Antoaneta Olteanu - Profesor de limba și literatura rusă, Universitatea București

Antoaneta Olteanu, profesor de limba și literatura rusă

Pentru sistemele represive dislocarea „dușmanilor poporului” era o realitate obișnuită, pentru care s-au creat direcții speciale de organizare, transport și pază. Dată fiind situația economică a Uniunii proaspăt apărute, dar și lipsa de dorință de a asigura condiții omenești „viperelor”, transportul, cel mai adesea pe calea ferată, se făcea în condiții improprii.

Cea mai „ușoară” formă de transport cu trenul o aveau persoanele trimise la Moscova, din diferite orașe ale Uniunii, la Comisia Militară a Tribunalului Suprem. Transportul se făcea cu vagoane de tren obișnuite, în compartimente de patru locuri. La ușa fiecărui compartiment se aflau gardieni. În compartimentul din mijloc se aflau anchetatorii care veneau și ei la Moscova, alături de persoanele pe care le anchetaseră. Ferestrele compartimentului erau vopsite în alb[i]. Și pentru transporturile interne în URSS, între două închisori, se foloseau tot asemenea vagoane cu compartimente de patru persoane. În unele situații, trenurile nu mai aveau ferestrele vopsite, ci gratii prin care deținuții puteau totuși să mai vadă cîteva scene de viață, după ce fuseseră rupți de realitate cel puțin jumătate de an, dacă nu ști mai mult:

„Trenul este tras acum pe o linie obișnuită și în fața noastră, printre gratii, apare un colț de viață. chiar acea viață omenească obișnuită, fascinantă, pe care nu am mai văzut-o atît de multă vreme. Un colț al gării. Un tren tocmai a sosit și din el coboară o mulțime veselă, pestriță de oameni cu buchete de flori, cu zîmbete, cu copii, cu bagaje (…). Pachete cu fructe, mici valize, jucării.

Stăm vrăjite, lipite de fereastră. Din motive numai de el știute, paznicul nu intervine. Am fost observate de pe peron. O față într-o rochie înflorată se lipește speriată de mîna însoțitorului ei și, cu ochii mari, îi șoptește ceva, arătînd spre noi. Se aude cuvîntul «troțkiste”, apoi «troțkiste vii, adevărate» (…).

Dar trenul se pune în mișcare. privesc cu aviditate imaginile din Podmoskovie ce alunecă prin fața ochilor noștri. Gările sînt pline de lozinci. Lozinci roșii, din pînză. Și toate vorbesc numai despre sabotaj. «Lichidînd urmările sabotajului în transport, vom asigura…» Iată și un magazin sătesc împodobit cu o altă lozincă: «Vom lichida urmările sabotajului în rețeaua comercială, vom consolida…» O centrală electrică. «Lichidînd urmările sabotajului în industrie, vom depăși…»”[ii]

Pentru foștii tovarăși de idei, trimiși în 1928 în exil, transportul se făcea decent, în vagoane de clasă, fiind însoțiți însă de angajați OGPU. Dar „deținuții” aveau destul de multe facilități, la vremea aceea: în stații puteau coborî din vagon, puteau să se plimbe pe peron, să cumpere de la chioșcurile din gară, să meargă chiar la bufet sau restaurant, numai că nu aveau voie să stea de vorbă nici cu călătorii din tren, nici cu cei de pe peron, cu atît mai mult să spună că sînt exilați. dacă nu doreau să coboare din tren, soldații de pază le vor face cumpărăturile necesare[iii]. Evident, oamenii nu au fost deloc cooperanți și au încercat să facă oarece agitație, să-i anunțe pe cei întîlniți că are loc o prigoană a bolșevicilor, că ei sînt membri de partid vechi, leniniști etc., dar, cum spunea Isai Abramovici, „pentru că demonstrația noastră nu a produs nicio impresie nimănui, treptat am încetat spectacolul”[iv].

Drumul spre locul de deportare sau lagărul în care trebuia să-și ispășească pedeapsa este un moment important în descrierea pelerinajului pe care îl făcea deținutul. Pe de o parte, era un element nou, destul de luminos, după perioada de recluziune strictă pe care o trăise în închisorile de tranzit; pe de altă parte, era un alt element al necunoscutului în care intra. Drumul însuși, cum se va vedea, era și el plin de tot felul de peripeții, din care care uneori nu mai scăpai cu viață, ca să nu mai vorbim de necunoscutul pe care-l prezenta punctul final al destinației. Pentru deportați, mai ales dintr-un oraș în altul, se foloseau camioane obișnuite, în care era înghesuit un număr foarte mare de oameni.

Ca de obicei, secretomania era la ea acasă, și de două ori. Arestații erau duși în vagoane de vite, sau vagoane Stolîpin, cum se mai numeau, cu ferestrele acoperite, pentru a nu se vedea nimic nici în exterior, nici de afară (era interzis să recunoști ceva din peisaj, pentru a face speculații asupra destinației). De asemenea, cînd se oprea în gări, trenurile cu deținuți garau mai departe de stație, tot pentru a nu-și deconspira „marfa”. Evident, gardienilor din escortă li se interzicea să intre în discuții cu arestații și mai ales să le spună încotro se îndreaptă.

Avantajul dezvoltării căii ferate după secolul al XIX-lea face ca transportul deținuților, mai ales pe distanțe mari, să se facă cu trenul. Înainte de 1890 deportații în Siberia mergeau pe jos, mai rar călare. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea și deținuții politici au început să folosească trenul ca mijloc de locomoție. Lenin, de exemplu, în anul 1896, cînd mergea în exilul din Siberia într-un vagon obişnuit de clasa a treia (laolaltă cu oamenii liberi) şi striga la personalul trenului că este o înghesuială insuportabilă[v]. Am mai vorbit în studiul nostru de condițiile pe care le aveau exilații sau deținuții revoluționari în periada imperială, atunci cînd se plîngeau că aceste condiții sînt inumane și insuportabile. Ceea ce liderii bolșevici le-au pregătit „adversarilor” lor este însă sub orice limită.


„Am călătorit în vagonul de vite atâtea zile şi nopţi în şir, încât ni se părea că fuseserăm dintotdeauna acolo înăuntru. Nu mai ştiu nici cât de mult am mers tot aşa. Eu socoteam că a călători mult în timp înseamnă să călătoreşti foarte departe. Cât timp călătorim, nu ni se poate întâmpla nimic. Cât timp călătorim totu-i bine.” (Herta Muller, Leagănul respirației)

Condițiile precare nu erau mereu dictate de sus, prin dispozițiile corespunzătoare transmise gardienilor de convoi. De cele mai multe ori era vorba și de impasibilitatea acestora, de neadecvarea măsurilor la condițiile de transport, de disprețul pe care-l arătau dușmanilor poporului. Oricum, lucrul cel mai important era că mulți dintre deținuți erau aproape terminați după călătoria cu trenul. Într-un lot de deținuți din 1939, format din 1900 de oameni, la sosire 590 aveau o capacitate limitată de muncă. În noiembrie 1939 272 de deținuți au fost transportați cu camioanele deschise pe o distanță de 500 de km, fără a fi îmbrăcați corespunzător. Foarte mulți s-au îmbolnăvit, iar mulți au murit mai tîrziu. Un ordin din 25 februarie 1940 reclamă mai multe dezordini referitoare la transportul deținuților: au fost trimiși cu trenul deținuți bolnavi sau cu handicap în lagăre din nord, mulți deținuți nu au primit mîncare sau apă, nu li s-au dat haine potrivite, nu le-au fost transmise, odată cu ei, și dosarele personale, iar la destinație nimeni nu știa ce delicte comiseseră și ce condamnare primise[vi]. Cu toate acestea, situația continua să se perpetueze cu trecerea timpului. Avem informații despre un asemenea transport al morții și în 24 decembrie 1944. Eșalonul SK 950, un tren compus din 52 de vagoane ajuns în stația Komsomolsk din Extremul Orient a trecut să treacă prin chinuri inumane din cauza lipsei totale de organizare a administratorilor transportului (din cele 60 de zile de mers, 24 au staționat!):

„Deținuții au sosit în vagoane neîncălzite ce nu fuseseră amenajate pentru transportul de persoane. În fiecare vagon erau 10-12 banchete pe care nu ar fi putut să încapă mai mult de 18 oameni, cu toate acestea în fiecare vagon erau mai mult de 48 de oameni. Vagoanele nu erau prevăzute cu destule canistre, prin urmare aprovizionarea cu apă a deținuților a fost adesea suspendată, cîteodată vreme de zile și nopți întregi. Deținuților li s-a dat pîine înghețată, iar vreme de zece zile aceștia nu au primit nimic. Au ajuns îmbrăcați în haine de vară, murdare, pline de păduchi, cu semne evidente de degerături… Deținuții bolnavi au fost lăsați să zacă pe podeaua vagoanelor, fără a li se acorda ajutor medical, murind pe loc. Cadavrele au fost ținute în vagoane multă vreme…”[vii]

Din cei 1402 de oameni, 53 au murit pe drum, 66 au fost lăsați în spitalele de pe traseu, iar alți 335 au fost spitalizați pentru degerături grave.

Deportări Basarabia | Credit foto: Arhivele federale de imagini

Deportări Basarabia | Credit foto: Arhivele federale de imagini

Vagoanele cu care erau transportați deținuții trebuia să arate la exterior a fi vagoane normale. Pentru a nu atrage atenția, cum am spus, erau garate departe de ochii curioșilor și numai paza deosebită din jur indica tipul de transport pe care îl asigurau. Ochii curioși ai unor deținuți care sperau să evadeze în momentul îmbarcării au surprins detalii terifiante, care arată că sistemul își luase măsurile de siguranță: „fiecare vagon era înconjurat de cîteva rînduri de sîrmă ghimpată, gardienii stăteau afară pe platforme de lemn, fuseseră instalate lămpi electrice deasupra și la baza fiecărui vagon, iar ferestrele mici erau protejate de gratii groase de fier”; mai mult, dedesubtul vagonului erau țepușe de fier. Gardienii aveau ciocane de lemn cu care loveau tot timpul în pereții vagoanelor, pentru a se asigura că nimeni nu le spărsese sau făcuse găuri în ele[viii]. La ambele capete ale garniturii de tren erau proiectoare uriașe. O descriere completă a acestor tipuri de vagoane, din exterior, o face Levon Harutiunian:

„Vagonul cu care urma să călătorim era de tipul celor de zece tone. Peron nu exista și eram siliți să sărim pe podeaua vagonului la cel puțin un metru diferență de nivel față de terasament, lucru nu tocmai ușor, mai ales pentru cei mai în vîrstă sau sleiți de puteri. Însoțitorii noștri erau înzestrați cu niște ciocane cu coadă lungă, cu care ne «încurajau» să fim mai zglobii. La o înălțime de un metru, în ambele capete, erau pardoseli / platforme/. Într-o parte, un fel de pîlnie de tinichea ieșită afară din corpul vagonului urma să fie closetul nostru în timpul călătoriei.”[ix]

Vagoanele de tren cu care erau transportați deținuții erau de mai multe tipuri. Cele mai frecvente erau așa-numitele vagoane Stolîpin, vagoane obișnuite din acea perioadă, dar amenajate pentru deținuți. O descriere bună a lor o dă Aleksandr Soljenițîn:

„Vagoanele Stolîpin au fost construite în 1908, însă, pentru coloniştii regiunilor din Orientul ţării, cînd mişcarea de colonizare a luat o mare amploare şi nu exista suficient material rulant. Acest tip de vagon era mai scund decît cel obişnuit, de pasageri, dar cu mult mai înalt decît cel de marfă, avea şi dependinţe pentru obiectele din gospodărie ori pentru păsări, dar nu avea nici un fel de gratii, nici înăuntru, nici la ferestre. A fost folosit pentru deţinuţi în anii 20 şi 30.

Vagon-zak este un vagon cu compartiment obişnuit, însă din nouă doar cinci erau repartizate deţinuţilor. Ele nu sînt separate de coridor printr-un paravan compact, ci printr-un grilaj care lasă compartimentul liber la vedere… Ferestrele dinspre coridor sînt obişnuite, dar zăbrelite din afară. În compartimentul deţinuţilor nu există fereastră, doar o mică deschizătură oarbă, de asemenea zăbrelită, la nivelul patului de deasupra… Uşa compartimentului este glisantă: o ramă de fier, bineînţeles, cu zăbrele[x].”

Și din această descriere se vede că deținuții nu aveau parte de condiții prea bune de transport. Normativele NKVD prevedeau un număr fix de oameni care să intre într-un asemenea vagon, pentru a se face economie la transport. Dar memoriile numeroșilor deținuți ne arată că descrierea de mai jos, considerată etalon, oficială, extrem de inumană, era mult depășită de realitate, mai ales în perioadele de vîrf ale terorii:

„Conform calculelor făcute de inginerii din libertate, într-un compartiment stalinist şase inşi pot şedea jos, trei – întinşi pe cuşeta de la mijloc (care se împreuna ca să formeze un singur pat, fiind lăsată doar o scobitură lîngă uşă, pentru urcat şi coborît) şi, dacă pe lîngă cei din compartiment vor mai fi înghesuiţi încă unsprezece (pe ultimii, ca să se închidă uşa, gardienii trebuie să-i împingă cu picioarele), se va realiza încărcătura normală a compartimentului stalinist. Cîte doi se vor chirci pe poliţele pentru bagaje, cinci se vor întinde pe cuşeta de la mijloc (ei sînt cei mai fericiţi, aceste locuri sînt ocupate prin luptă, iar dacă în compartiment se află şi hoţi, cu siguranţă ei vor sta acolo), iar jos vor rămîne treisprezece oameni; cîte cinci aşezaţi pe bănci şi trei în spaţiu de trecere dintre picioarele lor[xi].”

În timpul transportului „dispozitivului special” erau destule reguli de respectat. Cea mai importantă, pentru autorități, era de a nu se vorbi în vagon pe perioada cît trenul staționa în gări și nici de a avea cărți asupra lor. Pentru niște deținute cum erau cele ce o însoțeau pe Evghenia Ghinzburg, tocmai eliberate din izolator unde se aflaseră separate extrem de strict de semenele lor, călătoria cu trenul era un bun moment de recuperare:

„Nici una dintre noi nu închidea gura nici o clipă. Nimeni nu asculta, toată lumea vorbea. Nu exista vreo temă comună de discuție. din momentul în care trenul s-a pus în mișcare, fiecare discuta despre ale sale. Unele, care încă nu se instalaseră pe priciuri, începuseră să recite versuri, să cînte, să povestească. Fiecare se îmbăta cu sunetele propriei voci. Pentru prima dată în doi ani eram înconjurate de atîția oameni. În închisoarea din Iaroslavl deținutele duin izolator au trăit 730 de zile. Timp de doi ani au folosit doar acele cuvinte zi de zi. Deșteptarea. Apă fiartă. Plimbarea. Toaleta. Prînzul. Stingerea (…).

– O stație! o stație!

Și imediat se lasă o liniște mormîntală! De parcă i s-a pus un căluș vagonului. Emoționate, ciufulite, transpirate, încă temîndu-ne să credem în schimbarea destinului, tăcem, toate cele șaptezeci și șase, și înțelegîndu-ne numai din priviri. Cele mai nerăbdătoare încearcă să continue discuția cu ajutorul gesturilor, al mimicii, chiar al alfabetului de închisoare, pe perete[xii].”

O problemă mai mare o punea apa, de regulă restricționată la o cană pe zi. Apa trebuia să fie folosită și pentru băut, și pentru spălat…

Deportare in Siberia | Foto: Euromaidanpress.com

Deportarea (tătarilor crimeeni) în Siberia | Foto: Euromaidanpress.com

Mai exista un tip de vagon folosit pentru transport, vagoanele de vite. Deși erau mult mai simple, neavînd niciodată ca destinație transportul de persoane, erau mult mai bine împărțite pentru un trai ce dura mai multe săptămîni. Cel mai adesea ele aveau în mijloc o mică sobă de metal, pentru încălzire, cu bănci în jurul ei. Pentru că nu erau împărțite în compartimente, ofereau mai mult spațiu de mișcare. În plus, aveau „toalete”, găuri în podea, ceea ce făcea mai ușor procesul folosirii lor (în cazul vagoanelor stolîpin, pentru momentul toaletei gardienii opreau trenul și-i dădeau jos pe deținuți)[xiii].

În spațiul românesc se întîmpla cam același lucru:

„Transportat spre Aiud la finele anului 1959, un loc de deținuți ajunge la destinație după o călătorie epuizantă, de două zile cu trenul, într-un vagon căptușit cu tablă, lipsit de aer și căldură. Ca hrană, deținuții, legați cu cătușe de fier la mîini și la picioare, au primit cîte un cub de slănină sărată, unul de marmeladă și o felie de pîine. Apa le-a lipsit, iar setea a fost chinuitoare. La sosire au cerut apă, dar în locul unei căni cu apă au fost azvîrliți afară. Au căzut de-a valma. Printre ei se afla și poetul Vasile Voiculescu, trecut de 74 de ani[xiv].”

Pe tren, uneori deținuții primeau mîncare caldă. Pîinea era doar 300 de grame pe zi. De regulă pe drum primeau pește sărat, hering, care producea o sete teribilă, în condițiile în care apa era raționalizată, o cană pe zi, chiar și vara. Uneori deținuții au primit apă doar de trei ori, într-o călătorie de 28 de zile[xv]. Dacă permiteau condițiile meteorologice, era băută apa de ploaie, cîtă putea fi adunată, sau erau linși țurțurii care se formau la ferestre. Întrucît secretomania viza inclusiv transporturile speciale, adică trenurile încărcate cu deținuți, măsuri de siguranță se luau cînd trenurile se opreau în stații. Pe lîngă interdicția vorbitului, vagoanele erau închise cu grijă, pentru a nu răzbate nimic din ele. Evghenia Ghinzburg povestește despre o situație excepțională, cînd ușa vagonului nu fusese închisă etanș și deținutele din vagonul 7 se aflau chiar în apropierea unei coloane de apă caldă. Cînd un copil a venit să se ude cu apă la acest robinet, deținutele, însetate, n-au mai putut rezista:

„- Apă!

Apoi, cînd totul s-a terminat, multe spunea că tot ce se întîmplase amintea de o scenă din Învierea lui Tolstoi.

– Aoleo, e un tren cu condamnați! spunea una dintre femeile care stăteau pe vine lîngă căldărușele lor cu castraveți.

– Unde? Unde?

– Păi trebuie să le dăm și lor ceva de pomană! Ei, Dașa!

– Niște ouă, dă încoa niște ouă!

– Uite, cer de băut… Dă-le niște lapte, Manka!

Mîini arse de soare, scorojite, au început să se strecoare prin crăpătura vagonului nr.7 oferind castraveți murați, bucăți de pîine, plăcințele cu brînză, ouă. De sub basmalele coborîte pe sprîncene se uitau la deținute niște ochi plini de lacrimi nobile și de milă, de femei de la țară…[xvi]


[i] Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului, traducere și note de Antoaneta Olteanu, Ed. Corint, București, 2015, p.161.

[ii] Idem, pp.215-216.

[iii]http://www.lib.ru/MEMUARY/ABRAMOWICH/abramowich1.txt_with-big-pictures.html

[iv] http://www.lib.ru/MEMUARY/ABRAMOWICH/abramowich1.txt_with-big-pictures.html

[v] Aleksandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare de investigaţie literară, vol.I, Bucureşti, Ed. Univers, 2008, p.404.

[vi] Apud Anne Applebaum, Gulagul – o istorie, traducere de Simona-Gabriela Vărzan și Vlad Octavian Palcu, Humanitas, București, 2011, pp.200-201.

[vii] Apud Applebaum, op.cit., pp.201-202.

[viii] Apud Applebaum, op.cit., p.191.

[ix] Levon Harutiunian Siberia dus-întors. Memorii, cuvînt înainte de Bedros Horasangian, Ed. Meteor Publishing, București, 2014, p.57.

[x] Soljeniţîn, op.cit., p.405.

[xi] Idem, p.406.

[xii] Ghinzburg, op.cit., pp.310-311.

[xiii] Applebaum, op.cit., p.193.

[xiv] Marius Oprea, Bastionul cruzimii. O istorie a securității 91948-1964), Ed. Polirom, Iași, 2008, p.167.

[xv] Apud Applebaum, op.cit., p.193.

[xvi] Ghinzburg, op.cit., pp.340-341.

Fragmentul „Trenurile morţii”, publicat în premieră, face parte dintr-un studiu consacrat Gulagului, aflat în curs de elaborare.


Antoaneta Olteanu - Profesor de limba și literatura rusă, Universitatea București

Antoaneta Olteanu este profesor de limba și literatura rusă, Universitatea din București.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Antoaneta Olteanu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.