O surpriză plăcută pentru împătimiții de memorialistică istorică, volumul În spatele frontului – Marele Război aşa cum l-am văzut eu, publicat recent de editura Humanitas, se distinge clar în peisajul literaturii de gen prin bogăția de detalii și profunzimea observațiilor lui Gerhard Velburg.

Marele Război aşa cum l-am văzut eu se deosebește esențial de un simplu jurnal de război prin „felurimea vocilor care-l întrupează”, consideră traducătorul acestei cărți, Ștefan Colceriu.

Meritul fundamental al consemnărilor germanului Gerhard Velburg – jurist de profesie, soldat de ocazie în misiune pe frontul de est – nu stă în relatarea evenimentelor militare și politice ale Marelui Război, ci în descrierea locurilor și oamenilor din România ocupată, o țară a contrastelor izbitoare.

În același sens, cu totul remarcabilă este colecția diaristică de tipologii umane, în tușe esențializate, Gerhard Velburg fiind poate mai presus decât orice altceva un „fin psiholog și un portretist talentat”, așa cum îl cataloghează istoricul Daniel Cain în interviul acordat Revistei Paragraf.

***

Daniel Cain, istoric | Credit foto: Daniel Cain

Daniel Cain, istoric | Credit foto: Daniel Cain

Vorbiți-ne puțin despre însemnătatea istorică a jurnalului „din spatele frontului”. L-ați autentificat ca material diaristic? Cine este autorul Gerhard Velburg, alias Bogislav Tilka?

Daniel Cain: Trebuie spus din capul locului că volumul de față (Marele Război aşa cum l-am văzut eu – n.red.) este scris ulterior, pe baza unor notițe. Dar este clar că a existat un jurnal autentic, pentru că bogăția de detalii oferite în carte nu putea proveni decât din observația directă, la fața locului. În ceea ce-l privește pe autor, știu sigur că îl chema, de fapt, Bogislav Tilka, că era jurist și că a supraviețuit și celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar Primului Război.

În privința pseudonimului… Cartea a apărut în anii ’30, poate că editorul s-a gândit că numele real nu este suficient de germanic, are o rezonanță slavă (Bogislav Tilka) – autorul fiind născut, de fapt, în zona Prusiei orientale, la granița cu Polonia de astăzi. Nu am însă nicio dovadă care să justifice alegerea pseudonimului, de fapt nu am putut documenta legătura între alegerea pseudonimului și numele real al autorului. Cert este că următoarele lui cărți (de drept – n.red.), inclusiv o monografie despre ocupația germană a României din timpul Primului Război Mondial, sunt semnate cu Bogislav Tilka.

Apropo de monografie… Ne puteți da amănunte?

Daniel Cain: Din păcate, nu. Știu doar că este un manuscris, se păstrează într-o bibliotecă, nu a fost publicat.

Cum caracterizați jurnalul lui G. Velburg sub aspectul conţinutului, dar şi stilistic, mai ales dacă este să-l comparaţi cu alte documente memorialistice pe care le-aţi studiat în calitate de cercetător?

Daniel Cain: Este foarte detaliat. Și are o anumită particularitate, având în vedere că autorul nu a participat propriu-zis la operațiuni militare, că era cumva în spatele liniei frontului. Velburg ajunge să cunoască în detaliu societatea românească, tocmai pentru că nu interacționează foarte mult cu ea în condiții violente, de confruntare armată. Este un caz particular, autorul fiind trimis în lumea satului românesc, unde este mai puțin încărcat cu obligații de serviciu, implicit are mai mult timp liber.

Apoi, în tot ceea ce scrie Velburg se citește comportamentul civilului încorsetat în niște haine militare. Nu este neapărat dispreț, cât o desconsiderare față de absurdul regulilor militare și, mai ales față de anumite persoane cu grad, atunci când trebuie să se conformeze dispozițiilor de multe ori deplasate ale acestora.

Dar, ca să revin, există o bogăție de detalii în acest volum, care provine și din curiozitatea de observare a autorului. Velburg are dorința de a învăța să comunice cât mai bine cu cei în mijlocul cărora este trimis să trăiască – de aceea face și efortul de a deprinde limba română și de a servi ca interpret între populația locală și colegii săi de trupă. Era, de altfel, și în interesul germanilor.

Din punctul de vedere al unui istoric, Marele Război aşa cum l-am văzut eu aduce informații foarte valoroase?

Daniel Cain: Categoric. Țin să spun că, din păcate, în istoriografia românească se vorbește foarte puțin, s-a scris foarte puțin despre ceea ce a însemnat ocupația germană sau, mai precis a Puterilor Centrale. Imediat după război, au fost publicate niște lucrări, dar în contextul negocierilor privind despăgubirile care trebuiau solicitate Germaniei după încheierea Conferinței de Pace de la Versailles. Sunt, de fapt, niște statistici întocmite în 1919 – 1921, care arată pagubele pe care le-a suferit România în perioada ocupației Puterilor Centrale. Mai există apoi lucrarea lui Emil Răcilă, Cotribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, apărută în 1981 (la Editura Științifică și Enciclopedică – n.red.) și reeditată în 2005 sub titlul Situația economică, social-politică, administrativă din teritoriul românesc vremelnic ocupat.

Despre această perioadă scriu, în principal, istoricii germani… Campania românească din Primul Război Mondial stârnește un mai mare interes istoricilor de afară, decât celor români.

Pentru că subiectul este important, merită făcută o paranteză. De ce lipsa de interes pe plan național?

Daniel Cain: Am găsit câteva explicații. În primul rând, există bariera lingvistică. Trebuie să știi germană ca să poți citi actele administrației germane și austro-ungare, apoi trebuie să mai știi bulgară și turcă (deși administrația turcă a fost mai puțin prezentă, iar corespondența oficială se purta în principal în germană și franceză). Oricum, limba germană este obligatorie.

De asemenea, foarte multe documente care au legătură cu administrația Puterilor Centrale în perioada ocupației au fost distruse la sfârșitul războiului, în timpul retragerii trupelor germane. Altele au fost distruse ulterior, fie din neglijență, fie din cauza spațiilor improprii de depozitare. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și arhivele au fost mutate.

Fondurile (de arhivă – n.red.) sunt risipite, istoricii trebuie să caute în multe locuri. Poate de aici rezultă și o anumită lipsă de apetență a cercetătorilor români pentru un subiect atât de important, dar și de vast în același timp. Un subiect nu atât sensibil, cât complex. Imaginea creată în istoriografia românească despre perioada ocupației este aceea de jaf, împilări și alte asemenea orori. Lucrurile sunt semnificativ mai nuanțate în realitate.

Este adevărat, lucru menționat și de Gerhard Velburg, că administrația bulgară s-a comportat mai violent cu populația ocupată decât cea germană?

Daniel Cain: Și acesta este un subiect tratat cu destul de multă lejeritate. Există niște statistici întocmite imediat după război, dar foarte multe dintre aceste informații au apărut în presă sub impulsul perioadei, deci trebuie luate cu o anumită rezervă și neapărat verificate cu alte surse.

Încă din perioada războaielor balcanice a fost alimentată o anumită animozitate între români și bulgari, pentru că ei își disputau supremația în regiune. Apoi există și o desconsiderare pe care aristocrația română o resimțea față de societatea bulgară, o societate predominant țărănească. Excese s-au făcut și într-o parte și în alta. Mai ales într-o zonă precum Dobrogea, de exemplu – acolo a existat foarte multă tensiune, ciocnirile au escaladat. Autorităţile române au partea lor de vină în alimentarea cu astfel de percepții. Vorbim, așadar, despre o perioadă foarte tulbure, iar una dintre regulile războiului este anatemizarea inamicului prin ceea ce astăzi am denumi „fake news”.

Dar subliniez că este o diferență majoră între modurile în care au fost acceptate trupele de ocupație ale Puterilor Centrale. Cu excepția câtorva execuții și a unor mici ciocniri, administrația germană în teritoriile ocupate a fost, în general, lipsită de contondențe. Mai devreme sau mai târziu s-a ajuns la un modus vivendi, în special cu germanii.

În cazul strict al României, faptul că aici exista dinastie germană începând cu 1866, că se făceau investiții nemțești, a însemnat foarte mult în relația ocupator-ocupat. De asemenea, germanii erau considerați reprezentanții unei culturi superioare, ceea ce nu este cazul bulgarilor.

– Fetești, 12 aprilie 1917 –

INFECȚIE – ORDINE COMPLICATE – INFLUENȚAREA MORALĂ A INAMICULUI

/…/Kießer a aflat că sunt jurist și mă numește consilier juridic la biroul de evidență. Lunga ordonanță de prezentare emisă de administrația militară, cu numeroasele ei reguli de aplicare, i-a dat deja fiori și, de aceea, îmi dă ordinul să trec imediat la studierea amănunțită a tuturor dispozițiilor. După ce examinez ordonanța, trebuie să constat că nu se putea ceva mai complicat și mai de neînțeles. Câte categorii intră în registru și ce diferențieri trebuie operate! Combatanții primesc alte cărți de identitate decât civilii, după cum prizonierii de război primesc altele decât inamicii care nu sunt prizonieri. În fine, cărțile de identitate ale inamicilor care nu sunt români, au altă culoare. Prin acest sistem de evidență ar trebui ținuți sub control toți bărbații apți combatanți. Cine vrea să se mute dintr-un loc într-altul are nevoie de consimțământul nostru. Dacă s-ar ajunge vreodată – Doamne ferește! – la vreo retragere germană, atunci am putea să-i convocăm în grabă pe toți românii apți de luptă și să-i luăm cu noi. În plus, avem un control constant asupra tuturor străinilor și a soțiilor acestora. Un alt scop enunțat în ordonanță este acela «de a induce inamicilor noștri spiritul de disciplină și de ordine față de administrația germană și de a exercita asupra lor o influență morală».” (p. 126)

Pe parcursul jurnalului, autorul vorbeşte frecvent despre românii pe care are prilejul să-i cunoască în cvartiruri, dar şi în calitate de jurist la biroul de evidenţă din Feteşti, respectiv Bucureşti. Cum comentați caracterizările pe care le face?

Daniel Cain: Este un portretist talentat, descoperă foarte multe nuanțe. Aș îndrăzni să spun că este un foarte bun psiholog. Are o ușurință aparte în a sesiza detalii, micile detalii care fac diferențele mari. Mulți au încercat să scrie memorii în acea perioadă de război, dar cazul lui Gerhard Velburg este particular tocmai prin aceea că autorul are pregătire academică, iar faptul că, în plin război total, petrece o perioadă de acalmie, într-o zonă din spatele frontului, reprezintă o șansă enormă pentru observațiile sale.

Trupe germane în Dobrogea, Constanța (Primul Război Mondial) | Arhivă Institut de istorie „Nicolae Iorga”

Trupe germane în Dobrogea, Constanța (Primul Război Mondial) | Arhivă Institut de istorie „Nicolae Iorga”

A avut parte și de multă ospitalitate… Mai toate gazdele descrise de rezervistul Velburg îşi primesc oaspeţii cu „pâine şi sare”, sunt săritoare şi inimoase, în aproape fiecare cvartir există filiae hospitales dornice să facă viaţa mai uşoară germanilor. Pot fi românii bănuiţi de un soi de colaboraţionism sau măcar de oportunism?

Daniel Cain: Era un fel de „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Dar sunt sigur că ar fi existat un alt gen de comportament sau măcar un comportament mai reținut al românilor dacă trupele de ocupație erau cele bulgare. Cum spuneam, germanii erau reprezentanții unei națiuni percepute ca superioare.

Se vorbește cu prea multă ușurință despre a pactiza cu inamicul. Colaboraționismul e un termen care mi se pare deplasat. Nu poți acuza de colaboraționism cam toată populația care a rămas și a trebuit să trăiască sub ocupație. Ce era să facă? Populația s-a adaptat situației date. Tinerele voiau să se mărite și să plece… Putem citi, printre rânduri, anumite tipare comportamentale pe care le regăsim și în societatea românească post-decembristă. Există, evident, și o doză de oportunism. Dar vorbim, de fapt, despre un modus vivendi care a funcționat.

Ar fi foarte interesant de făcut o analiză comparativă între viața sub ocupația Puterilor Centrale și viața în refugiu în Moldova. Sunt două tipare ofertante pentru un istoric. În prima instanță, românii aveau certitudinea că sunt în casa lor, sub alții, după regulile altora, dar printre ai lor. Pe când cei care s-au refugiat în Moldova, nu aveau decât strictul necesar pe care reușiseră să-l ia cu ei, un an și jumătate nu au știut dacă mai au case, familie, ceva la care să se întoarcă…

O porţiune însemnată a cărţii este destinată hranei, sunt consemnate, cu plăcerea unui gurmand, varietăţi de mâncăruri simandicos gătite. Se mânca bine în România, mai ales în primii ani ai războiului?

Daniel Cain: Și pentru mine a fost o surpriză, nu am mai descoperit descrieri atât de amănunțite în privința alimentației. Cred că era și un gest de amabilitate din partea localnicilor, se străduiau să fie ospitalieri. România nu era neapărat un corn al abundenței la sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1917. Dar pentru cei care veneau dintr-o societate care trecea deja de doi ani prin experiența de război – cu implicita lipsă a forței de muncă, cu raționalizarea strictă a alimentelor, – România părea că „trăiește pe picior mare” raportat la așteptările lor, iar acest lucru a fost remarcat cam de toți cei care au făcut campania românească. Li se părea surprinzător faptul că aici se putea trăi bine și relativ ieftin, că puteau trimite acasă provizii într-un pachet lunar, o formă de a-și susține de la distanță familiile. Lucrurile se vor schimba puțin mai târziu, pentru că, printre altele, 1918 a fost și un an secetos.

Dar românii cum o duceau?

Daniel Cain: E un subiect care trebuie mult nuanțat. Cei care erau înstăriți își permiteau să trăiască puțin mai bine decât alții. Cei de la țară o duceau cumva mai bine decât orășenii. Dacă e să ne gândim la România anilor 80 – venea recensământul la sate, localnicii ascundeau vițica proaspăt născută, se descurcau, piteau ceva – vedem că tiparul e cam același. Țăranii se împrietenesc cu soldatul neamț, care reprezintă o autoritate, mai iau un sac de făină și pleacă cu el…

Bineînțeles că pentru că o societate care trece prin experiența traumatizantă a războiului, există foarte multe „oportunități” pentru cei care vor să facă speculă. Este în firea lucrurilor, nu trebuie să idealizăm, dar nici să-i punem pe toți în aceeași oală.

În prima camera se află camaradul Onnertz din Krefeld cu care lucrează cei mai vicleni traducători, Diamant şi Ştefănescu, cel din urmă, deşi cu nume românesc, fiind tot evreu: înainte îl chema Steiner. Ăştia doi îi tratează pe oameni într-un mod incredibil: strigă la ei, îi îmbrâncesc, îi înjură, îi pocnesc. O să le meargă rău dacă Bucureştiul nu va mai fi sub ocupaţie germană. N-o să li se mai vadă urma pe aici. Tuturor celor care arată ca nişte oameni de rând şi de la care nu au ce stoarce li se adresează cu «tu»; dacă speră să apuce de la cineva vreo firfiricî, îi spun «dumneata»; dacă e vorba de un domn bine cu posibilităţi, îi zic «dumneavoastră».” (p. 284)

„În ceea ce priveşte starea sufletească, militarii români întorşi de pe front se impart în trei categorii: /…/

A doua categorie nu e afectată absolut deloc de prăbuşirea patriei, ci se uită numai la avantajul propriu, are în vedere numai propriile interese pecuniare. Din această categorie fac parte în primul rând evreii, dar şi destul de mulţi creştini. Întreabă tot timpul câtă vreme va mai dura ocupaţia germană după încheierea păcii, pentru că speră să-şi poată relua pe deplin afacerile. Nu se gândesc decât la avantajele proprii.” (p. 293)

Gerhard Velburg, o persoană care îşi demonstrează toleranţa în atâtea prilejuri şi vizavi de felurite tipologii de oameni, pare să aibă prejudecăți antisemite. Care era relaţia românilor cu evreii la acea dată?

Daniel Cain: Imaginea evreului în timpul Primul Război Mondial este șocantă pentru cei care citesc literatura din perioada respectivă – cu un discurs foarte dur la adresa evreilor. Lucrurile trebuie nuanțate și decurg din anumite particularități ale societății românești în pragul Primului Război Mondial.

Între statul român și populația evreiască din România exista o relație destul de dificilă. Mulți dintre evrei veneau din Imperiul țarist, erau priviți ca străini, iar statul român a considerat că nu este bine să le dea cetățenie română – unul dintre beneficiile imediate ale cetățeniei fiind drepturile politice, posibilitatea de a vota, dacă erau întrunite criteriile necesare practicării votului cenzitar, respectiv deținerea unui venit. Pe scurt, cei care nu aveau cetățenie română, nu aveau dreptul de a cumpăra și a poseda pământ, și nici dreptul de a vota.

Prin urmare, mulți dintre evrei s-au văzut nevoiți să se reorienteze spre ceea ce astăzi denumim profesii liberale – să devină funcționari, medici, avocați. În lumea satelor, evreii se ocupau cu negoțul sau erau cârciumari – de aici și imaginea de speculanți care li se creează. De asemenea, evreii serveau ca interpreți, pentru că știau limbi străine, iar idișul pe care îl vorbeau este apropiat de germană. De aici și ideea că sunt colaboraționiști. În plus, atâta vreme cât aici le-a fost îngrădită posibilitatea de a beneficia de drepturi politice, este de înțeles de ce unii dintre ei nu au rezonat cu anumite așteptări patriotice privind fidelitatea necondiționată față de statul român.

Într-o paranteză, legea privind acordarea cetățeniei era extrem de restrictivă. Pentru fiecare persoană în parte care solicita acordarea cetățeniei române trebuia votat un act (uninominal) în Parlament. Procedura era extrem de greoaie și putea dura și două sau trei decenii. De asemenea, cetățenia nu se transmitea automat celor născuți înainte ca părintele lor să obțină acest drept.

Revenind la subiect, a fost cultivată imaginea evreului vinovat pentru toate. Iar Gerhard Velburg observă bine, dar observă având anumite prejudecăți.

Ofițeri și soldați germani la Râmnicu Sărat, în vara anului 1917, fotografie pe coperta cărții Gerhard Velburg - În spatele frontului

Ofițeri și soldați germani la Râmnicu Sărat, în vara anului 1917, fotografie pe coperta cărții Gerhard Velburg – În spatele frontului

Gerhard Velburg vorbește despre mită, subliniind originea mixtă, fanariotă, grecească şi turcească, a obiceiului prezent în societatea românească. Menționează, de asemenea, că administrația germană interzicea mita. O sancţiona sau doar o dezavua?

Daniel Cain: Nemții au avut un șoc când au văzut ce se întâmpla în România. Vorbim aici despre (ne)respectarea disciplinei militare; mita era o ilegalitate, o infracțiune care putea duce la încălcarea ordinii militare. În paranteză fie spus, unii dintre ocupanți „s-au dedulcit”.

În acea perioadă, germanii au dat foarte multe ordonanțe care reglementau diferite aspecte ale vieții de zi cu zi a populației. În mod evident, pentru că erau interesați de exploatarea economică a țării, au fost foarte metodici și scrupuloși – au decis ce să se cultive, când să înceapă însămânțatul, când să fie culesul, au aplicat alternanța culturilor… Pur și simplu eficientizau exploatarea economică a teritoriilor ocupate. O lege ca atare care să interzică mita nu exista, dar existau, de la caz la caz, cum am spus, ordonanțe care reglementau anumite activități și care sancționau, inclusiv civilii români, cu amenzi. Deci, exista o formă de constrângere care limita practicarea mitei.

„- Feteşti, 14 ianuarie 1917

Doi negustori bucureşteni călătoresc spre Constanţa ca să cumpere, la ordinul autorităţilor germane, alimente pentru populaţia civilă. au studiat la Jena şi la Dresda şi îmi povestesc într-o germană fluentă o mulţime de lucruri interesante. Mai întâi despre situaţia alimentară, apoi despre binecuvântarea administraţiei germane în România.

«Vedeţi, acum la Bucureşti e interzis să mai iei bacşiş», zic ei. «Cum», le răspund, «chelnerii nu mai au voie să mai primească bacşiş?». «Ei, bineînţeles că au voie. Altceva vrem să zicem: dacă mergeai înainte la tribunal ca să consulţi cartea funciară sau ca să soliciţi un extras din registrul comerţului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcţionar public şi nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau de zece franci, acesta îţi zicea: Nu vedeţi muntele ăsta de acte? N-o să isprăvesc în nici un chip astăzi, reveniţi, vă rog, poimâine!»

«A, vreţi să spuneţi mită!» «Da, aşa se cheamă în Germania. Nu ne-a venit în minte cuvântul. Ei, chestia asta au interzis-o straşnic nemţii!»”

Autorul jurnalului afirmă că „vechii bani româneşti de hârtie, de argint şi de nichel au ieşit cu totul din circulaţie. Locul lor a fost luat de leii tipăriţi de administraţia militară germană. Cursul de schimb oficial este de 125 de lei pentru 100 de mărci, atât la unităţile de schimb ale armatei, cât şi la băncile româneşti.” (p. 296). Puteţi dă amănunte despre contextul în care armata ocupantă a decis această reforma monetară?

Daniel Cain: E mult spus reformă monetară. Fiind război, era inflație. În plus, Banca Națională se afla la Iași. Nemții au trebuit să găsească o formulă prin care să stopeze inflația, pentru că asta însemna un consum mult mai mare de monedă și cheltuieli neprevăzute. Această paritate stabilită de ei a fost, pe de altă parte, și o sursă de profit pentru unii, ca întotdeauna când se fixează un anumit curs de schimb – unul este cel oficial, cu totul altul cel al pieței „libere”, dictat de cerere și ofertă.

Autorul jurnalului se arată „şocat” de analfabetismul românilor – civili, soldați, dar chiar și gradaţi. Atât de dramatică era situația? Ne puteţi da o cifră privind analfabetismul în România în timpul Primului Război Mondial?

Daniel Cain: Cam două treimi de români erau analfabeți în mediul rural. În privința armatei… Ofițerii făceau, în general, o școală militară. Începând cu 1917 însă, deficitul de cadre superioare a făcut ca mulți elevi-militari să fie înaintați la grad de ofițeri.

Demn de luat în considerare este și un alt aspect. Armata era considerată un fel de școală menită să-l educe pe țăranul încorporat. Dar avem foarte multe mărturii din perioada respectivă care dovedesc că armata era pentru mulți o experiență traumatizantă – pentru că educația se făcea, de multe ori, cu „pumnul”. Oricum era greu să alfabetizezi țăranii pe durata satisfacerii stagiului militar. Pentru mulți chemați sub arme, armata reprezenta cam singura posibilitate să vadă și altceva decât locul de baștină, dar puțini dintre ei învățau să citească și să scrie, puțini dintre ei reușeau să treacă de un anumit fatalism de tipul „ce-o vrea Domnul, aia să se întâmple”. Erau chemați la arme, știau că dacă nu se prezintă vor fi trimiși în fața Curții Marțiale. Cu alte cuvinte, nu toți cei care intrau în armată se lăsau impregnați de vreo conștiință națională, patriotismul era o noțiune foarte abstractă pentru mulți dintre ei.

Pentru comparație, în perioada respectivă, Germania era lider mondial în ceea ce însemna tehnologie militară. De asemenea, universitățile germane reprezentau o tradiție care se întindea pe câteva secole în urmă, chiar elita românească fiind școlită în aceste instituții de învățământ.

Revenind la analfabetism. La orașe era o cu totul altă situație, în primul rând pentru că acolo exista un mediu cosmopolit. În târgurile moldovenești, de pildă, un recensământ făcut în 1912 arată că populația evreiască, știutoare de carte, era majoritară.

Ca să concluzionăm, cu toată reforma sistemului de educație inițiată de Spiru Haret, românii erau departe de a fi o națiune alfabetizată.

Un lucru important de menționat în context. În campania din 1913 din Bulgaria, autoritățile noastre au remarcat că țaranul bulgar nu doar avea proprietate, dar știa și carte, nivelul de alfabetizare din Bulgaria fiind peste cel din România.

„-Fetești, 6 mai 1917 –

ZILE DE SĂRBĂTOARE – LUNEA LIBERĂ – PRIMA CONVOCARE DE CONTROL – FRICA DE DEPORTARE – «M-AM NĂSCUT ACASĂ» – MASE DE ANALFABEȚI

/…/Iar în ceea ce privește data nașterii, aceasta le este celor în cauză necunoscută în procent de cincizeci la sută. Primarii au putut indica pe liste numai datele de naștere ale celor înregistrați în scriptele comunelor lor. Unii oameni se jenează să recunoască că nu-și știu propria zi de naștere și atunci dau una la întâmplare. Nici măcar anul nașterii nu și-l știu, așa încât trebuie să ne bucurăm dacă au fie și o vagă idee de câți ani au, mai ales cei mai în vârstă. Adesea la rubrica cu data nașterii trecem pe cărțile de identitate doar anul. Unii , ne zic: «Sunt născut în mai», alții «M-am născut în cinșpe», dar nu știu nici luna, nici anul. Când îi întrebi dacă data pe care ne-o spun e corectă, ei ne răspund: «Mama așa mi-a spus.» Cel mai rău e cu țiganii, care sunt nomazi și nu sunt înregistrați nicăieri. La întrebarea despre locul nașterii ne răspund cel mai adesea «la Baltă», carevasazică în mlaștina imensă ce se întinde între cele două brațe ale Dunării și nu intră sub jurisdicția nici unei localități. Sau răspund: «În căruță!» Un băietan român ne zice: «M-am născut acasă.»

La toate astea se adaugă haosul cu numele. Majoritatea nu își știu decât prenumele. Cât privește semnătura, la mai bine de jumătate dintre ei să ne lăsăm păgubași, pentru că nu știu să scrie. Dintre țigani nici unul nu știe să scrie. În cazurile acestea, oamenii desenează o cruce și își pun mecanic, așa cum se obișnuiște pe aici, degetul mare pe un strop de cerneală. Unii spun că nu sunt în stare să deseneze nici măcar crucea și îl roagă pe Hesselbarth s-o facă în locul lor. Ca să nu-i prăpădească penița, el și-a făcut un bețigaș de lemn cu care oamenii trebuie să «picteze» semnul crucii.

/…/(Kießer) și-a dat seama că în Balcani activității birocratice trebuie să i se aplice o cu totul altă unitate de măsură decât cea cu care este obișnuit civilizatul neamț, care e primul în lume când vine vorba de calitatea și cantitatea actelor contabile. /…/(137)

Jurnalul consemnează o anumită „ierarhie” în rândul Puterilor Centrale. Astfel, ofiţerii cezaro-crăieşti sunt consideraţi de către nemţi aliaţi de rang doi, iar cei bulgari de rang trei. Cum este justificată această diferențiere discriminatorie?

Daniel Cain: Unde se întâlneau trei ofițeri ai Puterilor Centrale, germanul era, fără drept de apel, „șeful”. Ierarhizarea aceasta (respectiv condescendența nemților) vine, de fapt, din faptele de front și din valoarea armatei germane, indiscutabil superioară celorlalte. La care se adaugă, evident, și o desconsiderare pe criterii culturale. O cultură germană în care, important de menționat, cariera militară este la mare rang va privi de sus o cultură bulgară, de exemplu. A fi ofițer în Germania era, în general, un apanaj al aristocrației. În plus, germanii erau mai numeroși în teritoriile ocupate, ei asigurând administrația, de fapt.

Ce a însemnat, militar şi istoric, ocupaţia germană pentru România în perioadă descrisă în cartea lui Velburg?

Daniel Cain: Vasile Cancicov spune în Jurnal din vremea ocupației că, sub administrația germană, în București nu a fost așa ordine niciodată, că primarii români nu au reușit niciodată să facă atâta ordine câtă au făcut nemții.

Întotdeauna o astfel de experiență va avea și efecte culturale benefice. Poate mai mult sau mai puțin conștientizate. Pentru că tendința, imediat după plecare germanilor, în 1918, a fost de a desconsidera metodele germane și de a reveni la vechile obiceiuri.

În alt plan, efectul imediat, dincolo de exploatarea economică – care s-a resimțit în inflația și în scăderea nivelului de trai în anii imediat următori încheierii războiului – a fost o fracturare a societății românești. Cei care se întorceau de pe front, victorioși, i-au făcut vinovați de colaborare cu inamicii pe cei rămași acasă – în fine, o carieră politică se construiește mult mai ușor prin anatemizarea inamicului și prin exacerbarea propriilor merite. Dar această sciziune, această împărțire în eroi și trădători, din păcate, supraviețuiește și astăzi.

Nu toți cei care au rămas aici au avut de ales între a rămâne și a pleca. Mulți, în special funcționari, au primit ordin să rămână pe loc; guvernul român spera ca prin această colaborare cu autoritățile germane să îmblânzească într-un fel regimul de ocupație al Puterilor Centrale pentru populație, să funcționeze ca un intermediar între ocupator și cei ocupați.

Există o anumită ușurință astăzi în a-i privi pe unii ca pe eroi, iar pe ceilalți doar ca pe niște trădători – mă refer aici la Brătianu și la Marghiloman în special. Lucrurile trebuie mult nuanțate.

De asemenea, observ o anumită reținere față de mărturiile unor persoane care au făcut parte din administrația românească rămasă sub ocupanți și care au dezvoltat o relație cu ocupatorul, mărturii care ne ajută pe noi, ca istorici, să înțelegem mai bine, mai nuanțat perioada în cauză.

Vorbeați la începutul discuției despre lipsa de apetență a istoricilor români față de realitatea nuanțată. Credeți că discursurile sforăitoare și pline de clișee ale politicienilor, tot mai auzite în an de centenar, reușesc să trezească vreun fior patriotic în rândul populației?

Daniel Cain: Există un decalaj din ce în ce mai supărător între istoriografia occidentală și cea românească. Noi, românii, am rămas blocați în timp și suntem incapabili, per ansamblu, să ieșim din zona istoriei oficiale, pline de dramatism, de eroism, vibrând patriotard. Pentru noi, experiența omului simplu aflat în război nu prea contează. Avem o perspectivă a mărturiilor elitei asupra a ceea ce s-a întâmplat. (Asta și pentru că gradul mare de analfabetism nu a permis păstrarea unor mărturii ale oamenilor simpli, pentru că memoria nu se mai poate transmite de la o generație la alta, datorită urbanizării, dar nu numai.)

Important de reținut este că generațiile mai tinere nu rezonează cu patriotismul de fațadă – într-un discurs obositor pentru că nu este ofertant stilistic, într-un bombardament informațional care nu este contextualizat…

Ar merita să se scrie și altfel despre Primul Război Mondial, mai personalizat, mai umanizat, mai nuanțat și cu un efort mult mai mare de documentare – astfel încât oamenii obișnuiți să rezoneze cu experiența războiului. Nu e ușor… E nevoie de timp, de perseverență și, nu în ultimul rând, de finanțare.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918”, Editura Humanitas, 2018, 356 pagini.

Daniel Cain, istoric | Credit foto: Daniel Cain

Daniel Cain (n. 1972), cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Autor și editor al unor volume şi studii despre realităţile din spaţiul sud-est european de la începutul secolului trecut. În ultimii ani, preocupările sale sunt legate de studierea societății românești în preajma Marelui Război. Printre ultimele volume editate:

Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908-1918, Humanitas, București, 2017, 248 p.

Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918. Amintiri, note și impresii, Humanitas, București, 2018, 270 p.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


 

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.