Tăierea fecioarelor, romanul semnat de jurnalista şi autoarea Tatiana Niculescu, relatează povestea exemplară, dar nu excepţională, a unei fetiţe din Djibouti care se pregăteşte pentru excizia genitală, un vechi ritual practicat de comunitatea afară din Cornul Africii.

Scrisă sub forma unei naraţiuni-monolog pe mai multe voci, ficţiunea abordează emoţional un subiect cvasinecunoscut în România, dificil de dezbătut, greu de asimilat, dar sancţionat de instituţii oficiale internaţionale. Printre acestea din urmă se numără şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) din perspectiva căreia procedura menţionată (în fapt, circumcizia feminină) este clasificată, fără echivoc, drept mutilare genitală.

L-am invitat pe Adrian Catu, doctorand în antropologie la SNSPA şi co-fondator al Documentaria.ro, platformă de fotografie documentară şi antropologie vizuală, să analizeze pe mai multe planuri acest subiect (încă) tabuizat la nivelul opiniei publice occidentale.

***

Adrian Catu | Credit foto: Adrian Catu

Adrian Catu, doctorand în antropologie la SNSPA si co-fondator al Documentaria.ro | Credit foto: Adrian Catu

Până veți ajunge la capătul acestei fraze, faptul va fi consumat: în medie, la capătul acestor zece secunde, undeva, pe glob, o fetiță, o adolescentă sau o femeie matură va fi trecut prin ceea ce se numește mutilare genitală feminină. Conform unui raport OMS din ianuarie 2018[1], cam două sute de milioane de femei și fete din toată lumea vor purta, până la sfârșitul vieții, urmele acestei practici pe care un studiu UNICEF din 2005 [2]o identifică drept „o procedură periculoasă, potențial letală, care produce dureri și suferință de nedescris […] violează dreptul la integritate corporală, dreptul la libertate față de violență și discriminare, și chiar dreptul la viață”. Același studiu [3] estimează că 3 milioane de fete și femei sunt supuse anual acestei practici.

În cele ce urmează, am să trec succint în revistă răspândirea și tipurile de practici de acest fel, și mobilizarea organizațiilor internaționale pentru stoparea lor. Am să vorbesc despre dificultățile cu care se confruntă aceste programe, și, de acolo, voi ajunge în miezul problemei: motivațiile culturale ale acestei practici și relativismul judecăților noastre asupra ei, care, nu sunt bazate atât cât ați putea crede pe argumente și statistici irefutabile (care există și sunt perfect valide), ci pe motivații politice și judecăți de valoare apriorice asupra unor culturi așa zis „primitive”. Pentru a ilustra (și contrabalansa) acest bias cultural, voi trece în revistă cercetări antropologice care oglindesc acest fenomen și din perspectiva celor care îl practică. Nu voi apăra în vreun fel mutilarea genitală și nici nu mă voi situa de partea relativismului cultural, ai căror exponenți contestă dreptul nostru de a interfera în practicile de orice fel ale altei culturi. Voi încerca doar să ofer informațiile care să vă ajute să vă formați propria părere: să respingem și să stopăm această practică, dar să o facem știind exact ce anume respingem.

Mutilarea genitală feminină este răspândită preponderent în Africa, în special în Somalia, Guineea, Djibouti, Sierra Leone, Mali, Egipt, Sudan, Eritreea, Burkina Faso, Gambia, Etiopia, Mauritania și Liberia, unde afectează mai mult de 50% dintre femeile între 15 și 45 ani. [4]Conform clasificării OMS, [5]există patru variante ale acestei proceduri: (1) clitoridectomie (înlăturarea parțială sau totală a țesutului care acoperă clitorisul, sau a clitorisului însuși), (2) excizie (înlăturarea parțială sau totală a clitorisului și a labiilor minore), (3) infibulație (strâmtarea intrării în vagin prin tăierea și repoziționarea labiilor minore), (4) alte practici precum incizare, cauterizare, piercing. Aceste operații se fac în proporție de 80% într-un cadru tradițional de către locuitori din comunitate fără cunoștințe medicale, cu instrumentar care include cuțite ceremoniale, foarfeci, lame de ras sau chiar cioburi de sticlă.[6]

Nu există nici pe departe o practică unitară. Diferă tipurile de intervenții, vârstele la care se practică, și de asemenea motivațiile, și nu doar de la o țară la alta, dar chiar și de la un sat la altul. În Kenya, de exemplu, unele comunități o asociază cu căsătoria sau cu ritualurile de trecere de la adolescență la maturitate, în jurul vârstei de 16-20 ani, [7]dar există și cazuri în care ea se întâmplă după căsătorie, uneori chiar după nașterea mai multor copii. [8]În Gambia, această practică este prevalentă între 0 și 14 ani (56%, la nivelul anilor 2010-2015), [9]însă există comunități în care decizia mutilării genitale „poate fi reevaluată de nenumărate ori, inclusiv după căsătorie, de către femeia însăși, de către familia acesteia și familia soțului”. [10]În Djibouti, etnia Issa practică mai ales mutilarea genitală de tip 3 în jurul vârstei de 7-12 ani, în timp ce etnia Afar practică mai ales tipurile 1 și 2, dar la o vârstă mult mai fragedă. [11]

Consecințele asupra sănătății au fost printre cele mai studiate, iar rezultatele publicate sunt relativ unitare: conform acestora, mutilarea genitală are efecte severe asupra sănătății și speranței de viață. Astfel, OMS a publicat în 2008 rezultatele unui amplu studiu [12]privind efectele acestei proceduri asupra sănătății materno-fetale. În premieră, au fost analizate sistematic 28.393 de nașteri în 28 de centre obstetrice din 6 țări africane, evaluându-se comparativ procentele cezarianelor de urgență, hemoragiilor postpartum, spitalizărilor postnatale prelungite, resuscitărilor și deceselor fetale. În cazul mutilărilor genitale de tip 3 (infibulație), autorii studiului au găsit un risc de cezariană crescut cu 30%. un risc de hemoragie postpartum crescut cu 70% și o rată a resuscitărilor fetale crescută cu 66%. În ce privește mortalitatea fetală, aceasta a fost cu 15% mai mare pentru femei cu mutilare genitală de tipul 1, 32% mai mare pentru tipul 2 și 55% mai mare pentru tipul 3. La fel, un meta-studiu care trece în revistă a 40 de ani de cercetări [13] concluzionează că femeile cu mutilare genitală de tip 3 au o speranță de viață ceva mai redusă.

Conform aceluiași meta-studiu, tratarea complicațiilor directe ale acestei practici reprezintă 7% din numărul total de operații spitalicești (Sudan), durata medie de spitalizare aferentă complicațiilor acesteia este de 16,5 zile (Somalia), iar că femeile cu mutilare genitală de tip 3 au o fertilitate redusă cu aproape 30%. Există însă și cercetători care au observat lacune și subiectivism în modul de colectare a datelor, întrebându-se „în ce mod au fost incluse [în raportul OMS] anumite caracteristici relevante, cum ar fi vârsta mamei; sau de ce anume, în țări în care nașterea are loc de obicei acasă, aceste femei se găseau totuși în spitale”. [14]De asemenea, o cercetare realizată în 2001 în Gambia și care includea examenul fizic al femeilor, nu a găsit nicio corelație semnificativă între mutilările genitale de tip 1 și 2, și probleme obstetrice sau consecințe medicale pe termen lung. [15]

În ultimele decenii, s-a cristalizat treptat o mobilizare a comunității internaționale împotriva acestei practici pe care ONU o numește, fără echivoc, „o violare a drepturilor omului” și „o expresie adânc înrădăcinată a inegalității de gen”, și pe care a condamnat-o într-o rezoluție din 2012 Adunării Generale. [16]Astfel, în 2008, United Nations Population Fund și UNICEF au demarat Joint Program on FGM [17]care, în februarie 2018, oferise deja asistență pentru circa 3,2 milioane de femei, obținuse denunțarea publică a acestei practici din partea a 31,2 milioane de persoane din 21.700 de comunități, și legislație pentru interzicerea ei formală în 13 state – iar obiectivele actualizate ale programului erau oferirea de asistență pentru încă 8 milioane de femei, denunțarea publică a acestei practici din partea a încă 19 milioane de persoane și angajamentul a 16 state pentru politici de interzicere a acesteia. [18]La nivel macro, succesele sunt indiscutabile: astfel, în țări ca Egipt sau Burkina Faso, prevalența acestei practici în segmentul de vârstă 15-19 ani a scăzut între 1985 și 2015 de la 97% la 70% (Egipt), respectiv de la 89% la 58% (Burkina Faso)[19]. Însă, așa cum remarcă OMS într-un raport din 2011, [20]„rata acestui declin a fost mai mică decât s-a sperat. Aceasta poate indica faptul că multe din acțiunile desfășurate pot fi ineficiente. Dar care anume, este dificil de estimat, deoarece destul de puține din aceste acțiuni includ și o componentă de evaluare”.

O fostă "moaşă" din tribul Pokot arată instrumentul pe care îl folosea în excizia genitală (MGF) | Foto: LightRocket

O fostă „moaşă” din tribul Pokot arată instrumentul pe care îl folosea în excizia genitală (MGF) | Foto: LightRocket

Mi se pare util să detaliem puțin dificultățile cu care se confruntă programele de combatere a mutilării genitale, pentru că astfel vom putea da un răspuns la întrebarea pe care probabil o aveți încă de la începutul acestei lecturi: „bun, dar în definitiv, de ce naiba o fac?!”.

Încă de la început, programele de combatere a mutilării genitale au încercat o abordare top-down, pornind de la schimbarea legislației naționale. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu în Egipt și în Burkina Faso, care au interzis prin lege acestă practică. [21]Însă, dacă ne uităm la procentele uriașe ale femeilor afectate de ea în țările menționate, vom putea intui că o astfel de legislație se opune de facto credințelor și cutumelor majorității, și ca atare are puține șanse de a se aplica efectiv. Legile vor conține ambiguități, portițe, excepții – cum s-a întâmplat de exemplu în Egipt, unde este permisă mutilarea genitală practicată în mod medicalizat.  [22]Politicienii vor ezita să își asume tranșant politici care merg împotriva convingerilor majorității. Reprezentanții autorităților locale nu se vor grăbi să devoaleze și să pedepsească o practică pe care ei înșiși o văd firească și a cărei interzicere poate genera conflicte sociale în plan local. Iar dacă o fac, atunci practica se va refugia în ilegalitate (așa cum s-a întâmplat la noi cu avorturile în perioada comunistă). Există așadar o ambiguitate, ca să nu o numim chiar duplicitate, în ceea ce privește sprijinul guvernamental în privința combaterii mutilării genitale, iar acestea pleacă de la faptul că ea este privită ca normală și necesară de majoritatea populațiilor din țările în care e practicată.

Firesc, deci, că s-au încercat și abordări bottom-up de educare a comunităților: prin broșuri, campanii mass-media, seminarii, instruirea profesorilor de școală sau propunerea unor ritualuri alternative. Comunicările au avut mesaje din cele mai diverse, dar multe au fost croite după tiparele culturilor vestice, fără să țină cont de faptul că ceilalți au alte valori și paradigme culturale. Rezultatele au fost pe măsură, adică sub așteptări.

„Postere care arată excizarea unei fete cu ajutorul unui cuțit și sângerarea aferentă pot fi șocante în Vest – dar în Etiopia, o asemenea scenă este percepută ca normală.” [23] Mesajele care avertizează că mutilarea genitală reduce satisfacția sexuală a femeilor pot avea chiar un efect contrar celui scontat, pentru că în țări ca Somalia „exact asta doresc și susținătorii acestei practici, convinși că femeile nemutilate ar fi necredincioase soților”. [24]Mesajele care promovează frumusețea și sănătatea corpului natural omit faptul că nu toată lumea împărtășește această credință în desăvârșirea naturalului.

Sunt comunități în Africa pentru care corpurile la naștere sunt imperfecte, sunt androgine și trebuie desăvârșite prin intervenția umană, spune Betina Shell-Duncan, un antropolog care a studiat aproape 20 de ani mutilarea genitală. Iar aceasta „desăvârșire” se face prin tăierea părților învestite cu o anumită ambiguitate de gen – prepuțul în cazul bărbaților și clitorisul în cazul femeilor. [25]Și încă un exemplu: în comunitatea Kuria din Kenya, s-a încercat înlocuirea inciziilor fizice din ritualurile de maturizare ale adolescentelor cu niște incizii simbolice. Cele mai multe din cele 289 de participante la primul astfel de ritual în 2004 au fost totuși excizate la scurt timp după aceea [26]pentru a se putea integra în comunitate.

Toate acestea sunt exemple care ilustrează naivitatea presupunerii că valorile și „grila” noastră de interpretare a lumii sunt universale și se potrivesc ca atare și Celorlalți. Foarte probabil, și dumneavoastră v-ați gândit la mutilarea genitală ca la un obicei lipsit de sens și barbar practicat în niște culturi mai înapoiate. Doar că acești termeni (subliniați mai sus) influențează aprioric cadrul în care ne uităm la acest fenomen.

În definitiv – și nu este o întrebare retorică – care este motivul pentru care ni se pare firesc să numim aceste excizii drept mutilare, dar nu ne trece prin cap să folosim același termen în cadrul operațiior de schimbare de sex practicate în Vest? De ce ne gândim la această practică ca la un obicei și nu o vedem ca pe o moștenire culturală? Ce anume ne face să o percepem din start ca lipsită de sens, asta înainte de a-i asculta măcar și pe ei explicând de ce o fac? Iar atunci când spunem „barbar” sau „înapoiat”, nu înseamnă oare că ne-am antepronunțat, și orice argument ar urma, va sta sub semnul lui „sunt o cultură înapoiată, deci nu îi putem lua prea în serios”?

Problema pe care încerc să o semnalez este aceea că respingem și condamnăm mutilarea genitală – în definitiv, am avea argumente să o facem – ci că încă înainte de ne a formula conștient criticile și argumentele, ne-am creat deja, inconștient și aprioric, un cadru interpretativ care o condamnă. Iar acest cadru nu doar că ne împiedică să o privim obiectiv, dar poate dăuna chiar eforturilor de a o combate. „Omul este un animal prins într-o plasă de semnificații pe care a țesut-o el însuși”, spunea celebrul sociolog Max Weber.

Pentru a înțelege mai bine această idee, să ne imaginăm că un locuitor din Burkina Faso ar observa un salon occidental în care se practică tatuajul de tip „Brutal Black Project”. [27]„O fi o cutumă, o fi un ritual, dar este o procedură periculoasă, potențial letală, care produce dureri și suferință de nedescris […] și violează dreptul la integritate corporală[28], ar putea spune el, observând „victime” care „vomită, urlă, scăldate în lacrimi și cu voința frântă” [29]de dragul unui desen corporal care lui – ca și multora dintre noi – nu i-ar spune nimic.

De fapt, în Brutal Black, desenul nici nu prea contează: scopul este provocarea durerii, cât mai mari, cât mai insuportabile, ca formă a unui ritual de trecere. În ochii africanului nostru, ar părea, așadar, că aceast gen de tatuaj este doar o fomă de tortură, o alterare inestetică a corpului care nu aduce niciun beneficiu real. „Dar tatuajul poate fi frumos, sau măcar are o semnificație (1)”, veți argumenta. „Cei care se tatuează au libertatea (2) de a alege și sunt adulți care decid pentru ei înșiși, nimeni nu impune asta unor copii (3), ca în cazul mutilării genitale, și nici nu este vorba de o practică impusă de inegalitatea de gen (4). Tatuajul nu are consecințe grave pentru sănătate (5). Operația este făcută în condiții medicale, sterile (6). Iar durerea (7) nu este nici pe departe comparabilă în cele două cazuri.” Cred că este utilă o deconstruire a acestor argumente, pentru că ne va ajuta să punem puțin în perspectivă felul în care ne uităm la mutilarea genitală.

Voi începe cu argumentul (2), al libertății de a alege, și voi observa de la început faptul că ceea ce numim în mod obișnuit „alegere liberă” este întotdeauna conformă cu un set de criterii și norme sociale, chiar și atunci când privește propriul corp. Putem alege, dar putem alege între anumite opțiuni recomandate, acceptabile sau măcar tolerate de societate. Felul în care ne îmbrăcăm în acest spațiu european, ceea ce considerăm frumos, practicile de modelare corporală – diete, fitness, tatuaj, chirurgie estetică – toate sunt un produs colectiv bazat pe convenția tacită asupra unui set de valori.

Putem face și alegeri care încalcă aceste valori, însă rezultatul va fi excluderea socială: de la forma blândă a dezaprobării, până la formele cele mai dure ca homelessness-ul sau închisoarea. Constrângerile sociale sunt atât de puternice încât, pentru Michel Foucault, de exemplu, restricția închisorii este doar o extensie cantitativă a restricțiilor sociale: „închisoarea […] reproduce, puțin mai accentuat, toate mecanismele [de disciplinare și excludere] pe care le putem deja găsi în corpul social” [30]În nicio societate libertatea de a alege nu este absolută, ci supusă unor norme sociale care nu sunt întotdeauna prietenoase cu individul.

Sigur că aceste norme nu sunt apărute din nimic, ci sunt rezultatul unor compromisuri evolutive care asigură funcționarea societății în ansamblul ei. Nu ne trece prea des prin cap să contestăm aceste norme, nu le resimțim ca opresive, ba chiar pe cele mai multe nici nu le conștientizăm. Ne simțim, în cea mai mare parte a timpului, liberi. Dar dacă suntem de acord cu această idee, atunci de ce am crede că lucrurile stau altfel în cazul societăților care practică mutilarea genitală?

Formal, femeile adulte nu sunt supuse cu forța operației de mutilare genitală, ci acceptă să treacă prin această procedură pentru că atât procedura cât și rezultatele ei sunt valorizate de comunitatea în care trăiesc – inclusiv de ele însele. O dovadă este faptul că nici măcar nu se discută despre asta, și „nu pentru că s-ar păstra secretul unor tradiții esoterice, ci pentru că este una din acele practici sociale atât de firești încât nu face obiectul vreunui dialog […] o acțiune înrădăcinată în morala și practica cotidiană care este reprodusă ca atare fără prea multă reflecție”.

[31]În Niger, se crede că femeile care nu s-au supus mutilării genitale sunt promiscue (74%), se fac de râs (49%), sunt blestemate (15%), și nu sunt recomandate pentru căsătorie (66%). [32]Diverse studii din Nigeria, Africa de Sud și Egipt au demonstrat că aceste femei sunt devalorizate atunci când este vorba de a-și găsi un soț. [33]În Somalia, infibulația este considerată „un semn de distincție”,[34] iar femeile din această țară, indiferent de situația lor economică, „își câștigă valoarea socială prin rolul de soții, mame și surori […]”,[35]inclusiv prin „înlăturarea simbolică a vestigiilor organelor sexuale masculine”. [36]Dacă ne uităm la ea ca la o intervenție de „desăvârșire” a corpului, mutilarea genitală feminină nu este, cel puțin conceptual, cu nimic diferită de circumcizia masculină care – e drept, în condiții medicalizate – este privită ca firească și practicată pe larg în SUA și în întreg spațiul occidental.

Astfel, corpul apare de fapt ca „un canvas care așteaptă să fie imprimat, modelat cu toate tradițiile și filosofia” unei culturi. [37]Ca să ne amintim de exemplul ipotetic de la care am plecat, tatuajul occidental, inclusiv forma lui extremă Brutal Black, este o astfel de „în-corporare” a unor forme culturale. Nu conștientizăm tatuajul drept ceva negativ, ci îl vedem ca (1) frumos, plin de sens, iar durerea (7) aferentă, ori ca pe un ritual de trecere, ca în cazul Brutal Black, ori ca pe ceva neplăcut, dar nesemnificativ. Deși conștientizăm dietele extreme sau anumite practici de chirurgie estetică drept forme de modelare corporală cu consecințe negative asupra sănătății (6), tindem să le minimizăm efectele și să ne uităm mai mult la beneficiile lor, dezirabile din punct de vedere social. Exact în acest fel trebuie înțeleasă mutilarea genitală feminină din perspectiva celor care o practică. O să vă las să citiți un întreg spectru de testimoniale ale unor femei originare din Somalia, care privesc retrospectiv această practică la un oarecare timp după ce s-au relocalizat în Anglia:

Am vrut [această procedură], am fost atât de fericită să o fac. Nu te gândești pe moment la consecințele asupra sexualității: când eram în Somalia, era așa de normal! (Halima, 25 ani)”

„Eram bucuroasă, era un lucru bun, un lucru fericit, îmi începeam viața ca femeie și odată cu asta urmau doar lucruri bune (Fadmina, 48 ani).”

„Mă bucur că mama a făcut asta pentru mine, altfel nimeni nu s-ar fi căsătorit cu mine, și ce aș fi fost eu, nemăritată la 80 de ani? (Hawa, 62 ani)”

„Am auzit de o femeie care a murit în timpul gudiniin, dar milioane de alte femei trăiau fericite. Așa a fost timpul ei, să moară. Allah o predestinase să moară în ziua aceea” (Sahra, 24 ani).”

„Am știut întotdeauna că afectează sănătatea. Îmi auzeam surorile mai mari plângându-se de dureri menstruale, dar mama îmi zicea întotdeauna că vor trece atunci când se vor mărita (Khadra, 33 ani).”

„Eram nerăbdătoare [să trec prin asta], dar n-am putut să țip și să mă zbat pentru că trebuia să demonstrez că sunt puternică. A fost dureros, oh, atât de dureros! dar a fost bine după aceea, în definitiv a fost un eveniment fericit (Ferdosa, 52 ani).”

„Aveam 15 ani când am realizat că nu toate femeile sunt circumcise. Mă uitam la un documentar și mi s-a părut dezgustător, ce se spunea acolo părea la ani lumină de evenimentul fericit al propriei mele gudiniin. Atunci am început să îmi pun întrebări, și am realizat că eram diferită (Hodon, 26 ani).”

„Nu am spus nimănui [în Anglia] pentru că nu voiam să apar și mai ciudată decât eram deja, fata asta somaleză cu batic și robă lungă. Eram atât de confuză… adică, acasă părea un lucru atât de important și de bun, iar aici toți prietenii mei priveau până și ideea asta cu un profund dezgust (Sahra, 24 ani).”

„Văd multe femei cu infecții. Evident, eu știu că se întâmplă fiindcă nu sunt lăsate să se vindece [după intervenție] înainte de a face sex [în noaptea nunții]. Însă nicio femeie nu crede că aceasta e cauza. E frustrant” (Dr. Ali, 50 ani).”

„Aici [în Anglia] vezi o droaie de adolescenți în ani sabatici, făcând lucruri ‘ca să se descopere pe ei înșiși’, iar eu nu am înțeles niciodată asta. Ce anume ‘să găsești’? Doar nu ești ‘pierdut’! În Somalia, știai care e rolul tău și știai ce este ‘tu însăți’ pentru că ai fost învățată asta, și cu asta, basta (Lul, 25 ani).”[38]

Iată, deci, explicația profundă pentru care multe din programele de stopare a acestei practici au avut rezultate mediocre: stimulând femeile să refuze mutilarea genital, dar omițând că așa funcționează societățile respective în ansamblu, oponenții acestei practici au împins involuntar femeile înspre excludere socială, lucru pe care ele l-au privit – și probabil pe bună dreptate – drept un rău mai mare! Nu înseamnă că nu ar exista alte moduri posibile de funcționare care să stopeze această practică – însă trebuie să avem în vedere că o asemenea schimbare se referă la societate în ansamblul ei și nu poate fi rezumată la libertatea individuală. În cuvintele Melissei Parker, un antropolog medical specializat pe acest subiect, „se comite multă violență simbolică odată cu programele de eradicare a mutilării genitale: Africa este reprezentată ca un loc în care orice femeie poate fi în orice moment victima acestei practici; [la nivelul discursului occidental], corpurile femeilor sunt obiectualizate, iar rezolvarea altor probleme mai stringente [cum ar fi securitatea alimentară], este amânată, deși femeile înseși indică aceste probleme ca fiind mai importante decât mutilarea genitală (subl. mea). [39]

Femei din Kenya explică însemnătatea exciziei genitale într-un reportaj semnat de Nima Elbagir, 30 noiembrie 2015 | Foto: CNN

Femei din Kenya explică însemnătatea exciziei genitale într-un reportaj semnat de Nima Elbagir, 30 noiembrie 2015 | Foto: CNN

Nu întâmplător, exact acele programe care au încercat o abordare holistică au funcționat cel mai bine. Pornind de la zero, un ONG local din Senegal, a reușit în 8 ani să stopeze această pratică în 30% din comunități. Secretul? „Aducând resurse pentru îmbunătățirea standardului de viață și ajutând participanții să își dezvolte și folosească un cadru pentru a-și evalua propriile lor experiențe individuale și a ajunge la propriile lor concluzii privind beneficiile (sau lipsa de beneficii) ale circumciziei feminine”. [40]Cred că nu greșesc dacă numesc aceasta o formă de libertate a alegerii – dar una care este a societății în ansamblu, și nu a individului.

Voi trece acum la ultimele două argumente rămase de discutat, și voi începe cu (3) impunerea acestei practici minorilor.

Nu am asistat personal la o asemenea intervenție în Burkina Faso, acolo unde fac teren. Însă nu voi putea uita vreodată imaginile fotojurnalistei Andrea Bruce, care a documentat o intervenție asupra unei minore din Kurdistanul irakian, și în care aproape că poți să vezi, vibrând în încăpere, șocul fetei de 6 ani care nu știa ce avea să i se întâmple, spaima, durerea ei [41]. Antropoloaga Aud Talle relatează la rândul său o experiență zguduitoare, privită, e drept, ca o excepție nefericită chiar de către comunitatea respectivă, în care o adolescentă de 14-15 ani din Kenya s-a luptat cu disperare să scape și a fost în cele din urmă legată cu frânghii în timp ce fratele său mai mare îi striga cu asprime să înceteze să plângă „pentru nimica toată”. [42] Când operația s-a terminat, spune Talle, fata și-a aplecat capul, plină de curiozitate să vadă intervenția, „vizibil ușurată că totul se terminase”.

Tot în Kenya, prima experiența observată de Bettina Shell-Duncan a fost radical diferită: „adolescenta a primit intervenția cu mândrie. A stat privind într-un punct fix, și nu și-a arătat reacția la durere pentru că a suporta durerea este, acolo, o probă de maturitate. Puțin mai târziu, a ieșit să se alăture dansului”.

[43] Este important de subliniat că acestea au fost intervenții de excizie (tipul 2 în clasificarea OMS). În Somalia, acolo unde se practică infibulația (tipul 3 în clasificarea OMS) în jurul vârstei de 6-8 ani, „fiecare familie păstrează în memorie mutilarea genitală drept o situație extremă care înglobează anxietate, violență și durere – o situație ‘normală’ dar totuși înconjurată de risc și ambiguitate”, [44]în care intervențiile pot fi chiar fatale.

Spre deosebire de acceptarea intervenției de către femeile adulte, respingerea durerii și rezistența opusă de minore este în mod indirect o respingere a modului de funcționare a societății care include această practică, [45]pentru că tocmai prin această practică, instanțiată ca rit de trecere, minorele acced în societate. Oricum am lua-o, oricare ar fi motivațiile ei culturale, o astfel de intervenție care se produce împotriva voinței minorilor, cu traumă și durere, este o formă de violență. Pentru echilibru, va trebui să amintesc și faptul că majoritatea acestor societăți practică deopotrivă circumcizia adolescenților de sex masculin, în aceleași condiții traumatice – astfel încât argumentul violenței contra minorilor ar trebui, cred, invocat și în numele acestora.

Dar, chiar acceptând că această intervenție are niște motivații culturale puternic înrădăcinate, ne putem întreba de ce anume ea nu este cel puțin medicalizată: adică (6) sterilă, sub anestezie, făcută de profesioniști din domeniul medical. Prima explicație, oarecum evidentă, este aceea că foarte multe comunități sunt localizate departe de orice spital sau clinică medicală, iar oamenii nici nu sunt informați de ce anume e mai bine să facă o astfel de intervenție într-o clinică decât la practicianul din sat. Mai există însă și altă explicație, care ține chiar de eforturile de interzicere a acestei practici. Anume, din dorința de a o stopa cu orice preț, OMS și multe ONG-uri refuză efectuarea ei de către profesioniști din domeniul medical, în condiții spitalicești. OMS recomandă explicit personalului medical să refuze aceste intervenții. Dar, cum am spus mai sus, aceasta nu înseamnă că populația, descurajată, va renunța să le practice. Dimpotrivă, ele se vor desfășura mai departe: doar că se vor face fără anestezie, cu instrumentar impropriu și în condiții improprii de igienă. Putem doar să speculăm câte din complicațiile imediate ale mutilării genitale ar putea fi evitate dacă intervențiile s-ar desfășura cel puțin în condiții spitalicești…

Voi trece, în cele ce urmează, la argumentul (4), al inegalității de gen. Practica mutilării genitale variază mult de la o comunitate la alta, însă presupune alterarea organelor genitale feminine în scopuri impuse de societate, unul dintre acestea fiind în mod explicit presupusa limitare a apetitului sexual al femeilor. Nu este limpede în ce măsură acest ultim scop este atins: există mai multe studii antropologice care indică faptul că un număr semnificativ din femeile care au fost supuse diferitelor tipuri de mutilare genitală obțin satisfacția sexuală, inclusiv „o incidență mare și o frecvență considerabilă a orgasmului”. [46]Dar, spune Mansura Dopico, autoarea studiului menționat, „nu prea poți să înveți o comunitate ce e aceea o viață sexuală normală, bună sau sănătoasă: mai eficientă pare alinierea argumentelor la valorile comunităților care practică mutilarea genitală” Acestea fiind spuse, orice formă de impunere, directă sau implicită, a unor modificări corporale asupra femeilor este o formă a inegalității de gen, cu atât mai mult cu cât argumentele sunt deseori transparente în acest sens: „tăierea face fetele decente, disciplinate, calme și respectate. O fată netăiată o să caute bărbați înainte de căsătorie și va aduce în lume un copil nelegitim și rușine. Bărbații nu ar trebui să se căsătorească cu fete netăiate. Sunt percepute ca ‘deschise’ și folosite de toți bărbații”. [47]

De cele mai multe ori, practica mutilării genitale este perpetuată activ de femeile mature din comunități, prin planificarea și execuția ei, dar și prin stigmatizarea femeilor care o refuză. Există și un rol al bărbaților în perpetuarea acestei practici, dar acest rol este ceva mai nuanțat.

În cazul relatat de Aud Talle din Kenya [48], toată ceremonia a fost condusă de femei mature din comunitate: fratele mai mare al fetei a intervenit doar când lucrurile păreau scăpate de sub control, pentru a readuce ritualul la cursul „normal”, folosindu-și autoritatea pentru a inhiba rezistența fetei și sugerând legarea ei. În Gambia și Senegal, pe de altă parte, „tații erau în general mai ostili mutilării genitale [decât femeile], și deseori implicați în acele decizii în urma cărora fetele erau scutite de această intervenție”.

[49] Principalul rol al bărbaților în perpetuarea acestei practici este însă pur cultural, prin agrearea tacită a unor standarde de „frumusețe” și comportament (inclusiv sexual) care, indirect, legitimează mutilarea genitală. Astfel, faptul că bărbații preferă ca soții femei „normale” (care au trecut prin această intervenție) în locul femeilor „ciudate” (care nu au fost mutilate), acesta este un factor extrem de important în perpetuarea acestei practici. Această „normalitate” nu este însă definită explicit de vreo eventuală alegere „liberă” pe care ar face-o bărbații, ci de faptul că majoritatea femeilor din societățile respective este deja mutilată! Și cine nu și-ar dori o parteneră „normală”? Un cerc vicios…

Pe de altă parte, nici „normalitatea” noastră nu este atât de diferită pe cât ne-ar plăcea să credem. În timp ce populațiile care practică mutilarea genitală sunt “stigmatizate ca ‘societăți primitive, dominate de bărbați și care impun femeilor obiceiuri barbare’” (British Medical Journal, 1998) [50], nimeni nu observă cum “femeile occidentale trec la rândul lor prin ritualuri de feminizare care să le crească atractivitatea sexuală cum sunt, de exemplu, anumite forme periculoase de chirurgie estetică”. [51]Argumentele folosite în Anglia împotriva mutilării genitale feminine medicalizate [52]„s-ar putea aplica în egală măsură și anumitor forme de chirurgie estetică”, concluzionează BJM. Și nu este vorba de orice fel de chirurgie estetică, ci exact de genitoplastie, sau chirurgie estetică genitală. De exemplu, între septembrie 1998 și mai 2004, numărul operațiilor de reducție labială în Anglia a crescut de la 380 la peste 800, așa cum ne arată un articol din BJM, 2007. [53] O singură revistă a Ministerului Sănătății din această țară a publicat ghiduri de practică a reducției labiale, dar, spune același articol, „nu există indicii că practicienii le respectă. Aparenta lipsă de interes în dezvoltarea unor ghiduri aprofundate de practică și în colectarea de date post-operatorii a condus unii medici [din Anglia] către proceduri similare cu mutilarea genitală feminină.

Asemănarea nu este deloc nejustificată atunci când sunt operate preadolescente” (subl. mea). [54]Ce fel de operații se fac? La mare cerere este reducția labiilor minore, dar se fac în mod curent și operații de excizare a țesutului care înconjoară clitorisul, sau a clitorisului însuși. Adică, operațiile

de tip 1 și 2 în clasificarea făcută de OMS pentru mutilarea genitală… Cererea tot mai mare pentru genitoplastie poate reflecta o definiție socială prea îngustă a ‘normalului’, sau o confuzie între ceea ce înseamnă normal și ceea ce înseamnă ideal”, concluzionează BJM. [55]

Diferența, dacă ne uităm cu atenție, o face terminologia noastră. Într-un caz, vorbim de mutilare genitală practicată de culturi primitive opresive față de femei. În celălalt caz vorbim de chirurgie estetică genitală făcută în scopul creșterii atractivității sexuale a femeilor și a satisfacției față de propriul corp. Termenul de „mutilare” genitală nu a apărut, de altfel, spontan, ci a fost propus în 1990 și adoptat în 1991 de OMS exact pentru că „delimitează lingvistic această practică față de circumcizia masculină și, prin conotațiile sale negative, îi subliniază gravitatea”. [56]Aşadar, excizia labiilor minore și a clitorisului este, în funcție de cine o face, ba estetică, ba mutilare…?

O participantă africană la conferința din 2006 a African Studies Association „a denunțat ipocrizia occidentalilor care critică mutilarea genitală și stigmatizează societățile africane pentru aceasta, ignorând în același timp practici similare din Vest […], implorând audiența să recunoască faptul că femeile din toată lumea își modelează în mod curent corpurile pentru a deveni mai atrăgătoare sexual, și menționând în special chirurgia estetică mamară, care, pentru ea, apare la fel de lipsită de sens precum mutilarea genitală pentru observatorii occidentali”. [57]

Mutilarea genitală (MGF) este practicată în anumite zone din Kerala | Foto credit: LA Times

Mutilarea genitală (MGF) este practicată în anumite zone din Kerala | Credit foto: LA Times

Voi încheia reluând o idee cunoscută demult antropologilor. „Corpul și cultura sunt atât de interdependente încât ‘ceea ce pare mai subiectivă și personală experiență – experiența propriului corp – este modelată de relațiile de putere și dominare în care corpul este implicat’ (French, 1994: 1)”. [58]Această înseamnă că tot ce gândim sau simțim despre corp, atribute ca frumusețe, erotism, sexualitate, sănătate, experiența a ceea ce este dureros și ce nu e dureros, ba chiar a anumitor boli care ne afectează, toate sunt modelate de cultura în care ne-am format. Nu există boli în absența recunoașterii lor sociale, ci doar simptome…„Corpul [este deopotrivă]: o experiență individuală și fenomenologică a sinelui; un corp social, un simbol al felului cum gândim relațiile între natură, societate și cultură; un corp politic, un artefact al controlului social și politic”. [59]

Din acestă perspectivă trebuie înțelese cuvintele Miroslavei Prazak, [60]un antropolog care studiază acest fenomen de aproape două decenii:

„Viziunea vestică asupra tăierilor genitale este simplistă: indiferent de particularitățile intervenției sau de context, este abominabilă și descrisă în termeni derogatorii și insultători la adresa femeilor și societăților care practică acest obicei”, „Prea puțini încearcă să gândească dincolo de termenii de mutilare fizică și a presupuselor repercusiuni asupra plăcerii sexuale”.

Sau, mai simplu spus, e foarte bine să ne revoltăm și să stopăm mutilarea genitală. Dar ce facem cu chirurgia estetică genitală…?


[1] http://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/female-genital-mutilation

[2] https://www.unicef-irc.org/publications/pdf/fgm_eng.pdf

[3] ibid.

[4] https://www.unicef.org/media/files/FGMC_2016_brochure_final_UNICEF_SPREAD.pdf

[5] http://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/female-genital-mutilation

[6] https://www.unfpa.org/resources/female-genital-mutilation-fgm-frequently-asked-questions#instruments

[7] https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/04/female-genital-mutilation-cutting-anthropologist/389640/

[8] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 35

[9] https://www.unicef.org/media/files/FGMC_2016_brochure_final_UNICEF_SPREAD.pdf

[10] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 35

[11] Martinelli, M & Olle-Goig, JE – Female Genital Mutilation in Djibouti – http://dx.doi.org/10.4314/ ahs. v12i4.2

[12] http://www.who.int/reproductivehealth/publications/fgm/effect_of_fgm_on_childbirth_africa.pdf

[13] Mpinga, Emmanuel & Macias, Aurelie & others – Female genital mutilation: a systematic review of research on its economic and social impacts across four decades – https:// www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27707452 – p. 7

[14] Prazak, Miroslava & Coffman, Jennifer – Anthropological Perspectives of Female Genital Cutting: Embodying Tradition, Violence and Social Resilience – in Africa Today, Indiana University Press, 2007 – http://www.jstor.org/stable/4187806 – p. vii

[15] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 16

[16] https://www.unfpa.org/female-genital-mutilation

[17] https://www.unfpa.org/unfpa-unicef-joint-programme-eliminate-female-genital-mutilation

[18] ibid.

[19] https://www.unicef.org/media/files/FGMC_2016_brochure_final_UNICEF_SPREAD.pdf

[20] http://apps.who.int/iris/handle/10665/75195

[21] ibid.

[22] ibid.

[23] ibid.

[24] ibid.

[25] https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/04/female-genital-mutilation-cutting-anthropologist/389640/

[26] Prazak, Miroslava & Coffman, Jennifer – Anthropological Perspectives of Female Genital Cutting: Embodying Tradition, Violence and Social Resilience – in Africa Today, Indiana University Press, 2007 – http://www.jstor.org/stable/4187806 – p. vii

[27] https://medium.com/@fareedkaviani/prioritising-pain-with-the-brutal-black-project-d8264521cae8

[28] parafrază după modul în care este descrisă mutilarea genitală într-un raport UNICEF: https:// www.unicef-irc.org/publications/pdf/fgm_eng.pdf

[29] ibid.

[30] Foucault, Michel – Discipline and Punishment – Vintage Books, 2nd edition, 1991, p. 233

[31] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 91

[32] Mpinga, Emmanuel & Macias, Aurelie & others – Female genital mutilation: a systematic review of research on its economic and social impacts across four decades – https:// www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27707452 – p. 7

[33] ibid.

[34] Abdi, Rahma – Carving Culture: Creating identity through female genital cutting – Durham University, 2010 – http://www.dur.ac.uk/anthropology.journal/vol18/iss1/abdi.pdf, p. 127

[35] ibid., p. 120

[36] ibid.

[37] ibid., p. 125

[38] ibid., p. 131

[39] ibid., p. ix

[40] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 75

[41] https://www.poyi.org/66/npoy3/npoystories04_01.php

[42] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 93-95

[43] https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/04/female-genital-mutilation-cutting-anthropologist/389640/

[44] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 97

[45] ibid. p. 96

[46] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 224-247

[47] Abdi, Rahma – Carving Culture: Creating identity through female genital cutting – Durham University, 2010 – http://www.dur.ac.uk/anthropology.journal/vol18/iss1/abdi.pdf, p. 127

[48] Hernlund, Ylva & Shell-Duncan, Bettina – Transcultural Bodies: Female Genital Cutting in Global Context – Rutgers University Press, 2007, p. 93-95

[49] http://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/70464/WHO_RHR_HRP_10.16_eng.pdf

[50] https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11657294

[51] ibid.

[52] argumentele la care fac referire sunt: 1) nicio femeie nu poate consimți benevol la așa ceva; (2) este o practică sexistă și opresivă

[53] https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1877941/

[54] ibid.

[55] ibid.

[56] https://www.unicef-irc.org/publications/pdf/fgm_eng.pdf

[57] Prazak, Miroslava – Making the Mark: Gender, Identity and Genital Cutting – Ohio University Press, 2016, p. 11

[58] Abdi, Rahma – Carving Culture: Creating identity through female genital cutting – Durham University, 2010 – http://www.dur.ac.uk/anthropology.journal/vol18/iss1/abdi.pdf, p. 120

[59] Scheper-Hughes and Lock 1987:6 apud ibid.

[60] Prazak, Miroslava – Making the Mark: Gender, Identity and Genital Cutting – Ohio University Press, 2016.

Lucrările lui Adrian Catu pot fi văzute pe http://adriancatu.com/ si http://documentaria.ro/

Tatiana Niculescu este scriitoare, autoare a romanelor Spovedanie la TanacuNopţile PatriarhuluiPovestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA), semnate cu numele Tatiana Niculescu Bran. Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service. La Editura Humanitas a mai publicat volumele Regina Maria: ultima dorinţă (2015; ed. a II-a 2016), Mihai I: ultimul rege al românilor (2016) și Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas 2017). Tăierea fecioarelor (2018) reprezintă ediția revăzută a romanului În țara lui Dumnezeu (Polirom, 2012).


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Revista Paragraf

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.