Ficţiunea Casting pentru ursitoare, apărută anul acesta la Editura Polirom, refuză din start încadrarea cuminte într-un gen anume, desfăşurându-se ca un spectacol (flamboaiant şi excentric) al cuvântului care imaginează şi întrupează.  

Superstiții, legende, mituri, opere clasice sunt aduse în prezent de trei fete „cucuiete” şi împletite într-o poveste plină de suspans, în care „văzutele” se întâlnesc cu „nevăzutele”, iar concidenţele nesemnificative devin simetrii pline de miez. Sau rămân doar un joc al întâmplării.

Casting pentru ursitoare… este o desfătare pentru cei pasionaţi de exerciţii de imaginaţie, sau, aşa cum spune autoarea Ohara Donovetsky în interviul acordat Revistei Paragraf, pentru cititorii „cu sensibilitate feminină, senzitivi, sinestezici, intuitivi, cu simțul umorului, dar și al ridicolului, care se lasă amuzaţi de posibilitățile multiple de interpretare a aceluiași fapt”.

***

Cum s-a născut ideea Castingului pentru ursitoare? De unde a apărut… „scânteia”? Sunteţi citată cu afirmaţia potrivit căreia „personajele din carte s-au scris singure” în mintea dumneavoastră. Dar în cât timp aţi „dospit” povestea (poveştile), intriga, iţele complicate? Şi cât v-a luat scrierea propriu-zisă a romanului?

Ohara Donovetsky: Cred că în urmă cu șase ani – mai mult sau mai puțin – a apărut în mintea mea una dintre ideile acestui roman (cea a existenței unui tipar – un arhetip, dacă vreți – al relațiilor). Nu am avut răgaz atunci – funcționam ca profesor, cu tot ce derivă din asta, aproape 10-12 ore pe zi -. Nu am reușit atunci decât să pun pe hârtie personaj portocaliu, asta ca să-mi amintesc, în spatele sintagmei era și ideea, știam eu ce am în minte cu ea, voiam să fie acolo ca un memento -, în timp am adăugat sub ea coincidențe, sinestezie etc. (am fel de fel de caiete în care am notat de când mă știu idei de personaje, nume, întâmplări etc.), pentru momentul în care voi avea timp să scriu, știam că voi ajunge să fac asta, scrisul este al meu violon d’Ingres. Am scris în cap, am mai spus asta, de când mă știu, așteptând de fiecare dată răgazul de a le pune pe hârtie: l-am avut până acum de prea puține ori (am scris proză scurtă și un roman de bio-ficțiune, în rest, articole, eseuri, trei cărți de specialitate). Îl am acum din plin, sunt – din rațiuni familiale – într-o pauză de profesorat. Așa că m-am întors  – cu voluptate – la scris. În urmă cu aproape doi ani, am început să scriu conștiincios la acest roman. Dar el era cumva scris în mintea mea, era “dospit” deja, cum ziceți. Copt, cum zic eu.

Un titlu care anunţă cvasi-explicit tema. Şi un roman despre multe lucruri, dar care gravitează în jurul ideii de ursitoare, de Moire. Cele trei personaje principale feminine – fie că urmează să-şi asume rolul de ursitoare, fie că nu  – au abordări diferite faţă de potenţiala lor menire. Ce v-a atras la această fiinţă etno-mitologică (ursitoarea) şi de ce aţi dorit să o întrupaţi, să o aduceţi, aproape performativ, în prezent?

Ohara Donovetsky: Nu aș spune că tema cărții este cea a ursitoarelor, deși cuvântul apare în titlu. El valorifică – ironic, în răspăr – o replică a unui personaj. Tema ar putea să fie aceea a coincidenței – semnificative, și, de aici, fericite sau nefericite – dacă alegem să credităm unul dintre personaje – sau, dimpotrivă, cea a coincidenței nesemnificative, a hazardului, a incidentalului – dacă alegem să ne lăsăm convinși de punctul de vedere al altui personaj. Dar și cea a spaimei de moarte. Sau a căutării identitare. Îmi place să cred că există cititori care au identificat și ideea tiparului relațional…

Haia, Mira, Lenca, cele trei protagoniste din Casting…, sunt trei tipologii bine decupate. Pe care dintre ele o consideraţi cea mai reuşită ca personaj? De care dintre ele vă simţiţi mai apropiată? Şi – cumva inevitabilă curiozitatea – care dintre ele ar putea fi un alter ego al Oharei Donovetsky?

Ohara Donovetsky: M-am străduit ca toate cele trei personaje să fie bine articulate, să aibă propriul mecanism de funcționare, și ca acesta să fie bine uns, să nu aibă dezacorduri. Ca fiecare să fie coerent cu sine, să aibă propria viziune, până și propriul idiolect. Dintre cele trei eroine, Mira este personajul principal. A ei este experiența moștenirii, a ei,  – întâi de toate, dar apoi și a celorlalte personaje -, căutarea de sine și de origini, în fine. Ea este protagonist, aș zice. Dacă ne jucăm în continuare, Lenca este deuteragonist. Ea sprijină, echilibrează, dar și contrariază protagonistul. Haiei, în acest joc, îi revine rolul de tritagonist, așadar. Nu știu care îmi este un posibil alter ego, pentru că nu am gândit așa personajele. Tot ce mi-am dorit a fost ca fiecare să fie credibil, în sistemul de referință pe care și-l definește.

„Ea nu ar şti ce să aleagă, de exemplu, în pielea cui să fie pentru o noapte sau, mai mult, nu-şi dădea seama dacă ea avea o personalitate pe care o admira, dar până la urmă cine ar fi ales să fie? «Păi nu ştiu. Că doar nu puteam să-l aleg pe flăcăul ăla care căuta tinereţe fără bătrâneţe! Da’ vezi, atunci când le-a găsit pe cele trei fete frumoase, de fapt pe una şi apoi pe celelalte, surorile ei, care l-au primit în lăcaşul lor minunat, unde nu exista timp, el acolo avea tinereţe fără bătrâneţe, aia era viaţa fără de moarte, nu exista timp, nici dor, nici amintire, nu exista memorie, poate… asta este tinereţea fără bătrâneţe. Să nu ai amintiri. Flăcăul meu uitase de părinţi, de casă. Şi era fericit. Şi tânăr. timpul nu mai funcţiona. Nici în sus, nici în jos. Nici înainte, nici înapoi. De-aia era fericit. Dacă aş putea să mă desprind, aş fi fericită?» Haia se opri în mijlocul drumului când conştientiză sau, mai bine zis, când puse în cuvinte gândul. «Am trăit în Valea Plângerii», a mai zis Haia, conştientă că e ridicol aerul psta de actriţă dramatică, patetică de-a dreptul. Zâmbi prosteşte. Simţi că i se ia o piatră de pe suflet şi că respiră mai uşor.” (p. 181)

Haia, protagonista despre care s-a spus că este mai „mistică”, oricum mai înclinată să vadă „nevăzutele”, pare preocupată profesional şi personal de tema basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Această temă devine un fir conducător, care irizează în substanţa de profunzime a romanului şi capătă tot mai multă consistenţă în desfăşurarea diegetică. Ce v-a făcut să pedalaţi pe binomul antinomic moarte-viaţă veşnică?

Ohara Donovetsky: Nu cred că felul în care Haia (se joacă cu a) înțelege ce i se întâmplă ei și prietenelor ei – în anumite ipostaze doar, pentru că, altfel, Haia intuiește că trebuie să ia distanță – poate fi mistic. Nu există contaminări religioase, revelații vetero- sau neotestamentare. Aș spune mai degrabă că Haia are o viziune magică (o gândire metaforică, poate), ea încearcă superstițiile, ființele fabuloase din basme și legende etc. din stratul precreștin, pentru că încearcă o adaptare, să zicem, a lor în prezent, cu toate schimbările necesare, dar toate, mai presus de orice, sub consecința traumatizantă a morții mamei ei (sau tocmai din această cauză). De aici, spaima ei de moarte, dar și refugiul în ideea tinereții fără bătrânețe, toate din dorința de a (-și) recupera mama sau amintirea ei doar, dar golită de durere și remușcări. În pandant, istoria celorlalte trei prietene, Grita, Hanaa și Larisa, conține, printre altele, intenția „păcălirii” morții, (aceeași) preocupare pentru „rejuvenare”, dar și pentru inocență, așa că Haiei  îi e cumva la îndemână  – în logica ei magică – să se întrebe dacă nu se repetă cumva un tipar (înapoi în timp, până la moirai, Clothos, Lachesis și Atropos), multiplicat și multiplicabil la nesfârșit…

Ohara Donovetsky | Pag. Facebook Ohara Donovetsky (Arhivă personală)

Ohara Donovetsky | Pag. Facebook Ohara Donovetsky (Arhivă personală)

Personajele din cartea dvs. visează, chiar şi cu ochii deschişi. Aceeaşi Haia are un vis ciudat, premonitoriu, cu care se deschide de altfel romanul. Dvs. aveţi astfel de vise? Încercaţi să le interpretaţi ulterior, să le daţi anumite semnificaţii, să vă lăsaţi avertizată de „semnele” lor?

Ohara Donovetsky: Toți oamenii au vise, dar cred că fiecare dintre noi alege ce vrea să facă cu ele, dacă să și le amintească sau nu. Visele sunt ca piesele de puzzle-uri puse greșit, și asta pentru că visele sunt (re)compuse din imagini ale felului în care fiecare vede realitatea proprie (temerile aduc vise zbuciumate, care se pot „traduce” în combinări de imagini dintre cele mai surprinzătoare, bunăoară), după un tipar care ar putea trece ca arbitrar și ilogic pentru conștientul nostru, dar nu și pentru subconștient, știm asta deja. Uneori aleg să-mi amintesc visele, alteori nu.  Pe cele pe care aleg să mi le amintesc (atunci când vaga amintire a unuia pare să fie interesantă), pe acelea încerc să le și înțeleg. Ce fac atunci este să decupez imaginile din vis și să găsesc realitatea conștientului din care provine imaginea; e ca și când stric puzzle-ul compus de vis și încerc să caut puzzle-ul din realitatea căruia cred că e corect să-i aparțină, apoi să înțeleg legătura pe care a făcut-o creierul meu din somn. Încerc să nu le dau o importanță mai mare decât au, sunt doar compoziții ale minții din somn, dar e interesant pentru mine, e adevărat. Cât despre vise premonitorii, hm, nu știu ce să zic, nu m-am gândit serios la asta. Știu doar că visul Haiei cu avertismentul mamei (înainte de a pleca la drum cu trenul din Bulgaria) valorifică un fapt real. Am avut un astfel de vis. Și experiența ulterioară lui. Dar nu am o explicație pentru asta și nici concluzia că ar exista vise premonitorii. A fost un caz singular, poate fi o coincidență, are sigur o explicație. Într-o statistică nu ar intra, din cauza caracterului lui izolat.


„Cred că numai înțelegându-mă prin trecut pot să viețuiesc  în prezent și să proiectez – credibil și plauzibil –  în viitor.” (Ohara Donovetsky)


Mira, o altă potenţială ursitoare din Casting…, caracterizată prin lipsa de memorie (memorie slabă, în principal senzitivă), este obsedată de propriile rădăcini. Pare că, odată cu descoperirile pe care le face privind arborele său genealogic, începe să-i revină memoria. Este o metaforă aici, pe care v-aş ruga să o explicaţi mai pe larg – nu putem fi întregi decât cunoscându-ne trecutul, rădăcinile?

Ohara Donovetsky: Cred că e necesar ca fiecare să își înțeleagă trecutul. Și pe cel individual, și pe cel familial, și pe cel al comunității etc. Zic (odată cu Mira) că ar fi minunat, întâi, să vrem să-l cunoaștem – cât mai sincer, cât mai nealterat de „istoriile”, să le spun, recalibrante – și apoi să-l revizităm deseori. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în trecut. Dimpotrivă. Tocmai ca să am dimensiunea corectă a prezentului, îmi „revizitez” consecvent trecutul. Ca să-mi înțeleg reacțiile, să învăț ceva despre mine și, astfel, să mă accept (ca să pot continua). În plus, cred că numai înțelegându-mă prin trecut pot să viețuiesc  – firesc, fără frustrări – în prezent și să proiectez – credibil și plauzibil, fezabil – (în viitor) evident. Bunăoară, ca să ne amuzăm acum, să zicem că vreau să învăț să cânt la pian. E un proiect personal, vreau să-mi iasă, nu fac planuri doar să mă aflu în treabă, așa că mă întreb: ce șanse de izbândă am? Uitându-mă în trecutul personal, „văd” că știu notele, știu să descifrez o partitură, știu distribuția clapelor, știu vreo șase măsuri din Love story, așa că zic, he-he, aș avea ceva șanse… Uitându-mă în trecutul familiei, „văd” că tatăl meu știa să cânte la saxofon, așa că mă gândesc că șansele cresc. Dacă adaug la asta și că Pasărea se cunoaște după cântec, și omul după vorbă, aș putea crede că șansele sporesc. Nu uit însă nici că înțelepciunea comunitară a dat Vrabia mălai visează, așa că sunt pregătită pentru orice, zic.

Într-o cheie mai uşoară – o altă protagonistă are capacitatea de a decodifica sinestezic persoanele pe care le întâlneşte, din punct de vedere numerologic, coloristic, gustativ. Aţi dorit să faceţi din această Lenca un personaj memorabil (tocmai prin particularitatea ei), este o simplă extravaganţă literară a dvs., aţi întâlnit o astfel de persoană în viaţa reală?

Ohara Donovetsky: La mine, lumea funcționează întâi prin miros și gust (am fost răcită acum două luni foarte rău, și, pentru o vreme, nu mai aveam gust și miros; mi se prăbușise lumea, mi se părea că nu mai are nici culori, că totul e tern, mi s-a părut o tragedie). Pe de altă parte, e fascinant de cât de multe tipuri de sinestezii pot fi în stare oamenii. Lenca e capabilă de un tip mai rar de sinestezie, cvadriformă, să-i zicem. Ca exercițiu de imaginație, eu o practic deseori, mai ales atunci când cunosc pe cineva. Dar o fac intenționat, ca un joc, ea nu apare involuntar. Fiica mea o poate face deopotrivă. În prima mea tabără de jurnalism, de prin clasa a șasea, cred, aveam o amică interesantă, capabilă de a asocia persoane cu mâncăruri. Mi-am amintit de ea cu această ocazie.

Haia este asociată cu mirosul de mosc.  Acest miros pe care îl simte în aer va dispărea, cel puţin temporar, odată cu anumite revelaţii ale ei. După o visare cu ochii deschişi, a înţeles că tinereţea fără bătrâneţe este „să nu ai amintiri” şi atunci „simţi că i se ia o piatră de pe inimă şi că respiră mai uşor.” În final, „Haia ridică ochii spre cer şi inspiră adânc. Nu mai simţea miros de mosc.” De asemenea, la întâlnirea cu Maria Kasimiera Szweda, Mira „simţi un gust sălciu, acelaşi pe care îl avusese şi în ziua în care o cunoscuse pe Eva (Dima). Gust de gutuie bătută, trecută. Miros de fructe stricate.”

Există o simbolistică clară pe care le-o atribuiţi mirosurilor, gusturilor respective? Sau trebuie să le privim ca pe manifestări sinestezice oarecare (deşi excentrice) fără semnificaţii ascunse?

Ohara Donovetsky: E adevărat, Lenca o asociază pe Haia cu mirosul de mosc, iar Haia simte miros de mosc ori de câte ori și-o amintește sau o „simte” pe mama ei, pentru că așa mirosea mama ei când era în viață, Așadar, de câte ori se gândește la mama ei simte acest miros. Încetează să-l mai simtă când începe să se și împace cu ideea morții, când începe să înțeleagă. O etapă necesară i se pare aceea de a trăi fără amintiri, de a ieși din timp. Nu am vrut neapărat să dau o semnificație simbolică parfumurilor (cartea poate fi înțeleasă și în absența acestei simbolistici), dar ea există și am folosit-o (ne putem juca în continuare, bunăoară, moscul e asociat nocturnului; e adevărat e și un afrodisiac, asta ne-ar da o sugestie a tipului de femeie reprezentat de mama Haiei, probabil o femeie puternică, cu un puternic sex-appeal, de ce nu; lavanda, de pe altă parte, e benefică în tratamentul contra anxietății, insomniei și depresiei; la fel, aroma de portocale).

„Clubul «De Boncza» a fost propus de Zoula de Boncza pe la începutul secolului XX. Iniţial exclusiv feminin şi pornit dintr-un capriciu de femeie răsfăţată, clubul a devenit , în timp, o modă şi un exerciţiu de excentricitate foarte râvnit. Clubul oferea, printre altele posibilitatea de a fi, pentru o vreme, un om-oglindă, aşa îl denumise Zoula, observând cât de prizată, de femei şi de bărbaţi deopotrivă, era, în acea vreme, dorinţa celor bogaţi de a fi pentru o zi măcar în pielea vreunei personalităţi a momentului. Aşa că a pus la dispoziţie una dintre proprietăţi pentru acest scop. A amenajat timp de cinci ani câteva camere speciale care copiau unu la unu gusturi, tabieturi, chiar meniuri ale unor femei celebre precum Marlene Dietrich, Loïe Fuller, Marie Curie, Greta Garbo, Maria Montessori, de exemplu, pentru că erau căutate mai ales cele care avuseseră un destin sinuos sau chiar misterios. Clandestin, se înţelege, intrau în pielea personajelor dorite, pretextul fiind vizita la rezidenţa «De Boncza», şi asta trebuie că a fost şi mai incitant. Pe scurt, cum cineva de încredere trebuia să se ocupe de toate aceste amenajări, mi-a fost încredinţată mie conducerea acestei asociaţii. A fost un experiment de succes. 

/…/ Grita Nestor” (p. 144)

Hotelul Chelsea din New York există, este celebru şi se va redeschide anul acesta. Hotelul Chelsea este inspiraţie, înţeleg, pentru un alt hotel din cartea dvs., al oamenilor-oglinzi, destinat femeilor cu bani care doresc să trăiască preţ de o zi sau de o vacanţă în pielea Gretei Garbo, a Mariei Curie şi a altor celebrităţi. Tot aşa, dansatoarea Zoula de Boncza a existat, dar fundaţia, clubul ei sunt o invenţie romanescă. Cum aţi ales persoanele şi locurile pe care să construiţi fabulaţia? Unde se termină istoria documentabilă şi unde începe ficţiunea nebună?

Ohara Donovetsky: Locurile în care îmi construiesc pseudorealitățile din cărți sunt locuri importante pentru mine cea din realitate. Ideea hotelului mi-a venit pentru că îmi place să stau la hotel, am călătorit destul de mult (așa a fost să fie, sunt ca țiganul cu cortul, izmene pe călător, mai tot timpul) și m-am gândit deseori că mi-ar plăcea să locuiesc la hotel toată viața. Știam că Nabokov a trăit așa, apoi am aflat despre Chelsea…, în continuare mi se pare un mod de viață foarte potrivit cu felul meu de a fi. Cât despre spații, le-am ales pe cele care mi-am plăcut cel mai mult dintre cele în care am locuit până acum. în ceea ce privește personalitățile reale la care m-am oprit, logica alegerii a fost cam aceeași: le-am ales pe acelea care m-au intrigat sau care m-au impresionat, care „mi-au ieșit în cale”, într-un fel sau altul, în călătorii. Și Alphaeus Cole (cel supercentenar) e real, și Dumitru Chipăruș (sculptorul român, cunoscut pentru Dansatoarele lui, e adevărat, mai mult în spațiul francez, unul dintre cei mai importanți artiști Art Deco), și Jean de Paleologu sau Paleoloque a.k.a Pal (pictor și grafician român, cunoscut pentru afișele de la Moulin Rouge) e real. I-am „găsit” în căutările despre spațiile pe care le-am vizitat. Îmi rămân în cap spații, imagini, întâmplări…, detalii din spațiile în care locuiesc. Dacă e „dragoste la prima vedere”, ele rămân ca fundal pentru lumile mele ficționale (vechi și coapte, scrise în cap, cum spuneam).

Cărţile se scriu din cărţi, se spune. În Casting… există o voluptate a evocărilor literare, uneori cu umor, chiar ironie, alteori cu seriozitate profesională – mai ales că protagonistele au absolvit filologie sau limbi străine. Vă invit să treceţi puţin în revistă autorii care populează romanul dumneavoastră şi să ne povestiţi de ce v-aţi oprit asupra lor şi ce rol joacă fiecare în ficţiunea dvs.

Ohara Donovetsky: Alisa în țara minunilor este o carte pe care o tot citesc și o recitesc, am mai zis asta, în speranța că, odată și odată, o voi înțelege…, ce să zic? Sylvia Plath (mai ales cu Lady Lazarus), pentru curajul de a-și înfrunta propriii demoni, Virginia Woolf pentru mintea ei deschisă înainte de vremi, Sadoveanu pentru refuzul civilizației alienante (serios, dar și în răspăr), basmele, pentru că ar explica multe, dacă am avea timp și chef să le citim, von Grimmelshausen cu Simplicius Simplicissimus, pentru convingerea că experiența călătoriilor este cea mai bună școală… Numele astea au venit singure, când scriam romanul. Când le-am recunoscut, le-am numit. Presupun că sunt multe astfel de „stafii”. Ori de câte ori le-am recunoscut, le-am oferit cuvântul, m-am bucurat că au venit la întâlnire. (Mă opresc aici și pentru că am deja temerea că, pentru că mi-ați solicitat răspunsuri elaborate, interviul acesta va fi foarte greu de „ingerat”, pentru că e lung… )

Credit foto: Librarium TNB

Credit foto: Librarium TNB

Cel care urmăreşte parcursul dvs. profesional şi, într-o oarecare măsură, pe cel personal va detecta (sau măcar va suspecta) inserţii biografice mai mult sau mai puţin estompate în substanţa romanului. Acordaţi un spaţiu substanţial descrierii Emiratelor, mai precis Dubaiului, unde înţeleg că locuiţi acum. Întrebare directă: vă leagă ceva anume de Polonia, o altă ţară unde se desfăşoară o bună parte a acţiunii din roman?

Ohara Donovetsky: Nu pot folosi în lumile mele ficționale decât spații pe care le cunosc. Dacă e altfel simt că nu îmi iese scriitura, că nu e autentică. Așadar, scriu numai despre spații, locuri, experiențe pe care le-am avut la prima mână. Am locuit în Polonia, cu intermitențe, vreo trei ani. Mi-a plăcut foarte mult. Cracovia și Wrocław (cunoscut şi sub numele de Breslau înainte de 1945 – n.red.) sunt două dintre orașele mele preferate.

Faceţi trimiteri sporadice la evenimente importante din istoria veacului trecut – pogromul armenilor, deportările naziste, revoluţia portocalie. De ce vă referiţi doar la aceste felii de istorie, nu şi la altele? Au şi o relevanţă personală pentru dumneavoastră?

Ohara Donovetsky: Da, au. Bunicul meu era armean. În copilărie nu înțelegeam prea multe sau îmi era totuna. Mare fiind, mi-am pus problema, am vrut să înțeleg, am recuperat cât am putut din istoria familiei. Am citit tot ce am găsit despre armeni, citesc în continuare. Bunicul a fost primul care mi-a șoptit – da, ăsta e cuvântul – despre Auschwitz. Oroarea și uluirea au fost primele stări pe care le-am avut atunci (și pe care le am și azi). Mare fiind, nu am încetat să citesc despre asta. Cred că nu trebuie să uităm, tocmai ca să nu ajungem să facem aceleași greșeli. Revoluția portocalie a venit la pachet cu descoperirea orașului Wrocław, dar a stimulat și reamintirea anilor copilăriei mele trăite sub comunism, nu avea cum să nu mă impresioneze felul inedit în care au protestat polonezii.

V-am întrebat deja care este cel mai reuşit personaj din punctul dumneavoastră de vedere. Acum vă întreb care este capitolul sau fragmentul din carte cel mai închegat, mustos, potent ca deschideri – evident, din perspectiva autoarei?

Ohara Donovetsky: Pentru cititorul din mine, cele mai dense capitole ale cărții sunt primul – Ce a uitat Haia – și două dintre ultimele capitole, Ce credea Haia și Casting pentru ursitoare. Pentru autorul din mine, aceste două capitole au fost și cel mai dificil de scris. Știam că trebuie să fac ca ideile să ajungă la cititor (ăla ideal, care să înțeleagă etc., etc.), fără să le explic, numai din logica personajului și din atmosferă, din stare. Treabă al dracului de grea. „Potent ca deschideri”, cum spuneți, cred că este fragmentul în care Mira se definește pe sine prin relație cu Haia și cu Lenca, ca pe un punct definit în sistemul de coordonate carteziene, dar și acela (spre final) în care Haia crede (supralicitat, aș comenta) că sunt doar câteva tipare și tipologii originale pe lume și că ele se repetă la nesfârșit.


„Am avut în minte un cititor care știe că avem limite în ceea ce înțelegem” (Ohara Donovetsky)


Criticii literari au văzut în Casting… un roman detectivistic, un roman iniţiatic, un roman al maturizării, un roman feminin, un roman livresc, un roman al memoriei istorice, un roman exotic… Un fel de all-inclusive. Aţi vrut să fie toate acestea? Dincolo de multitudinea de interpretări posibile, care dintre clasificări pare să răspundă cel mai bine intenţiei autoarei?

Ohara Donovetsky: Am scris cu atenție. Cu mare bucurie, dar mai ales cu atenție. În general, cititorul din mine se bucură când citește cărți care îl provoacă, cărți în care i se pun întrebări, cărți în care i se arată un alt fel de ce-ar fi dacă…?. Așa că dintotdeauna mi-am dorit să fiu un autor pentru un astfel de cititor, să scriu cu atenție la detalii, la interpretări, la simbolistică, la asocierile posibile, dar, în același timp, să nu fie nimic în plus, nimic doar de amorul artei sau al cuvântului. Așa am încercat și aici. În consecință, m-a bucurat faptul că atenția mea la detalii a fost răsplătită, că au fost observate unele sau altele dintre cele pe care le intenționasem (am mizat pe rolul feminității, da, și pe rolul memoriei, și pe cel al asocierilor livrești, și pe cel al maturizării etc.). Nu m-am gândit la categoria în care trebuie inclus, dar știu sigur ce fel de cititor am avut în minte: de data aceasta, este vorba, mai ales, despre un cititor cu sensibilitate feminină, senzitiv, sinestezic, intuitiv, informat, cu simțul umorului, dar și al ridicolului, care se lasă amuzat de posibilitățile multiple de interpretare a aceluiași fapt. Nu în ultimul rând, un cititor care știe că avem limite în ceea ce înțelegem, dar și care știe ce înseamnă șarmul prieteniei feminine.

„Haia credea că oamenii, şi aici o includea şi pe Lenca, folosesc termenul coincidenţă pentru ceva ce se întâmplă dintr-o potrivire a firii, dintr-un joc al hazardului, poate doar ca o ironie a sorţii, dar că adevăratul înţeles le scapă oamenilor. De fapt, mulţi oameni nu văd că acel fapt trebuia să se întâmple cu necesitate, că el făcea parte dintr-un desen, dintr-un anume şir, dintr-o anumită traiectorie a unui destin şi că, dacă oamenii ar putea avea o viziune mai amplă asupra fenomenului, o privire mai largă, ca să vadă întregul, poate ar înţelege, ar vedea tiparul, ar vedea logica faptelor. /…/ Haia credea că toate se leagă sau măcar ar trebui să se lege, să aibă o logică sau un sens, pe care ar fi bine să se ne străduim să-l aflăm; altfel, ar însemna că lumea e dominată de mult haos, iar asta chiar nu avea nicio noimă pentru nimeni.” (pp. 64-65)

La lansare a fost pronunţat cuvântul „evazionist”. Din dubla ipostază – de specialist în literatură, dar şi de autor al unui roman literar -, consideraţi Castingul… o evadare din proximitate, din imediat? Este o fugă de realitate (de anumite aspecte ale realităţii) sau mai degrabă un îndemn la visare, la eliberare?

Ohara Donovetsky: Probabil că e un roman evazionist în măsura în care orice roman care propune o (pseudo)realitate percepută feminin (cu arome, miresme, vise, intuiții, de ce nu, contraintuiții etc.) e evazionist. Dacă romanul propune o evadare din proximitate, din imediat, dacă e fugă de realitate, asta este pentru că, de fapt, propune, printre rânduri, sugestia unui fel de a fi: construiți-vă viața și cu ce vreți voi, nu numai cu ce cade din dulap, căutați în orice și cealaltă jumătate, aia bună, care o fi ea. În definitiv, cele trei personaje feminine asta își doresc, să funcționeze în viața reală, cu toate ale ei. Dar ca să facă față, încearcă să găsească ceva care să mai atenueze din duritatea ei, să înfrumusețeze urâțenia, să îmblânzească bestia: întâlniri cu ceai și povești, prietenia, pasiunea pentru artă, călătoria, parfumurile etc.

Aţi studiat literatura, aveţi un master şi un doctorat în literatură, sunteţi profesoară de literatură -literatura este un fel de a doua natură a dumneavoastră. Cât de greu este să faceţi un pas lateral faţă de beletristica care vă populează pentru a vă găsi propria voce, originalitatea?

Ohara Donovetsky: Relația mea cu literatura are, ca să fim exacți, granițe conturate: am terminat Litere, Română-Germană, apoi Studii Aprofundate în Teoria Literaturii și Literatură Comparată și am un doctorat în filologie, cu o teză de probleme de morfologie: Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești. E o teză tehnică, întemeiată pe cercetare și pe înregistrare de forme, pe norme și reguli gramaticale etc. De predat, am predat peste 20 de ani, atât literatură, cât și limbă, gramatică. Iubesc literatura, dar gramatica și mai ales istoria limbii și lingvistica mă fascinează. Citesc acum ca apucata, v-am zis că e pentru prima dată în viața mea când pot spune: am timp, (l-aș scrie cu majuscule). Nu numai ficțiune, ci și texte de graniță, deci, memorialistică multă, dar și corespondență, mă preocupă tot ce ține de științe cognitive sau neuroștiințe, de antropologie sau de probabilistică. Scriu doar când am ceva de scris. Când am niște idei care și-au găsit între timp și vocea, tonul. Întâi la mine în cap. Le las să se coacă. Apoi le scriu. Le citesc, le recitesc. Le dau drumul în lume destul de greu. Atunci când le dau drumul, nu-mi mai aparțin.

Care mai este puterea literaturii astăzi, într-o lume a ştirilor (inclusiv fake), a comunicărilor la un buton distanţă pe reţelele de socializare, a fragmentarismului care domină viaţa reală şi cea virtuală?

Ohara Donovetsky: Lumea are, prin forța lucrurilor, două categorii: cititori și necititori (poate necititorii nu au avut niciodată răgaz să găsească acele cărți care le fac plăcere, dar asta e altă discuție deja). Cititorii pot fi de mai multe feluri, nu? De ficțiune (aici e deliciul, asta adaugă și gratuitate, și fantezie etc.), dar și de nonficțiune (texte științifice, didactice șcl.) Pentru cititorii de ficțiune, literatura poate însemna enorm, ce știu eu, un fel de ingredient important al viețuirii, să spunem. Literatura înseamnă (și) cuvinte, cuvintele denumesc părți din realitate, așadar, cu cât știi mai multe cuvinte cu atât vezi mai multe nuanțe, detalii ale realității (obiter dicta, dacă nu știi cuvântul amok, de exemplu, nu cred că știi nici ce presupune el șamd). Pe termen lung, chiar te ajută să distingi, și-ncă mai ușor, între știri inventate sau rezultate din efectul „camerei cu ecou” și cele adevărate, bunăoară). La clasă obișnuiam să spun: citind, vei ajunge, în timp, să ai un al treilea ochi, să fii mai deștept. Dar până la urmă, fiecare e liber să facă ce vrea cu literatura. A rose is a rose is a rose.

Casting pentru ursitoare cere o continuare. Lucraţi la un nou roman care duce mai departe povestea trioletului Haia-Mira-Lenca?

Ohara Donovetsky: Mulțumesc. Mi se tot spune asta. Va trebui să o iau în serios. Da, lucrez la un nou roman, l-am început, de altfel, cam la o lună de la data la care am știut că acesta despre care tot vorbim a ajuns la tipar. Tocmai ca să nu-i suflu în ceafă, să nu-l stânjenesc cu o preocupare prea mare și prea posesivă (am învățat asta de la înaintași). Personajul central este tot o femeie. Și, da, să zicem că deocamdată și-a făcut ucenicia la aceeași școală.

Ohara Donovetsky, „Casting pentru ursitoare”, colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, 2018, 288 pagini.

Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

2 comentarii

  1. […] de sens și semnificație nouă. Dana Pătrănoiu ne-a luat-o înainte, realizând un interviu în revista Paragraf, din care, cu voia celor două autoare, am decupat un fragment, propunându-vă o primă […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.