Prof. dr. Octavia NEDELCU Director al Departamentului de Filologie Rusă și Slavă Facultatea de Limbi și Literaturi Străine Universitatea din București

Prof. dr. Octavia NEDELCU | Credit foto: Arhivă personală Octavia Nedelcu

Ivo Andrić (1892-1975) poet, eseist, nuvelist și romancier sârb, laureat al premiului Nobel pentru literatură, se dovedește a fi în fiecare creație a sa un gânditor inspirat, un umanist profund și un virtuoz al cuvântului artistic, numit de critica literară sârbă un Homer al Balcanilor.

În tot ceea ce a așternut pe hârtie, contemplarea și meditația sunt discret zugrăvite de cromatica sensibilității ce aprinde iminent scânteia rezonanței emoționale în sufletul fiecărui cititor în contact cu opera sa. Ca la toți umaniștii însă, omul rămâne acea valoare universală, reprezentând măsura tuturor lucrurilor. Forma cea mai înaltă de manifesare a caracterului umanist al operei lui Ivo Andrić se regăsește în afirmarea omului ca ființă creatoare. Trei dintre cele mai frumoase și mai pline de semnificații opere ale scriitorului, schița Podurile, povestirea Podul de pe Žepa și romanul E un pod pe Drina sunt consacrate omului creator, constructorului de poduri:

„Din tot ce făurește și durează omul în instinctul său vital, nimic nu este mai bun și mai vrednic în ochii mei decât podurile. Ele sunt mai însemnate decât casele, mai sfinte, mai obștești decât templele. Sunt ale tuturor, egale cu toată lumea, folositoare, construite cu chibzuință, în locurile unde se întretaie cele mai multe trebuințe ale oamenilor, mai trainice decât alte zidiri și fără să slujească unor scopuri ascunse sau rele.”

Viața și creația sa artistică sa sunt strâns legate de Bosnia natală, un spațiu balcanic, mult încercat de-a lungul storiei, în care mitizarea este aproape obligatorie pentru a suporta mai ușor realitatea, atât cea trecută, cât și cea prezentă. Metafora esenţială a operei lui Ivo Andrić este, fără îndoială cea a podului, cea care se va desprinde de Istorie, trecând mai degrabă în registrul semnificaţiilor de natură paradigmatică. Această metaforă este reperul esenţial al semnificaţiilor creației sale, semn care leagă şi desparte în acelaşi timp comunități de musulmani, sârbi, evrei, croaţi sau unguri care populau împreună (dar şi despărţiţi) orașul Višegrad. Construit pentru a unifica, a reuni, a întregi, orice pod poate deveni oricând obstacol, filtru, cumpănă sau loc primejdios. Însă atât timp cât podul există, există speranţă, există încredere în continuitatea vieţii, iar dărâmarea oricărui pod aduce viaţa cu un pas mai aproape de neant.

La un an după decernarea Premiului Nobel pentru literatură, în 1962 apare prima traducere din creația lui Ivo Andrić a romanului E un pod pe Drinai, la Editura pentru literatura universală, dintr-o versiune franceză, semnată Gellu Naum și Ioana Seber. Traducerea inițială era însoțită de o prefață semnată de scriitorul și criticul literar Dumitru Micu. Iată că după mai bine de o jumătate de veac, romanul este reeditat de editura Polirom, o inițiativă pe cât de lăudabilă pe atât de benefică pentru cultura română. Ivo Andrić înseamnă însă mult mai mult pentru români, dat fiindcă în biografia autorului există o perioada interbelică, chiar dacă de scurtă durată, pe care a petrecut-o în București, în calitate de diplomat.ii Această perioadă bucureșteană a lăsat puține urme concrete în creația saiii, dar, cu singuranță, măcar tangențial, tânărul scriitor a intrat în contact cu lumea literară și culturală românească a vremii. Din corespondența sa aflăm: „… Învăț și citesc mult. Româna este o limbă ușoară și nu este atât de urâtă precum se crede.” Iar la sosirea în București, după o perioadă petrecută la Roma, este surprins și plăcut impresionat: „Bucureștiul este un oraș zgomotos și luxos”, de parcă tot timpul ar fi „Crăciun și sărbătoare”.iv

În plin război și sub ocupație germană, Andrić, care se auto-exilează la domiciliu sfidând chiar și cele mai atroce bombardamente, scrie trei romane: E un pod pe Drina, Cronica din Travnik și Domnișoara – trei puncte de observație, trei „cronici” ale Bosniei despre Višegrad, Travnik și Sarajevo. Romanele sunt publicate în același an, 1945. Dintre acestea, romanul E un pod pe Drina se bucură de cea mai mare popularitate în rândul cititorilor și criticilor literari, fapt care-i va aduce premiul Nobel pentru literatură în 1961.

Una dintre cele mai fecunde și mai generoase reflecții ale lui Andrić despre rostul creator al omului este ideea că o operă valoroasă dispune de puterea miraculoasă de a inspira alte opere de valoare, de a stimula funcția creatoare a omului și mai ales, de a dăinui peste veacuri. În acest sens, cel mai elocvent exemplu ni-l oferă romanul E un pod pe Drina, inspirat din cele mai frumoase monumente ale arhitecturii feudale din Bosnia, podul construit pe râul Drina de marele vizir Mehmet Sokolović, originar din Bosnia în sec. al XVI-lea.

Andrić reprezintă cheia înțelegerii complexității contextului balcanic și al țărilor fostului spațiu iugoslav. În moștenirea sa literară de puternice valori umaniste, scriitorul dezvăluie în cuvinte simple forța tumultoasă a istoriei și a mitului, frumusețea narațiunii umane de la începuturi. Toată viața a purtat în suflet Bosnia natală, o țară aflată la răscrucea dintre Răsărit și Apus și imaginile copilăriei, legate de Višegrad, în care râul Drina este traversat de podul pașei Mehmed, iar miturile și legendele sunt adânc înrădăcinate. Forța Răsăritului derivă din puterea lui despotică și convingerea în imuabilitatea orânduirii prestabilite, iar cea a Apusului care i se opune, în deschiderea față de civilizație, cultură și toleranță.

Ivo Andrić | Credit foto: Wikimedia Commons / Serbia.com

Ivo Andrić, lareaut sârb al Premiului Nobel pentru Literatură, 1961 | Credit foto: Wikimedia Commons / Serbia.com

Unele detalii biografice îl apropie tipologic pe Andrić de personajul istoric al romanului, ctitorul și marele binefăcător, marele vizir, conaționalul Sokollu Mehmet Pașa. Despărțirea de mamă din perioada copilăriei, printributul de sânge” în cazul pașei, în cazul mamei micului Ivo prin vitregia împrejurărilor, îi hărăzește pe ambii să crească și să fie educați întro familie adoptivă, expuși de mici melanjului multietnic și mai ales pluralismului culturalreligios al Bosniei, dar având și privilegiul unei educații superioare. Vitregiți și privilegiați ai sorții în același timp, Mehmet Pașa Sokolović dăruiește Bosniei podul de pe Drina cu cele unsprezece arce zvelte, iar Ivo Andrić îi dăruiește un pod literar și își dedică opera locurilor natale.

„Podul e lung cam de vreo două sute cincizeci de pași și lat de vreo zece pași:la mijloc însă e lărgit prin două terase absolut egale, câte una de fiecare parte a drumului carosabil, atingând astfel o lărgime dublă. Părții acesteia a podului i se zice «kapia», adică «poarta». Aici, pe marele pilon central care se lărgește spre vârf, sunt ridicate, de ambele părți, ziduri de sprijin, în așa fel încât pe pilonul acesta, la dreapta și la stânga drumului carosabil, se reazemă cele două terase, înălțându-se armonioase și semețe deasupra vidului, peste apa verde și tumultuoasă.” (p.7)

Romanul urmărește dramele și evenimentele tragice legate de podul de pe râul Drina care străbate orășelul bosniac Višegrad de-a lungul a patru veacuri, de la zidirea acestuia în secolul al XVI-lea, din porunca lui Mehmet-pașa Sokolović, până la distrugerea lui, la începutul primului război mondial din 1914. Narațiunea cuprinde douăzeci și patru de capitole, rememorate în ordine cronologică și autonome aparent din punct de vedere tematic, dar care formează un tot unitar, gravitând în jurul podului. Timpul în roman se împarte în două perioade inegale: ocupația otomană de aproape trei secole și jumătate și cea austriacă de trei decenii și jumătate, de la răpirea copiilor sârbi catribut de sângeplătit Porții până la intrarea armatei austriece în Višegrad.

Romanul propriu-zis începe cu preistoria și istoria construirii podului, aceste capitole fiind cele mai dramatice. Se creează o paralelă între viața sârbilor de pe malul Drinei și a turcilor, autorul încercând să evidențieze strânsă legătură dintre oameni și pod, care odată construit schimbă total percepția comunității.

„La drept vorbind, când se spune «leagă» e tot atât de adevărat ca și atunci când se spune: soarele răsare dimineața pentru ca noi, oamenii să putem desluși ce-i în jurul nostru și să ne putem vedea de treburi, iar seara apune ca să putem dormi și să ne putem odihi după truda zilei. Fiindcă podul ăsta uriaș, tăiat din piatră, construcție prețioasă și de o rară frumusețe cum n-au nici orașele cu mult mai bogate și mai pline de viață (…), podul ăsta e singura trecere permanentă și sigură pe tot cursul mijlociu și superior al Drinei, fiind nodul absolut necesar pe drumul care leagă Bosnia cu Serbia, și prin Serbia, mai departe, cu toate celelalte meleaguri ale împărăției turcești, până la Stambul.” (p.6)

Podul de pe Drina a fost construit din suferința copilului sârb din Herțegovina, răpit de ieniceri, pentru a fi dus în seraiul din Adrianopole și transformat în războinic, devenind ulterior un vestit general și ginerele sultanului. Copilul, obligat ca întro lume străină, departe de familie să-și schimbe numele și religia, va deveni un renumit conducător de oști în armata ienicerilor, mâna dreaptă a sultanului, dar care va purta toată viața în suflet durerea carei amintea de bocetul sfâșietor al mamei de la care fusese răpit. Memoria afectivă, pe care o vrea îngropată odată cu noua sa identitate, scoate, din timp în timp, la suprafață, durerea despărțirii de mamă, lăsată pe celălalt mal al Drinei, în timp ce bacul șubred se îndepărta întro dimineață a anului 1516. Marele vizir a decis să construiască un pod, un pod din piatră, trainic, ce urma să lege orășelul Višegrad de malul sârbesc al Drinei și, implicit, Europa creștină de ținuturile aflate sub dominație turcească și de Istanbul, considerând că, ajutândui conaționalii, își va mai alina durerea. Construcția podului este prezentată de autor ca un fapt istoric și un adevăr artistic. Minunatele descrieri ale podului, destinele oamenilor, evenimentele și dramele umane precum și căutarea adevărului universal emoționează mai puternic decât podul în sine. Pentru Andri podul este o creație artistică, un simbol al frumosului și al existenței și doar în ultimă instanță, un dat istoric care a devenit, în timp, legendă.

După capitolele ce istorisesc zidirea podului ce amintesc tragediile generate de această lucrare, romanul lui Andrić devine o legendă a secolelor. Podul este pus față în față cu istoria, arătând cum timpul istoric intră în viața orașului de pe Drina, modificând-o ireversibil. Generație după generație se nasc în preajma podului, iar el, neschimbător, pare a fi o icoană a veșniciei. Podul reprezintă mai degrabă un echilibru instabil, oarecum opus unei biserici sau mănăstiri care tinde să întruchipeze Împărăția Cerurilor.

În romanul lui Andrić, ca un adevărat pictor al Bosniei, poporul se împarte în patru confesiuni: catolici, ortodocși, evrei și musulmani. Ei toți conviețuiesc, împart acelaşi spaţiu vital, dacă nu într-o perfectă armonie, măcar într-o înţelegere reciprocă. Dușmanii nu sunt însă ceilalţi locuitori ai oraşului ci stihiile, puhoaiele, revărsările de ape ale Drinei care în câteva zile pot distruge devastator munca de o viaţă a unei întregi generaţii de locuitori ai orașului Višegrad. Această înţelegere a adevăratelor greutăţi ale vieţii, izvorâte nu din lupta cu celălalt, ci din lupta împotriva naturii, este cheia coeziunii sociale a micului orăşel. Nefericirile și dramele trăite împreună, nenorocirea împărtăşită, sunt factori care apropie mai mult decât orice diferenţă invocată de mai marii vremii. Inundaţiile periodice de primăvară marchează un adevărat moment de contopire, de anulare a oricăror diferenţe anterioare. Rămaşi fără adăpost, fără avere, turci, evrei şi ortodocși stau sub acelaşi adăpost povestind despre vremurile trecute pentru a-şi face curaj, pentru a încerca să ignore dramatismul prezentului. Această putere a logosului este de altfel una dintre caracteristicile locuitorilor orașului. Fie că este vorba despre inundaţii, revolte, răscoale sau războaie locuitorii oraşului discută, povestesc, invocă trecutul şi momente când greutăţile fuseseră depăşite cu succes.

Pod peste Drina, Vișegrad| iStockphoto.com/bojanstory

Pod peste Drina, Vișegrad| iStockphoto.com/bojanstory

Romanul E un pod pe Drina nu este un roman în sensul clasic al cuvântului, în ciuda realismului exprimat. Personajul central este podul de piatră de pe Drina, martorul tăcut al atâtor întâmplări și evenimente tragice ce s-au răsfrânt de-a lungul veacurilor în destinele unor personaje precum: Alihodža, Radisav, Lotika, Fatima, Ćorkan, Toma Galus, Abidaga, Harapul ș.a.

Scena tânărului țăran Radisav crucificat pe stâlp este una dintre cele mai cutremurătoare și violente scene din roman. Mitul sacrificiului uman pe altarul unei noi construcții a fundației este unul milenar, cosmogonic chiar în care adevărul și libertatea constituie baza ideii de nemurire a sufletului care poate proteja viitoarea construcție, în acest caz, podul, de toate vicisitudinile vremurilor și mai ales de uitare.

Anul 1914, anul izbucnirii oficiale a Primului Război Mondial, este cel din urmă an al existenței podului. Anunțul despre atentatul de la Sarajevo este lipit deasupra lespezii cu inscripție turcească de pe kapia. Viața animată de-a lungul podului se stinge încet-încet și se instalează un post de pază permanentă. Orașul Višegrad este evacuat, dar podul stă încă acolo, „ca un osândit, dar, de fapt, tot neatins și întreg, între două lumi în război”. Între timp, noaptea, soldații pun dinamită în locurile pregătite, astfel că într-o dimineață doar kapia se mai află în același loc, podul fiind retezat. Al șaptelea stâlp nu mai exista, „ între al șaselea și al optulea, se căsca un gol prin care, într-o perspectivă oblică, se putea zări apa verde a râului. De la al optulea stâlp, podul se continua și atingea celălalt mal, neted, frumos, alb, ca ieri și ca totdeauna.”

Se terminase o epocă, murea un imperiu, dar deși împovărat de experiența apăsătoare de viață, Andrić găsește speranța și sensul existenței vieții. Lumea este astfel creată, spune Andrić în roman, că nu poate exista bunătate fără ură, măreție în lipsa invidiei, ascensiune fără decădere. Ideea lui Andrić că lumea este un miracol neînțeles care se destramă și se deșiră neîncetat și totuși durează și dăinuie asemenea podului de pe râul Drina este rezistența artistului față de malefic și față de fatalitatea vieții și istoriei. Romanul E un pod pe Drina reprezintă o sinteză a istoriei, mitului și legendei, o sinteză a experienței de viață și de creație, un roman despre înțelepciune, frumusețe și destine tragice umane.

În toate romanele sale, chiar și în cele istorice, autorul prezintă destine umane în mozaicul mediului multietnic și multicultural al Bosniei natale, expusă frecvent represiunilor și instabilității sociale ale istoriei, inserând semnificații și aluzii universale în subtext despre o lume care a fost și a trecut, dar care se repetă la intervale mai lungi ori mai scurte de timp.

O mare parte a prozei moderne a sudestului european se caracterizează prin oscilarea între adevăr şi ficţiune, istorie şi mit, naraţiunea urmând traiectoria unei mişcări de mitizare, urmată de cea opusă, demitizatoare, iar ,,lecţia” lui Ivo Andrić este un profund apel la solidaritate umană și toleranță.

Ivo Andrić, „E un pod pe Drina”, Editura Polirom, 2018, 300 pagini.

Ivo Andrić, E un pod pe Drina, traducere de G. Naum și J. Seber, prefața de D. Micu, București, ELU, 1962.

ii E cunoscut faptul că Ivo Andrić a lucrat din octombrie 1921–noiembrie 1922 ca înalt funcționar la Consulatul general al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor la București. A se vedea volumul Mirco Jivcovici, Svedočanstva/Mărturii, Kriterion, București, 1976, pp. 39-40.

iii Ne referim la povestirea Noć u Alhambri/ Noaptea la Alhambra, unul dintre cele mai cunoscute cabareturi și baruri de noapte din București în perioada interbelică, frecventat de protipendada vremii și la câteva personaje cu nume românesc presărate în romanul Omar Paša Latas și în câteva povestiri ale sale.

iv Radovan Popović, Ivo Andrić. Život, Belgrad, 1988, p. 36.


Prof. dr. Octavia NEDELCU este Director al Departamentului de Filologie Rusă și Slavă, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Octavia Nedelcu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.