul nr. 6 a lui Cehov) şi dacă a mai fost îmbunătăţit între timp? Şi cine ia luat locul lui Vladislav Surkov, adjunct al şefului Administraţiei Prezidenţiale din 1999 până în 2008, însărcinat cu implementarea acestui proiect?

Marian Voicu: Acel document din anul 2000, care arată liniile de forţă ale Kremlinului, a fost publicat integral în Kommersant. A fost făcut public încă de când a ajuns Putin la putere şi a trasat liniile de forţă ale mecanismelor prin care presa va fi arondată puterii.

Probabil că V. Surkov a fost înlocuit în implementarea memorandumului de Dmitri Peskov, secretarul de presă al lui Vladimir Putin – el este cel care l-a însoţit pe Putin aproape de la început, un tip foarte influent.

Peskov doar pune în practică sau şi elaborează tot felul de strategii?

Marian Voicu: Cred că lucrează pe liniile directoare. Astăzi însă se produc alte naraţiuni, care sunt supervizate de acei editori numiţi temniki, iar şefilor instituţiilor media li se înmânează săptămânal îndreptare care le transmit în cine să lovească şi pe cine trebuie să laude.

Aceşti „temniki” au şi libera lor iniţiativă, sunt zeloşi, sau acţionează strict conform indicaţiilor pe care le primesc?

Marian Voicu: Aşteptăm noi dezvăluiri în această privinţă.

Citezi un redactor-şef (RIA Novosti) care afirmă că în Rusia există „outsideri”, trusturi de presă cu vederi diferite de linia oficială: Vedomosti, Novaia Gazeta, Forbes. Atâta vreme cât se spune că regimul lui Putin a măturat tot ce era opoziţie, inclusiv în presă, de ce aceste publicaţii sunt lăsate să subziste?

Marian Voicu: Cred că dă bine să existe şi presă independentă. Până la urmă, în Rusia este regim iliberal, este autoritarism, dar nu este dictatură. Pe de altă parte, faptul că peste 200 de jurnalişti au murit în condiţii suspecte din 2000 încoace – cel mai recent caz este al jurnalistei de la Eho Moskvî (Ecoul Moscovei) care a fost înjunghiată în redacţie (în 23 octombrie 2017 – n.red.) – arată presiunea la care sunt supuşi ziariştii independenţi, ziarele sau radiourile independente.

Chiar dacă eşti independent, nu ţi se va permite să mergi foarte departe. Florile pe care le pun oamenii pe locul unde a murit Boris Nemţov, vizavi de Palatul Kremlinului, sunt ridicate imediat, iar acest lucru spune multe despre felul în care Kremlinul consideră că nici măcar memoria celor ucişi nu trebuie cultivată şi că aceştia nu trebuie transformaţi în martiri.

Cum se poate măsura independenţa redacţiilor menţionate, limita până la care ele sunt lăsate să se desfăşoare autonom?

Marian Voicu: Ştii bine că meseria de jurnalist oferă privilegiul extraordinar de a fi sceptic, de a pune întrebări; eşti ziarist atâta timp cât critici puterea. Faptul că unii ziarişti îşi permit, din când în când, acest lux extraordinar în Rusia, de a critica politica lui Putin, îi transformă în independenţi.

Sigur că putem intra într-o paradigmă a paranoiei, putem să ne întrebăm cât de independenţi sunt, dar nu cred că ajungem nicăieri. Dacă eşti Kremlinul şi vrei să demonizezi, să decredibilizezi o publicaţie sau alta, poţi inventa orice despre ea. Şi se vor găsi oameni să creadă. Poţi spune despre HotNews că e o oficină a SUA sau că Rise Project este plătit de Soros şi se vor găsi oameni care să creadă.


„Cocktailul” autentic-fake este cel mai periculos. Cu atât mai mult cu cât nu ai cum să demontezi fake-ul în timp util. (Marian Voicu)


Afirmi că Julian Assange, Edward Snowden şi Anonymous (cu 1,7 milioane de urmăritori pe Twitter) au întreţinut criza catalană cu mesaje amplificate de boţi pe FB şi Twitter, cu opinii şi jumătăţi de adevăr. Cum trebuie să privim WikiLeaks din această perspectivă? Documentele sunt reale, sunt fabricate? Şi cum ar trebui priviţi avertizorii de integritate – Assange, Snowden sau William Binney – de acum înainte?

Marian Voicu: Cred că atunci când s-au transformat în avertizori publici a fost minunat, dar în momentul când şi-au folosit această credibilitate pentru a sprijini acţiunile Kremlinului, cum a făcut Assange, care s-a implicat în referendumul pentru independenţa Cataloniei, preluând aceleaşi naraţiuni ale Moscovei, s-au decredibilizat.

Faptul că J. Assange a funcţionat ca o curea de transmisie, făcând să ajungă documentele furate de agenţii Kremlinului, lucru dovedit, din mailurile democraţilor americani şi ale lui Hillary Clinton la echipa lui Trump, ridică iarăşi semne de întrebare privind integritatea lui Assange. Un ziarist nu face lucrul ăsta. Un ziarist nu dă mai departe informaţiile pe care le obţine, cu mijloace mai mult sau mai puţin oneste, nu le dă adversarului politic. Le oferă publicului în cel mai bun caz.

Şi, da, în momentul în care şi-a pierdut din credibilitate, apare o problemă. Te întrebi câtă încredere să mai ai în astfel de oameni? Câtă încredere să mai avem în WikiLeaks?…

Şi ca să ne menţinem într-o „naraţiune paranoidă” – cum ajung ei să aibă acces la tot felul de documente, cât de autentice sunt informaţiile sustrase până la urmă?

Marian Voicu: În cazul lui Macron, spre exemplu, când i-au fost sparte serverele şi i-au fost furate documente, au fost amestecate informaţii autentice cu informaţii fake şi aruncate pe piaţă cu câteva ore înainte de a se închide campania electorală. „Cocktailul” ăsta autentic-fake este cel mai periculos. Cu atât mai mult cu cât nu ai cum să demontezi fake-ul în timp util. Şi intri într-un joc, în care adevărul se rostogoleşte împreună cu minciuna, iar bulgărele tot creşte.

Aşa a fost şi cu Brexitul, cu cele 350 de milioane de lire sterline care merg la bugetul UE – o informaţie fake. Deși a fost demontată de Oficiul Naţional de Statistică şi de BBC, oamenii nu au crezut că era fake. Pentru că li s-a părut ciudat că statul, prin instituţiile sale și prin BBC, neagă aceste informaţii. „Trebuie să fie ceva în neregulă acolo”, au spus cei mai mulţi dintre britanici.

În carte afirmi că nu (prea) există alternative media obiective. Există vreo publicaţie din est care să ofere un contrabalans informatic obiectiv la presa occidentală (cu vârful de lance The Guardian)? Pentru o informare echilibrată şi corectă, care ar fi oferta?

Marian Voicu: Cred că nu putem da un îndreptar cu publicaţiile care sunt sută la sută safe, cum nu putem da unul nici cu alimentele pe care le consumăm. Nu ne putem transforma în nişte vegani ai informaţiilor de presă. Cred că până la urmă ţine de cât de bine te-ai construit în interior, astfel încât să-ţi cultivi discernământul. Cred că asta e soluţia. Nu cred că poţi să citeşti doar un singur ziar şi să pretinzi că eşti sută la sută informat. Pe de altă parte, de ce ne-am uita la Russia Today şi la Sputnik aşteptând informaţii valide dacă avem certitudinea că sunt posturi de propagandă? Evident că nu sunt doar informaţii fake acolo, dar de ce am face asta?

Eu am citat The Guardian pentru că s-a implicat foarte puternic şi foarte obiectiv în câteva anchete extrem de importante. Ei sunt cei care au demontat afacerea Cambridge Analytica, în momentul în care nimeni nu se aştepta la asta, prin investigația lui Carole Cadwalladr… În momentul în care s-a întâmplat Brexitul, Carole a început să demonteze, să vadă ce s-a întâmplat de fapt – când britanicii erau fie euforici, o jumătate, fie anesteziaţi, cealaltă jumătate. Nimeni nu putea crede că ceea ce spune Carole e adevărat. Pe lângă The Guardian, The Independent şi chiar şi unele tabloide au informaţii relevante privind anumite aspecte.

Deci nu avem un corespondent al lui The Guardian, poate altfel amenajat, pe zona de est?

Marian Voicu: Nu, nu avem…

Cine sunt Dragoş Dumitru şi Bogdan Duca pentru Sputnik? „Idioţi utili” sau dezinformatori în solda Moscovei?

Marian Voicu: Cred că nici ei nu ştiu. Cert este că sunt înregimentaţi la Sputnik şi că produc nişte fake-uri şi nişte minciuni îngrozitoare. În cazul lui Dragoş Dumitru, măcar există un trecut – a fost PRM-ist (făcând parte din Partidul România Mare – n.red.) şi putem înţelege anumite simpatii. În cazul lui Bogdan Duca, e mai greu de înţeles, e o voce tânără, proaspătă… care s-a pus în slujba Sputnik-ului.

Arta-inselatoriei

Cap. 3
Subcapitol: Arta militară a înşelătoriei
pp. 63 – 66

Vorbeşti despre dezinformare, ca parte a aşa-numitei maskirovka, de o trecere de la Agitprop (1920) la Neoprop, privind strategia de comunicare venind dinspre Rusia, fosta URSS. Există denumiri corespondente în modul de operare occidental (SUA, UE)?

Marian Voicu: Din câte ştiu eu, nu există. Pe la sfârşitul anilor ’80, americanii au încercat să facă ordine printre aceste nenumărate declinări ale termenilor specifici, pentru că erau excedaţi. În literatura de specialitate, unele lucrări – clasificate, apoi declasificate (cele pe care le-am citat şi eu) – vorbesc despre faptul că americanii nu înţelegeau diferențele între aceste denumiri. La un moment dat, prin anii ’70 chiar, au realizat nişte analize semantice, încercând să producă un model ştiinţific care să evalueze discursul din presă din punctul de vedere al conţinutului propagandistic. Dar modelul acela nu mai este valabil astăzi.

Marian Voicu, lansarea volumului

Marian Voicu, lansarea volumului „Matrioşka mincinoşilor”, Bookfest – Salonul Internaţional de carte 2018 | Credit foto: Olivian Breda

Colegii noştri bulgari au făcut o cercetare acoperind intervalul 2013 – 2016, în care prind, deci, şi momentul Crimeea – şi au putut constata cât de mult s-a schimbat discursul din presa bulgară în această perioadă, prin apariţia anumitor naraţiuni, a unei semnatici tipice dezinformării și propagandei, prin fake news care au proliferat în mod exponenţial. Existau termeni, precum „fascist”, de exemplu, care apăreau de o sută de ori mai des ca înainte. Şi astfel, printr-o analiză semantică, şi-au dat seama cum operează propaganda şi dezinformarea în presă. Dar, din câte ştiu eu, nu există denumiri şi concepte similare în Occident.

În acest sens, mi se pare elocvent că atunci când sovieticii au inventat „dezinformarea”, au produs şi naraţiunea fake potrivit căreia acest termen ar fi fost creat de francezi, prin anii ’50. Francezii au ripostat la nivel diplomatic, arătând că nu există în niciun dicţionar francez cuvântul „dezinformare”. Şi, într-adevăr, Academia Franceză a introdus acest termen în dicţionar mult mai târziu, în anii ’80.


„Să-l faci pe adversar să creadă că tu stai mult mai bine decât el – asta a fost înşelătoria pe care s-a construit statul sovietic.” (Marian Voicu)


Susţii ideea că dezinformarea s-a născut în secolul XVIII (1787), „fructul relaţiei dintre Ekaterina cea Mare şi prinţul Potemkin” (p. 77). Nu e puţin cam romanţată această origine?

Marian Voicu: Dar sună bine, nu? Dezinformarea chiar s-a născut din această poveste de dragoste… Chiar şi în dicţionarul Oxford, la „Sat Potemkin” este relatată această istorie. Este important de subliniat că ruşii au creat expresiile dezinformare, sat Potemkin, maskirovka, spetzpropaganda. Maskirovka, care îi era dragă lui Lenin şi care a fost introdusă în activitatea serviciilor secrete acum o sută de ani, a devenit temelia statului sovietic.

Dacă ei au inventat aceste denumiri şi dacă putem stabili, înapoi în timp, momentele când au apărut acţiunile descrise de acești termeni, atunci cred că putem trage concluzia că ruşii sunt creatorii acestui tip de „înşelătorii”.

Să-l faci pe adversar să creadă că tu stai mult mai bine decât el – asta a fost înşelătoria pe care s-a construit statul sovietic. Şi statul comunist român tot aşa a funcţionat – Ceauşescu a avut grijă prin politica externă să îi facă pe toţi să creadă că la noi este raiul pe pământ…

Timothy Thomas, analist de informaţii externe al armatei americane, arată că succesul unei operaţiuni de dezinformare depinde de dorinţa publicului de a fi înşelat – sunt lucruri pe care publicul vrea să le audă (p. 74). Vrei să spui că am preluat teorii elaborate de ruşi pentru că ele consonau cu ceea ce voiam noi să credem a fi adevăr (camera ecou)?

Marian Voicu: Aici e foarte interesantă teoria lui Richard Hofstadter privind naraţiunea paranoidă. El explică foarte clar că oamenii dezamăgiţi, frustraţi, neîmpliniţi aruncă această vină a nerealizării lor asupra altora, proiectează aceste lucruri asupra unor conspiratori. E firesc. Trebuie să găseşti un vinovat de serviciu. Pentru guvernanţi, el trebuie să fie Soros. În România lumea crede asta – li s-a livrat un inamic. Sau că Bruxelles-ul e vinovat pentru ce trăim. Sau că ne iau copiii şi îi dau unor instituţii de plasament. Cazul Bodnariu nu a fost singular, au fost produse naraţiuni similare prima oară în Cehia, apoi în state foste sovietice. La noi, naraţiunea cu Bodnariu a prins excepţional de bine.

Au decis fake news rezultatele alegerilor în SUA? 

Marian Voicu: Cu siguranţă au influențat rezultatul. Oamenii de ştiinţă pot confirma acest lucru. Nimeni nu poate spune că au influenţat major, că au determinat victoria lui Trump, dar că au avut o influenţă, asta ştim deja.

Afirmi că americanii au fost seduşi de ideile mesianice ale ruşilor, de legislaţia anti-LGBT. Şi că există o relaţie între ideologia paleoconservatoare, dreapta alternativă americană americană şi neoimperialismul lui Putin. Cum s-a creat această punte de legătură?

Marian Voicu: Câteva ziare pe care le-am citat au investigat această apropiere. De pildă, există o legătura între Biserica Rusă şi Koch Industries, care este cea mai mare firmă privată din America. Koch Industries a reprodus Cambridge Analytica, au un altgoritm similar, i360, care face, în mare măsură, ceea ce face CA. Dacă Cambridge Analytica a cerut falimentul, asta nu înseamnă că metoda nu poate fi replicată. Bazele de date există. Legăturile între extrema dreaptă americană şi conservatorii ruşi există. Faptul că Dughin se bucură de popularitate chiar la Casa Albă spune multe. Faptul că Steve Bannon a fost eliberat din funcţie nu înseamnă că, de la Casa Albă, a fost eliminată toată această latură malefică, să-i spunem.

Discutăm aici despre ideologie sau despre interes economic mascat în ideologie?

Marian Voicu: Cele două merg mână în mână, absolut. E ca şi cum am spune că Voronin a fost comunist. Nu, a fost un om de afaceri de factură latino-americană, care a folosit acest brand, comunismul, pentru ca mătuşile şi uncheşii de la ţară să-l voteze.

Asta face şi Putin – pozează în cel mai mare luptător anti-corupţie, când se află, de fapt, în vârful unei cleptocraţii uriaşe. Faptul că, momentan, cele mai importante rezerve de gaz şi de petrol au revenit la stat, nu înseamnă că sunt pe cele mai bune mâini.

Spui că Trump nu a apărut din neant, pentru că Buchanan livra mesaje asemănătoare în discursurile lui Nixon. Trump a fost numit în timpul campaniei electorale un candidat anti-sistem. Tu spui că se încadrează într-o strategie mai veche. Sau poate fi candidatul manciurian?

Marian Voicu: Într-adevăr,  există de multă vreme discursul anti-imigraţie, anti-avort, anti-concurenţă, pro-protecţionism, anti-LGBT, anti-discriminare pozitivă, anti-corectitudine politică, Buchanan le-a iniţiat şi folosit prin intermediul lui Nixon.

Faptul că aceste lucruri se regăsesc în discursul Kremlinului şi al Casei Albe, îi face pe Putin şi Trump prieteni de nedespărţit. Acum, dacă Trump este şantajabil sau şantajat rămâne să aflăm. În mod normal, niciun om nu ar putea hotărî tot şi face schimbări atât de radicale. O democraţie precum cea americană are un sistem atât de puternic, de bine articulat, încât chiar dacă eşti cel mai puternic om de pe planetă nu poţi face chiar tot ce te taie capul. Faptul că este preşedintele onorific al acelui club de wrestling spune multe despre el. Pentru el, lupta fake (wrestlingul) este la fel de validă ca o luptă veritabilă. Dar, clar, este un actor puternic, iată, acum a decis retragerea SUA din Consiliul Naţiunilor pentru Drepturile Omului.

Brexitul a fost posibil printr-un cocktail de fake news şi prin aportul Cambridge Analytica. Afacerea CA a fost demontată de o jurnalistă de investigaţii de la The Guardian. Cine este această Carole Cadwalladr pe care o citezi şi cât de credibilă este investigaţia ei?

Marian Voicu: Nu o cunosc în carne şi oase, mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu ea… Cred că în momentul în care oamenii văd că eşti un jurnalist ok care se pune în slujba comunităţii, îţi livrează documente şi informaţii utile. Deocamdată, tot ce a publicat Carole Cadwalladr s-a dovedit a fi rodul unei investigaţii temeinice. A provocat un val uriaş de reacţii după ce a făcut cunoscut faptul că firma Cambridge Analytica a sustras datele a 87 de milioane de conturi Facebook. Acţiunile companiei FB au scăzut cu câteva miliarde de dolari la bursă în ziua respectivă, iar Zuckerberg a fost chemat la audieri în Congresul SUA. Când reuşeşte să producă un şoc de o asemenea amploare, înseamnă că jurnalistul şi-a făcut treaba.

Argumentezi că Moscova finanţează sau susţine partide de extremă dreapta – Frontul Naţional, AfD. Dar în mişcările de autonomie – Catalonia, Scoţia – au fost dovedite interferenţele Kremlinului?

Marian Voicu: În privinţa referendumului privind independenţa Cataloniei, interferenţa Kremlinului a fost instrumentalizată prin RT, prin armatele de boţi, prin tweeturile lui Assange… În privinţa Scoţiei, ar fi interesant de menţionat faptul că fostul şef al celui mai important partid (aflat la guvernare), Alex Salmond, are acum un talk-show la Russia Today. Când apar atât de multe „coincidenţe” te întrebi dacă sunt doar un lanţ de coincidenţe şi atât.

Vorbind despre Kiev, aminteşti de uciderea jurnalistului Gheorghi Gongadze. Şi spui că ai primit interdicţie să intri în Ucraina timp de 5 ani. Din ce cauză?

Marian Voicu: Am fost primii jurnalişti care am primit interdicţia asta, prin 2001, după trei ani de reportaje realizate prin Ucraina, pentru TVR Internaţional, despre comunităţile româneşti de acolo. Se pare că am deranjat pe toată lumea. După nenumărate tracasări, după ce am fost arestaţi, după ce am fost ţinuţi la frontieră, ni s-au făcut tot felul de mizerii, apoi am primit interdicţie, care a fost publicată în Odesskaia Pravda. Chiar SBU, serviciul lor de informații, ne acuza pe un ton din anii ’50 că suntem revanşarzi, că nu respectăm programul gazdelor, că filmăm obiective interzise, că tulburăm liniştea – cam acesta era limbajul, pe două pagini de ziar.

După noi, au fost mulţi care au primit interdicţie – chiar şi anul trecut au fost persoane cărora li s-a interzis accesul în Ucraina. Cel mai dramatic este cazul familiilor mixte. Cunosc un domn a cărui soţie este din Cernăuţi şi care mergea de două ori pe an în vizită la rudele soţiei. La un moment dat, a aflat că este pe lista de interdicţii, fără să i se spună vreun motiv… Nu ţi se dă niciodată un motiv clar. Ajungi la frontieră şi constaţi că nu mai poţi intra în ţară. Eşti pe lista neagră şi ţi se pune că cinci ani nu ai dreptul să intri în ţară.

Noi am fost consideraţi „duşmani ai poporului”. La momentul acela, Ucraina nu avea nicio aspiraţie europeană, noi aveam un tratat bilateral încheiat în ’97, cu cântec, prin care România recunoaştea frontiera, dar se arăta preocupată de cei 500.000 de români din Ucraina – de drepturile lor la şcoală și biserică în limba maternă etc. De curând chiar, o asociaţie din Cernăuţi a fost călcată de SBU, e un mic scandal chiar la ora asta, difuzat în presă.

Fostul ambasador mi-a explicat că lucrurile astea s-au întâmplat pentru că, de fapt, ruşii infiltraţi în SBU au vrut să provoace disensiuni între cele două state. I-am atras atenţia că astfel de situaţii apar şi în 2016, 2017, într-un număr mult mai mare. Şi se ştie că, după Crimeea şi Donbas, SBU a fost epurat în mare parte… ofiţeri de rang înalt, chiar generali, au fost deconspiraţi ca agenţi ruşi şi epurați. Relațiile între cele două state ar fi trebuit să se îmbunătățească în ultimii ani…

Atunci când România a fost primul stat care a ratificat Acordul de Asociere al Ucrainei cu UE, ucrainenii s-au mirat, pentru că noi nu avem o imagine prea bună la Kiev – timp de ani de zile, armata ucraineană a făcut exerciţii militare având ca inamic imaginar, dar potenţial, armata română. România a fost tot timpul pe primul sau al doilea loc în topul neprietenilor ucrainenilor, înainte sau după ruşi. Am avut o grămadă de probleme, dar aceastea ar fi trebuit să se rezolve teoretic prin tratatul din ’97.

După toate aceste interdicţii, statul român nu face nimic pentru a lămuri problema asta… şi tace înţelept.

Cât de corectă este presa în Ucraina?

Marian Voicu: Da… E problema cu care cred că ne vom confrunta şi noi. Atunci când jurnaliştii reclamă insistent cenzurarea presei ruse, eliminarea canalelor de propagandă (cum sunt catalogate), când se fac liste negre pe care sunt trecuţi şi oameni de cultură, precum Karen Șahnazarov și Pavel Lungin, atunci când sunt interzise Odnoklassniki sau Vkontakte (Facebook-ul rusesc) sau Mail.ru – te întrebi dacă cenzura rezonează cu democraţia, dacă îţi permiţi ca într-o democraţie să foloseşti mijloacele unei non-democraţii.

Faptul că jurnaliştii cer lucrul acesta, este chiar mai ciudat. Evgheni Fedchenko (pe care îl cunosc), profesor universitar de jurnalism, cu studii în străinătate şi co-fondator al platformei „StopFake”, este primul care a spus că e minunat că au fost interzise toate aceste posturi (ruseşti). Cenzura este cu două tăişuri. Te întrebi unde se va ajunge până la urmă…

În ianuarie, Macron a propus o lege anti-fake, care prevede măsuri similare, iar presa franceză a luat foc. Dacă o democraţie precum Franţa se gândeşte la astfel de lucruri, stăm prost. Deschizi cutia Pandorei. Asta se încearcă şi în România, dar din alte motive.

Terminologie

Cap. 4
Subcapitol: Vocabularul şi naraţiunile dezinformării
pp. 92 – 94

În cartea ta îi menţionezi pe aşa-numiţii karateli (călăi), termen asociat detaşamentelor de exterminare nazistă (p. 92). Serghei Lavrov susţinea într-o declaraţie din 28 aprilie 2014 că în Ucraina ar exista lagăre de concentrare. Nu acelaşi lucru afirmase Occidentul despre Serbia cu privire la bosniaci? (pentru referinţe,  a se vedea „Limbajul urii – Exprimarea mediatică în războiul din fosta Iugoslavie” de Raico Cornea)

Marian Voicu: Nu vreau să intru aici într-o polemică cu Raico Cornea, dar cred că e greu să spui, după Srebrenița, că totul a fost ok acolo (în Serbia – n.red.).

Aici însă, în Ucraina, nu avem decât declaraţia publică (şi atât) a lui Lavrov, publicată şi pe site-ul Ministerului rus de Externe, care reclamă faptul că aceşti karateli – care evocă membrii detaşamentelor de execuţie naziste (Einsatzgruppen), puternic întipăriţi în memoria colectivă – îi internează pe rușii din Ucraina în lagăre de concentrare.

Lavrov a făcut apel la acest cuvânt şi la această imagine foarte puternică, dar fără să ofere dovezi și mărturii. Au mai fost declaraţii de acest tip, dar niciuna nu este documentată. Însă minoritatea rusă din Ucraina ia în serios aserţiunea. Ruşii erau foarte speriaţi în momentul anexării Crimeei sau în timpul războiului din Donbas, chiar credeau că aceşti karateli vin ca să îi extermine. Astea sunt mărturiile culese de jurnalişti în Crimeea şi Donbas, precum şi relatările minoritarilor tătari.


„Faptul că în decembrie 1989 în România nu a fost un vid de putere mi se pare cea mai importantă concluzie din acest dosar.” (Marian Voicu)


Privind România, enumeri patru naraţiuni vehiculate în legătură cu evenimentele din decembrie 1989. Pe care dintre ele mizezi? Poate să nu fie niciunul dintre scenariile propuse sau poate fi o combinaţie între ele? Şi… a existat sau nu vid de putere în decembrie 1989?

Marian Voicu: Poate fi şi o combinaţie între ele, dar, am şi scris lucrul ăsta, până când nu se va duce la bun sfârşit ancheta Parchetului nu putem ști. Dacă se va modifica însă Codul Penal, aşa cum a fost modificat şi Codul de Procedură Penală, dacă nu vor mai admite mărturiile video, este posibil ca acest dosar, care pe asta se bazează, să nu se mai finalizeze – Augustin Zegrean a explicat limpede care ar putea fi consecinţele. Vom vedea care teorie sau ce combinaţie de naraţiuni este cea adevărată. Dacă însă Parchetul nu îşi va duce investigaţia la bun sfârşit…

Ca jurnalist poţi face o investigaţie, dar e foarte greu după atâta timp şi când nu ai acces la dosare, la mărturiile la care are acces Parchetul. Este imposibil să reproduci o anchetă de amploarea asta.

Singurul moment, foarte important de altfel, care nu fusese elucidat a fost războiul radio-electronic. Cine avea acces la acele instalaţii şi echipamente? Au fost cumpărate prin ’87 iar în ’89 s-au făcut exerciţii de luptă, în Dobrogea. Totul era foarte proaspăt.

Dar, indiferent de naraţiune, îmi menţin concluzia – a fost un război hibrid. Iar faptul că nu a fost un vid de putere în decembrie 1989 mi se pare o concluzie extraordinară, cea mai importantă concluzie din dosar.

Marian Voicu, lansarea volumului

Marian Voicu, lansarea volumului „Matrioşka mincinoşilor”, Bookfest – Salonul Internaţional de carte 2018 | Credit foto: Olivian Breda

Unionismul devine, după anexarea Crimeei, subiectul unei noi dezinformări, conform căreia aspiraţiile românilor din RM sunt legitime. Ideologul Kremlinului a lansat această idee, a fost susţinut de ambasatorul rus la Bucureşti, Valeri Kuzmin. Cum ar trebui privit astăzi unionismul?

Marian Voicu: Unirea mi se pare un proiect politic şi naţional demn de luat în seamă. Cum şi când se va face, rămâne de văzut. Sigur că nu îi poţi aneantiza pe unionişti catalogându-i drept „idioţi utili” sau promoscoviţi. Unii spun că nu e contextul, că nu e momentul, că este complicat. Nu e niciodată complicat, iar România traversează acum cea mai fericită perioadă din istoria ultimilor o sută de ani, în privinţa prosperităţii și democraţiei. E încă o societate liberă – oricine poate spune orice.

Nu putem afirma despre unionişti că ar putea fi în slujba altui stat. Partea cea mai perfidă este însă că, în momentul în care afli că un personaj precum Iurie Roşca, cel mai mare exponent al unionismului cândva, este acum în slujba Moscovei (și poate era și atunci) dezamăgirea e mare.

Oricum, ce se întâmplă în Basarabia este atât de complicat… Acum am aflat că alegerile pentru primăria Chișinăului au fost invalidate, şi probabil este mâna lui Plahotniuc, care este susţinut de PSD și de serviciile de informații. Asta te face să crezi că nu ai toate datele ca să înţelegi lucrurile astea, că se întâmplă lucruri în subteran care pot compromite orice.

Afirmi că Moscova a înfiinţat grupuri anti-fracking în Bulgaria şi România capabile să lupte împotriva unor evoluţii care ar putea ameninţa poziţia dominantă a Rusiei pe piaţa est-europeană a gazului de şist. Cum comentezi aşa-numita revoltă de la Pungeşti (Vaslui) în care au fost implicate cam aceleaşi ONG-uri şi actori civici ca în cazul Roşiei Montana?

Marian Voicu: Nu afirm eu, doar îl citez pe Joe Biden și articolul său din Foreign Affairs. E o teorie care a fost viu dezbătută pe piaţa românească când au avut loc incidentele din judeţul Vaslui, din păcate insuficient documentată atunci. Probabil că Joe Biden ştie ceva ce noi nu ştim, a avut acces la alte informaţii şi a pus cap la cap anumite informații, vorbind despre cleptocraţia lui Putin. Am consemnat pentru că mi s-a părut foarte interesant. Mai ales că astfel de revolte se reaprind periodic. Cred că şi protestele privind Roşia Montana vor reizbucni la un moment dat. Ştim foarte puţin din miza extraordinară pe care o reprezintă acest subiect.

În România este menţionat numele lui G. Soros, începând cu protestele împotriva proiectului Roşia Montană. Spui în carte că Rusia este cea care a inventat „naraţiunea sponsorului protestelor”.

Marian Voicu: Da, Kremlinul a emis această naraţiune în 2011, după protestele uriaşe care au avut loc în oraşele mari din Federaţia Rusă. Atunci au început şi mişcările anti-ONG-uri. Genul acesta de naraţiune a fost replicat şi la cehi, de exemplu, când s-a protestat împotriva lui Zeman, proaspăt instalat preşedinte (la primul mandat). Atunci a fost introdusă şi naraţiunea ambasadorului american de la Praga, care ar fi fost văzut în mulţime. Iar când au avut loc proteste cu prilejul comemorării morţii lui Nemţov, a apărut aceeaşi naraţiune – ambasadorul american ar fi fost văzut pe străzile Moscovei. Era un fotomontaj trucat.

„România vinde sau a vândut arme teroriştilor” a susţinut Sky News prin intermediul lui Stuart Ramsay. Reportajul făcut de SR a stârnit multă tevatură şi s-a dovedit a fi o minciună. A fost fake news sau false news?

Marian Voicu: Ramsay a funcţionat ca un „idiot util”, dar cred că a fost fake news, pentru că s-a încadrat în naraţiunea pe care Kremlinul o susţine în continuare – anume că Occidentul a înfiinţat ISIS şi că a planificat fluxul migraţionist spre Europa. Sau, conform ştirilor virale livrate de Ovidiu Dobrotă (tânărul orădean care administra site-ul conspiraţionist Expunere.com, precum şi platforma EndingTheFed.com, una dintre cele mai prolifice surse de ştiri false în campania prezidenţială americană – n.red.), că Hillary Clinton vinde armament Statului Islamic, prin James Comey, fostul şef FBI. În aceeaşi categorie se încadrează şi teorile conform cărora americanii şi nemţii vor să depopuleze Ucraina şi să o repopuleze cu refugiaţi sau faptul că Ucraina este un teren de instrucţie pentru membrii ISIS, care luptă alături de karateli împotriva etnicilor ruşi.

În ceea ce privește Sky News, care nu se află la prima abatere de acest fel, interesant de remarcat este că astfel de „breaking news” sunt de fapt scenarii, iar reportajul ia forma unei scenete pentru care nu mai trebuie decât să fie aleşi actorii credibili… O reţetă pentru un scurt metraj sau pentru un spot publicitar.

Se repune pe tapet conceptul „noua ordine mondială”?

Marian Voicu: Naraţiunea îi este de folos lui Putin, care îşi doreşte să revină la masa celor mari (SUA şi China), dând semnale în permanenţă că Federaţia Rusă este un jucător global, nu mai este unul regional, şi că trebuie luată în seamă atunci când se renegociază „noua ordine mondială” – o reîmpărţire a sferelor de influenţă.

Interesant este faptul că, potrivit unor documente declasificate recent, Occidentul i-a promis într-adevăr lui Mihail Gorbaciov că NATO nu va profita de disoluţia URSS şi de eliberarea ţărilor-satelit pentru a se apropia de Moscova.

Cred că, până la declasificarea documentelor în cauză, toată lumea a crezut că ceea ce susţine Putin – că Occidentul a promis ca NATO să nu se apropie de Rusia – sunt nişte simple baliverne. Uite că nu este aşa. Preşedintele rus vrea revenirea la situaţia de dinainte de ’91, vrea o nouă Maltă. Iar Trump crede că este posibil; cu Trump acest lucru devine posibil.

Carole-Cadwalladr

Cap. 7
Subcapitol: Băieţii răi ai Brexitului
(Investigaţia jurnalistei Carole Cadwalladr)
pp. 181 – 183

Zilele acestea au loc câteva conferinţe publice care dezbat problema fake news şi a manipulării. Cui se adresează? Le consideri utile?

Marian Voicu: Apropo de cele cinci stadii ale durerii, cred că noi suntem în primul stadiu în procesul de vindecare.

Important este să înţelegem că fake news există şi, în toată cacofonia asta, să facem o oarecare distincţie între fake şi false, să nu catalogăm o ştire eronată drept fake. E ca şi cum ai arăta copiilor cum se foloseşte pasta de dinţi şi cum se traversează strada. Cred că acolo suntem. Nu ştiu dacă ne vom uita altfel la televizor, după astfel de conferinţe. Din păcate, nu cred că cei care sunt captivi unor televiziuni vor participa la astfel de dezbateri şi vor accepta asemenea clarificări.

În momentul în care devenim conştienţi de faptul că fake news pot influenţa alegerile, ne putem pregăti, putem preveni o influenţă nefastă, putem face ceva concret?

Marian Voicu: Experienţa americană ne arată că nu prea putem face mare lucru. Dacă într-o democraţie consolidată, precum cea americană, s-a întâmplat ce s-a întâmplat, la noi, unde piaţa media este stăpânită de oameni care fie au intrat, fie au ieşit, fie se află în puşcărie, șansele sunt minime.

În România, fragmentarea publicului este mai puternică decât oriunde în momentul de faţă – există segmente demografice arondate, confiscate, ţinute captive de anumite televiziuni. Oamenii nu mai deschid televizorul pentru a se informa, ci pentru a-şi confirma nişte opinii. Televiziunile de știri au devenit pur şi simplu televiziuni de divertisment. Faptul că suntem una dintre puţinele ţări din lume, alături de Rusia, de altfel, în care consumul de televiziune offline este în continuă creştere – media e de 5 ore, iar în weekend există vârfuri de 8 ore – ne arată că televiziunea rămâne divertismentul săracilor. Faptul că anumiţi moderatori de televiziune au un comportament de pastori care îşi îngrijesc congregaţia spune totul.


„Opinia a devenit mai importantă decât informaţia. În asta constă puterea reţelelor sociale.” (Marian Voicu)


Există soluţii reale pentru a contracara dezinformarea? Cine ar trebui să le găsească şi să le pună în practică?

Marian Voicu:  Nu ştiu dacă se pot da soluţii pur şi simplu. Pentru că partea care ţine de propria noastră minte ne joacă feste: de ce acceptăm astfel de lucruri, de ce suntem înclinaţi să preferăm adevărului emoţia minciunii? Asta ne arată că, dacă nu vor fi fake news, vor fi alte minciuni pe care le vom accepta. Este formidabil.

Unii au spus lucrurile astea cu 30-40 de ani înainte, Jean Baudrillard a afirmat, de exemplu, că excesul de informaţie nu va duce la o comunicare performantă, ci, dimpotrivă, va sabota comunicarea… De ce preferăm teoriile conspiraţiei e iarăşi o dezbatere lungă de 50 de ani. Richard Hofstadter a elaborat o teorie foarte interesantă, apropo de naraţiunile paranoide. Oamenii au nevoie de aşa ceva. Dacă nu sunt poveştile despre apocalipsă, pe care le vedem tot timpul pe micile ecrane, vom vedea teoria privind vaccinul care produce autism, sau cea privind Protocoalele Înţelepţilor Sionului și evreii care conduc lumea, implicit Soros. Până să apară fake news am avut teoriile conspiraţiei, au acelaşi fundament.

Mai aplicat, cred că CNA-ul ar trebui să se implice mai mult. Nu poţi interzice posturi de televiziune, nici măcar Russia Today nu a fost interzis în Franţa, Marea Britanie şi SUA.

Problema este că opinia a devenit mai valoroasă decât informaţia şi în asta constă puterea reţelelor sociale. Cred că aici este pericolul – în faptul că noi producem conţinut, noi girăm ştiri şi opinii şi le dăm mai departe… nu mai avem un rol pasiv, nu ne mai place să stăm la televizor să urmărim un buletin de ştiri.

Dar nu poţi interzice, nu poţi închide mediul online. Nu cred că se poate face o strategie generală de contracarare a fake news, a dezinformării…

Există metode de educaţie privind comportamentul în mediul online (media-literacy) aplicabile în învăţământ?

Marian Voicu: Există. În Cehia, spre exemplu, au fost introduse astfel de ore… Nu ştiu exact în ce constau, dar îmi imaginez că sunt la fel de interesante precum cele de educaţie civică. Nu cred că e complicat să le dai copiilor un anumit set de reguli, mai ales că sunt mari consumatori de internet. Ar fi util, mai ales că telefonul mobil are o influenţă impresionantă asupra vieţii noastre.

Enumeri o sumă de iniţiative de tip fact-checking – Centrul Media de Criză, StopFake, InformNapalm, Larics (România), Factual (România) şi activitatea East StratCom Task Force (Bxl), tehnologii dezvoltate pentru identificarea imaginea, precum Google’s Reverse Image Search, TinEye. Cât de eficiente sunt toate acestea?

Marian Voicu: „StopFake” a demontat o mie şi ceva de ştiri în patru ani. Şi în acest timp s-au produs zeci de mii, sute de mii de fake news. Câtă putere pot avea aceste câteva asociaţii mici? Deocamdată nimeni nu a venit cu vreo reţetă de a bloca (apariţia şi rostogolirea – n.red.) fake news. Iar problema de fond rămâne în picioare: cenzura şi interdicţia pot fi soluţii într-o societate democratică?

Sunt oameni, inclusiv cei din Congresul SUA, care spun că Facebook a ajuns atât de important încât nu ne putem imagina lumea fără el. Chiar dacă Facebook ar fi închis, va fi înlocuit cu un alt tip de Facebook. Pentru că reţelele sociale ne-au interconectat şi ne-au creat o dependenţă incredibilă.

Proiectele menţionate se adresează publicului larg. Crezi că simplii consumatori de presă, care nu lucrează în mod normal cu informaţii, au timp, energie, disponibilitate să verifice ştiri şi imagini folosindu-se de platformele menţionate mai sus?

Marian Voicu: Cred că abia acum se vede rolul jurnalistului. Până de curând se spunea că „dacă ai un smartphone poţi să fii jurnalist” (jurnalism civic – n.red.). Se dovedeşte că nu e chiar aşa, că nu orice posesor de telefon performant poate face ştiri. Se demonstrează, o dată în plus, că jurnalismul e o meserie, că există o breaslă, un cod deontologic, nişte valori. Doar jurnaliştii pot sancţiona fake-uri care pot chiar ucide – cum a fost cazul „vaccinului care provoacă autism”. Cred că acestea sunt cazuri în care merită lansate campanii anti-fake. Altfel, să cenzurezi, să închizi… nu sunt soluţii într-o societate democratică.

Marian Voicu, „Matrioşka mincinoşilor. Fake news, manipulare, populism”, Editura Humanitas, 2018, 472 de pagini.

Marian Voicu lucrează de peste 20 de ani în televiziune şi radio, ca moderator şi producător. Timp de zece ani a realizat documentare pentru TVR despre comunităţile româneşti – de la istroromâni şi aromâni până la românii de peste Bug şi cei din Federaţia Rusă. Este primul jurnalist român care a filmat în Sudan, Uganda şi Siberia. Între 2008 şi 2010 a realizat Interviurile Europa FM. A fost manager de proiect la Radio România Chişinău, post lansat în 2011. A primit mai multe premii naţionale şi internaţionale, cel mai recent fiind Medalia de aur din partea Asociaţiei Corespondenţilor ONU (2015), pentru documentarul Exodul: O tragedie siriană. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de cavaler. Printre cele mai recente filme documentare se numără Torna, torna, fratre! Istoria aromânilor spusă de ei înşişi (2015), Tezaurul României de la Moscova: Inventarul unei istorii de o sută de ani(2013), Serbia după război: În căutarea adevărului (2009). În 2016 a publicat la Editura Humanitas volumul Tezaurul României de la Moscova: Inventarul unei istorii de o sută de ani, iar în 2018 Matrioşka mincinoşilor: Fake news, manipulare, populism.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.