„În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.” Este propoziţia laitmotiv care deschide, pentru o necesară (re)punere în context, cinci dintre capitolele volumului Pelinul negru, semnat de Ioana Nicolaie.

Cel mai grav cataclism nuclear din istoria omenirii afectează profund soarta unei fetiţe, născută la câteva luni după fatidicul aprilie, în nordul României. Dar cartea nu este un Cernobîl „memorialistic”, precum Mărturiile supravieţuitorilor consemnate de Svetlanei Aleksievici, spre exemplu. Explozia „celui de-al patrulea reactor” funcţionează ca un resort ascuns, puternic însă, al înlănţuirii diegetice din Pelinul negru.

Personajul central, Agustina, al optulea din cei doisprezece copii ai soţilor Bulţa, este victimă a „Iazmei” nucleare, fără însă ca ea să conştientizeze (dintru început şi) pe deplin semnificaţia-implicaţia fenomenului – „Pelinul Negru. Sau Cernobîl. Eu nu cunosc cuvântul Cernobîl. Nu ştiu nici ce e acela pelin.” (p. 39)

Universul cărţii, construit din bucurii mărunte de copil, proiecţii imaginare care se perindă fluid, proteic, între palpabil şi ficţional, dar şi întâmplări care fac priză brutală cu realitatea este cu atât mai răscolitor, cu cât este recreat narativ de către însăşi micuţa Agustina, în vârstă de şapte ani la începutul romanului.

Născută la sfârşitul lunii iulie 1986, deci la patru luni distanţă de la explozia reactorului din Cernobîl (Pelinul negru, în traducere românească), protagonista cărţii suferă de dislexie. Incapacitatea „de a lipi literele” într-un tot unitar cu sens, pusă abia mai târziu în legătură cauzală cu accidentul nuclear, este un balast psihologic pentru Agustina. Fetiţa, nu lipsită de înzestrări individualizante, se străduieşte asiduu să-şi învingă handicapul, încearcă să-şi sfâşie cămaşa lipicioasă a invectivelor („handicapata”, „oligrofena” etc.) cu care colegii săi o flagelează, urcă din greu, treaptă după treaptă, pentru a atinge nivelul (superior, inventat) de… „tutuană”. Fără prea mult succes însă.

„Aerul e tot timpul cu mine şi mă ţine în braţe. E un prieten adevărat, nu-mi zice vacă, îmi stă alături şi în pauze, şi când scriu cel mai frumos, şi când vine inspectorul şi mă bate uşor pe spate. O biată fetiţă, dintr-o familie mare. Dar tare grea de cap. E în al doilea an şi n-a răzbit cu cititul. Ia uitaţi:

-Bulţa Agustina, te rog, ce literă-i asta?

-B, zic.

-Dar asta?

-U?

-Şi mai departe?

-N…, Ă…, T, şi încă un A, şi încă un T… Şi E.

-Bravo, Bulţa Agustina! Acum împreună…

-B, spun… Imediat.

Sunt lac de sudoare, îmi simt ceafa ca o rană sub guler. Trebuie să nu greşesc. Să nu fiu drugă. Să nu fiu Bambi fugărit în pădure. Să nu mă prindă vitrega Albei ca Zăpada. Ce gheare lungi are. Ce baborniţă.” (p. 34)

Rezultate îmbucurătoare nu se văd nici mai târziu, la şcoala specială, unde fetiţa dislexică este trimisă „pentru a i se băga în cap cititul”:

„Ne ducem în bănci, nu ne spargem mutra ca distruşii ăia mari, învăţătoarea noastră e cea mai bună. Dar oricât de deşteaptă e, tot nu-mi poate explica cum de se lipesc literele împreună. De ce fac clic şi deodată se schimbă, curg ca o cremă. Mă chinui degeaba, mă sforţez, îmi crapă capul de atâta greutate. A, b, c…, încep să le rostesc pe rând, până la u, v, x, z, şi când termin o iau de capăt ca o moară stricată. Nu macin nimic, între sunetele astea e un gol aşa mare că uneori mă ia ameţeala. ” (p. 204)

Internatul din Buzău pare replica unui campus concentraţionar, în care au fost înghesuite de-a valma „chele” (fetiţe rase în cap, ca procedură obligatorie de deparazitare) cu handicap sever, cu nevoi speciale, bolnave cronice ori doar orfane. Lumea copiilor „instituţionalizaţi”, marcată dureros de dorul de mamă (un concept mai degrabă abstract în cazul multor „locatari” ai şcolii speciale), este plină de asperităţi, de gesturi contondente şi acte de agresiune care pun în funcţiune, reflex, resorturi primare de supravieţuire.

„Iadul” trist se îmblânzeşte însă, într-o oarecare măsură, prin proiecţiile imaginative, emolient-purificatoare, ale Agustinei. Ea supravieţuieşte (şi le ajută pe altele să o facă) prin recurs la poveşti. Este înzestrarea sa fundamentală – talentul de a recompune ficţional, fabulos, realitatea proximă. Fetiţa Bulţa sublimează imediatul anost ori sumbru, grefându-i funcţionalităţi fantastice de basm. Metamorfozează persoanele din preajmă, terne sau respingătoare, în mai familiarele (şi astfel mai digerabilele) personaje din poveşti şi desene animate.

„Pe sub Michimauşi şi Cenuşărese şi Aladini întinşi în formă de plapumă aproape că nu se mai plânge. Dacă n-ai părinţi, nu poate să te doară decât corpul, deşi în inimă îţi apar când nu te aştepţi bucăţi mici de piatră. ” (p. 205)

Este un simulacru, care funcţionează doar până într-un anumit punct. Noul mediu poate remodela organic comportamente, cu efecte traumatice. Adaptarea la viaţa de internat, zdruncinată de tristele istorii individuale conexe – ale „chelelor” Nadia, Crucişa sau Dilia, spre exemplu – şi dramele locale violente, poate produce saltul Agustinei spre normalitate. Cum, la fel de bine, îi poate declanşa un imprevizibil şi iredresabil declin cognitivo-emoţional. Semnele nu sunt tocmai de bun augur.

Lansare "Pelinul negru", 2017 | Credit foto: Librăria Humanitas Cişmigiu

Lansare „Pelinul negru”, 2017 | Credit foto: Librăria Humanitas Cişmigiu

PENDULARE ÎNTRE TUTUANĂ ŞI DRUGĂ

Două păpuşi ale copilăriei – una frumoasă, elegantă, o mândreţe bună de scos în lume, parcă spre invidia celorlalţi copii-parteneri de joacă (tutuana) şi o alta urâtă, ruptă, zdrenţuită, bună doar de ascuns sub pat (druga ) – devin proiecţii existenţiale dihotomice, antonimice ale Agustinei.

Mica protagonistă a Pelinului negru pendulează între aceste două ipostaze de viaţă, aspirând mereu la statutul de tutuană, aflată în permanent pericol de a regresa la stadiul de drugă.

Dacă tutuana este o polifonie fără un conţinut semantic clar, potrivit unor mărturisiri anterioare ale autoarei fiind un cuvânt „aproape” inventat (deşi, undeva în mintea noastră, s-ar putea intersecta creativ cu „tutu”, „purtătoare de tutu”), druga preferă să ignore etimologia slavă („drug” = „prieten”, „drugoi” = „altul, celălalt”), înfăşând concepte negative precum prost, rău, respingător.

Născocite sau marginale (regionale) – draniţă, ţig, hapuc, fişcoi, ciorcuş, hâlbă, tolcer -, intrinseci sau de coloratură, direct semnificative sau profund conotative, cuvintele sunt vitale, dacă nu chiar chintesenţiale, în decodificarea romanului. În literă şi spirit, ele sunt responsabile pentru tra(u)ma din Pelinul negru.

Lebedele-Pelinul-negru

 

POVESTEA, MATCĂ ŞI „BRODERIE” A ROMANULUI

Basmul Lebedele al lui Hans Christian Andersen este un soi de pat germinativ al întregii ficţiuni. De altfel, un lung fragment – sub forma unei poveşti în poveste – narează parabolic istoria de viaţă a Agustinei, pliind-o până la ultimele reflexe pe basmul andersenian.

La şcoala din Buzău, Agustina simte pentru prima oară nevoia imperioasă de a-şi apăra surorile şi fraţii rămaşi acasă (aparent sănătoşi) de răul ameninţător al vieţii, întocmai cum Eliza din basm vrea să-şi izbăvească fraţii de blestemul care i-a transformat în lebede, croşetându-le cămăşi din urzici. Corespondenţa între cele două fete devine deplin transparentă atunci când, urmând paşii basmului danez, Agustina se simte atacată şi locuită de trei broaşte râioase – una i s-a prins în creştet, a doua, de frunte şi „a treia, cea mai râioasă, i-a pătruns adânc în inimă”.

Altminteri, de la începutul până la sfârşitul auto-naraţiunii, Agustina trăieşte într-o lume a poveştilor, protectoare/izbăvitoare. Proiecţiile ei imaginare umplu interstiţial realitatea imediată, de multe ori profund disonantă cu un sine avid de blândeţe şi armonie.

„În data de 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea. Dar eu încă nu ştiu nimic despre asta, chiar dacă m-am născut în acelaşi an, la sfârşitul lui iulie. Dacă m-aş putea preschimba deodată în oraşul Cernobîl, nu m-ar locui nimeni. Aş păstra totuşi toate casele, chiar şi aşa, goale, câte una pentru fiecare mamă ce-ar vrea să ne viziteze pe noi, copiii din cea mai frumoasă şcoală specială. Şi-aş pietrui cu grijă străzile, cu plastic colorat, şi pe fiecare acoperiş aş pune o cruce şi un cocoş de tablă. Şi ele s-ar învârti după vânt şi-ar opri aerul rău, care n-ar mai merge drept peste munţi, până la noi acasă. Şi oamenii, mai ales copiii, nu s-ar mai stinge, răpuşi de bolile cele mai ciudate. ” (p. 162)

Necuvântătoarele îi vorbesc, „cheala” Agustina se face „soră cu oaia” când aceasta din urmă trebuie tunsă, iar porcuşorul Guiţu devine un „frăţior”, un seamăn iubit care o povăţuieşte de bine, atunci când fetiţa pare pierdută în propriul tunel.

Altfel, răul poate veni de oriunde. De la o „colegă” hărţuitoare din şcoala specială sau de la un tată abuziv, care nu pregetă „să le rupă oasele” odraslelor sale, cu o perseverenţă resentimentar-punitivă. Oricine sau orice ar fi, răul este întruchipat, repetitiv, de un lup generic. Acroşând povestea „Caprei cu trei iezi”, Agustina se ascunde, de frica lupului, în dulap – aşa cum iedul mezin „cel harnic şi cuminte” urcă pe horn pentru a-şi salva viaţa.

În confruntarea cu pericole care (îi) ameninţă mult mai grav integritatea, fetiţa Bulţa plonjează spre un alt spaţiu de siguranţă: tunelul. Acesta poate fi interpretat ca o regresie simbolică spre uterul matern, doar vag protector, sau, în funcţie de perspectivă, ca o stază în limbo (purgatoriu), dar ne trimite, poate deloc întâmplător, la „Alice în Ţara minunilor” („Căzând în vizuina iepurelui, Alice alunecă printr-un tunel întunecos…”).

***

Prin destinul ficţional al Agustinei Bulţă, exemplar mai degrabă decât excepţional, Pelinul negru încapsulează şi sublimează trei decenii de necuantificabile ravagii provocate de cataclismul nuclear de la Cernobîl.

Inspirat de o realitate atroce, subiectul de esenţă tare şi amară este măiestrit apoi într-un veritabil filigran poetico-ficţional care face din romanul poetei şi scriitoarei de poveşti Ioana Nicolaie un demers nemultiplicabil, cel puţin în literatura română.

Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, Editura Humanitas, 2017, 224 de pagini.

Ioana Nicolaie s-a născut în 1 iunie 1974 la Sângeorg Băi, în județul Bistrița-Năsăud. A publicat mai multe volume de versuri (Poză retușată, Nordul, Credința, Cenotaf, Autoimun), două romane (Cerul din burtă și O pasăre pe sârmă), precum și literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia). Volumul „Autoimun” (Cartea Românească, 2013)  a fost desemnat de către Uniunea Scriitorilor din România „Cartea Anului” 2013. Recent, Ioana Nicolaie a lansat încă o carte pentru copii, „Vertijia”, la editura Arthur. Este profesoară de literatură și predă scriere creativă. Ține ateliere de creativitate pentru copii. Vreme de doi ani a moderat Campionatul poveștilor la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.