Trei epoci dramatice, trei povești emoționante, trei femei cu destine aparte își dau întâlnire… la București, în volumul O formă de viață necunoscută, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas.

Mai cunoscută, poate, ca teoretician și critic literar, autoarea Andreea Răsuceanu reia în formă ficțională preocuparea sa constantă pentru București, orașul care reprezintă „centrul lumii” personale, transformându-l în spațiul comun, peste timp, al celor trei protagoniste – Ioana, Elena și Stanca.

Dacă O formă de viață necunoscută pare, la prima vedere, o împletire de narațiuni plasate „în proximitatea morții”, scriitoarea a subliniat pentru Revista Paragraf că romanul său vorbește mai degrabă despre supraviețuire, cele trei personaje feminine încercând să se smulgă din brațele neantului „prin intermediul unor acte creatoare”.

***

Ce înseamnă pentru dvs. „o formă de viață necunoscută”? Și de ce ați decis ca această sintagmă să dea titlul romanului?

Andreea Răsuceanu: „O formă de viața necunoscută” nu este o sintagmă care să suporte o singură interpretare. Da, e în primul rând, cum ați observat, o referire la forma de viață necunoscută care apare pe banca păstrată de mai multe generații în curtea de la C., unul dintre locurile unde se petrece acțiunea romanului. Dar cititorul o va regăsi în mai multe forme, mai mult sau mai puțin complete, și în contexte diferite pe parcursul cărții. De fapt, e vorba despre o metaforă, legată de ideea de trecere, de istorie personală, de succesiune a generațiilor. Totodată, se referă la toate acele forme subtile, abia perceptibile pe care uneori nu le observăm, sau le ignorăm – forme de manifestare a vieții, la toate nivelurile, de la cel biologic la cel emoțional, sufletesc, spiritual.

Pe de altă parte, e un titlu care a avut o gestație lungă. Au existat, pe o listă scurtă, șase-șapte variante, și, după mai multe brainstorminguri cu primii lectori ai cărții (prieteni scriitori, editori), am ajuns la concluzia că titlul ar trebui să fie această metaforă, care să-i dea cititorului libertatea de a-l interpreta așa cum dorește în contextul cărții. Nu am vrut un titlu foarte explicit, care să trimită direct către acțiunea romanului.

„Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoși care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun și stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca niște coji de nucă plate, zgrunțuroasă și netedă în același timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era șchioapă și legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare prefera să pună pe ea ligheanul  metalic, în care spăla rufele copiilor chiar și târziu, când ei crescuseră și preluaseră bună parte din treburile casei. Acolo m-a așezat Ioana într-o seară și mi-a înmuiat tălpile murdare în apa cu săpun, după care s-a luat cu altceva și m-a uitat acolo, căzuse noaptea și apa se răcise și nu se mai auzea decât lătratul câinilor din C., în depărtare. Îmi amintesc banca asta mai bine decât multe alte lucruri legate de casa de la C., îmi amintesc mirosul ei de lemn ud și putrezit, de crăpăturile înguste în care săpase straturi peste straturi apa murdară de la hainele copiilor, o întreagă istorie a familiei înscrisă acolo, în interminabilele firide inundate. Formele ciudate care creșteau pe carnea lemnului, sau poate din ea, se întindeau ca o hartă pe scândura orizontală, și mi se părea că nu e niciodată aceeași.

Am greși foarte mult dacă am echivala cuvântul „necunoscută” (din o formă de viață necunoscută) cu adjectivul „nepământească”?

Andreea Răsuceanu: Eu nu cred că o interpretare poate fi greșită – cititorul trebuie să aibă propria lui interpretare. Evident că este vorba despre ceva misterios, ceva greu de precizat în sintagma asta. De fapt, totul pornește de la o formă primitivă de viață – un fel de licheni care se organizează într-o anumită structură pe suprafața unui lemn udat de apa de la spălat, de-a lungul mai multor generații. Ei alcătuiesc un fel de hartă, cel puțin așa i se pare fetiței care îi privește, o hartă care își schimbă coordonatele ori de câte ori se uită la ea. Acesta este unul dintre contextele în care apare sintagma, dar nu e singurul.

Într-un alt pasaj faceți legătura între o durere nouă și o nouă formă de viață necunoscută. Poate fi și moartea „o formă de viață necunoscută”?

Andreea Răsuceanu: Firește că da… mă bucur că ați identificat acest sens. Dar nu mi-aș dori să mă lansez într-o hermeneutică asupra propriului meu text. Aș vrea să las cititorul și criticul să descopere toate aceste legături.


Istoria personală se conjugă cu cea a locurilor.”


Ficțiunea se desfășoară în jurul a trei personaje principale: Ioana, Elena, Stanca. Sunt trei femei din epoci diferite, al căror numitor comun este… Bucureștiul, Mântuleasa? Ioana, Elena și Stanca pot fi interpretate ca simboluri ale celor trei perioade istorice asupra cărora v-ați oprit? Ce altceva ne puteți spune despre cele trei protagoniste?

Andreea Răsuceanu: Cred că sunt mai multe legături sau, mai precis, tipuri de legături între personaje. O primă legătură o constituie spațiul, e vorba despre istoria unui loc, a unui oraș. Când am făcut cercetarea de arhivă pentru teza mea de doctorat, am descoperit, în documente din secole diferite, istoria unui loc: e vorba despre terenul școlii Mântuleasa și al casei de lângă ea. Mi s-a părut fascinant cum istoria individuală se reflectă în, sau mai bine zis se conjugă cu cea a locurilor, e o legătură indisolubilă, nu e o metaforă goală cea a hărților personale, a geografiilor subiective. Pe urmă, am simțit nevoia să dezvolt descoperirile din arhive într-un roman, pentru că o carte de ficțiune, spre deosebire de o teză de doctorat, devenită ulterior un volum academic, îți lasă libertatea de a umple golurile din manuscrise cu ajutorul propriei imaginații. Romanul a început de la două povești care se leagă de aceste locuri – a Stancăi Mântuleasa și a Elenei Mangâru -, care m-au inspirat, dar m-am îndepărtat mult de istoria documentată – 90 la sută e ficțiune. Așa a început totul.

Dar cele trei personaje comunică și sub alte forme, mai subtile, mi-a plăcut observația Gabrielei Adameșteanu (ea a fost primul lector al cărții, nu îi pot mulțumi îndeajuns pentru observațiile și sugestiile ei), care a sesizat că toate personajele feminine trăiesc cu obsesia trecerii, că au o conștiință acută a perisabilității lucrurilor și o dorință de a crea ceva: ceva peren, care să lase o urmă a trecerii lor prin lume. Toate vor, într-un fel sau altul, să intre în conștiința colectivă, îndeosebi a posterității. Fiecare dintre cele trei femei încearcă acest lucru prin intermediul unui act creator – ridicând o biserică, o casă, creând o familie – și toate reușesc. O formă de viața necunoscută este mai degrabă o carte despre supraviețuire decât o carte despre moarte.

Andreea Răsuceanu | Credit foto: Andreea Răsuceanu (Arhivă personală)

Andreea Răsuceanu | Credit foto: Andreea Răsuceanu (Arhivă personală)

Dacă fragmentele dedicate Elenei și Stancăi trimit la nuvela istorică (par istorii ficționalizate, pline de culoare și referințe concrete, cu o documentare solidă în spate), povestea Ioanei pare mai degrabă o autoficțiune. Cum comentați?

Andreea Răsuceanu: Am ținut foarte mult să existe și o perspectivă la persoana I, care să fie mai aproape de cititor, să-i creeze un fel de intimitate cu textul. Am vrut ca și eu să fiu mai aproape de cititor, să-i împărtășesc niște lucruri pe care sunt convinsă că și el le-a simțit. Și apropiindu-l de mine, să îl apropii în același timp și de celelalte două personaje – Elena Magâru și Stanca Mântuleasa – care trăiesc destul de departe în timp și care, datorită narațiunii omnisciente, la persoana a III-a, sunt poate mai greu accesibile lectorului de astăzi. Evident, empatizezi mult mai mult cu cineva contemporan ție, care îți spune o poveste la persoana I, decât cu trăitori ai altor epoci. Am vrut să existe și o diferență de ton, și totodată un plan mult mai brutal, o confesiune sinceră, dură. Una care să nu îl menajeze pe cititor, să-i spună niște adevăruri, chiar dacă greu suportabile. De fapt, fiecare din cele trei planuri ale cărții este foarte diferit, nici nu avea cum să fie altfel, sunt epoci diferite: secolul al XVIII-lea, începutul secolului XX, perioada celui de-al Doilea Război Mondial, contemporaneitatea. Poate că avem tendința să credem că o femeie văduvă de la începutul secolului al XVIII-lea nu are nimic în comun cu noi, povestea ei pare mult prea îndepărtată în timp ca să putem rezona cu ea, dar, de fapt, trăim aceleași lucruri, avem aceleași obsesii, aceleași dezamăgiri, aceleași evenimente dramatice fundamentale ne marchează existența.

Am introdus vocea la persoana I și pentru a da mai multă credibilitate personajului Ioanei, îl „crezi” altfel pe naratorul care îți povestește direct ceva ție, cititorului. Nu aș spune că este autoficțiune, e departe de așa ceva. Aș spune însă că toată literatura pornește de la viață. De cele mai multe ori pornești de la experiențe proprii, dar ele sunt, ca și în cazul portretelor personajelor, elemente incipiente, rudimente transformate radical pe parcursul scrierii cărții. Dar dacă mi-aș scrie memoriile într-o zi, acestea ar arăta cu totul altfel decât în povestea Ioanei.

„Foamea a făcut mereu parte din viața ei. Într-o formă sau alta. Foametea din 46, mămăliga din paie de mătură, carnea uscată ca ața din crupele cailor morți, senzația permanentă de vertij, răul din capul pieptului. Foamea crâncenă din anii 80, când din nenorociții de pui gemeni, însângerați și vineți ca avortonii unei specii necunoscute, trebuia să facă mai multe feluri de mâncare, cu sosuri apoase, cu multe mirodenii care ascundeau lipsa gustului de carne, chiftelele albicioase din pâine și cartofi, supele fără nici un Dumnezeu, care n-aveau nici sare, din cauza cirozei de care Sandu a suferit toată viața. Când odată, în mijlocul unei crize de nervi, am izbit de linoleumul bucătăriei o sticlă de ulei aproape plină, m-a plesnit peste față cu toată puterea, cu atâta ură, că mai mult privirea ei furibundă, necunoscută m-a făcut să izbucnesc în plâns decât durerea. Speriată de propriul ei gest, a început să curețe cu grijă podeaua îngânând un cântecel pe care mi-l cânta uneori seara, când nu puteam s-adorm. Am ieșit din bucătărie rușinată, cu un soi de umilință care mi se adunase în gât și refuza să mai iasă sub forma lacrimilor. Când am privit-o de după ușă, cu gândul să mă întorc să-i spun ceva, nu mai aduna uleiul, care se lățise în jurul ei și-i îmbiba genunchii, galben-auriu în lumina înserării. Plângea în hohote, așa cum n-am văzut-o decât de puține ori, când a murit Sofi, apoi Sandu, când a înțeles că ea însăși o să moară, că nu mai era nimic de făcut. Nu plângea pentru palmă, nici pentru uleiul care băltea pe podeaua bucătăriei, ci pentru cine știe ce lucru din trecut, dintre cele care aparțineau zonei interzise.

Rămânând la Ioana, o asemuiți cu Priscilla Lane. Portretul evocator devine astfel punctual realist, spre deosebire de figurile compuse istoricește ale Elenei și Stancăi. De ce v-ați oprit la Priscilla Lane?

Andreea Răsuceanu: Totul pornește, într-adevăr, de la un eveniment real. M-a izbit asemănarea dintre persoana care mi-a inspirat portretul Ioanei și această starletă hollywoodiană, Priscilla Lane – o tipologie de frumusețe tipică acelor ani, cu un anumit tip de coafură, de fizionomie… Poate nu e tocmai așa cum am văzut-o eu, ci mai degrabă dorul sau nostalgia m-au făcut să văd așa lucrurile. Dar asta contează prea puțin. De fapt, am vrut să leg personajul de o referință reală pentru a-i da „chip”, a trezi curiozitatea cititorului, dar și ca să intru cât mai bine în lumea în care trăiește Ioana – o lume în care cinematografia este un lucru vital, adicția principală, este marea descoperire a secolului. Toată lumea merge la cinematograf, toată lumea trăiește mirajul hollywoodian. Orașul însuși (Bucureștiul) este un miraj hollywoodian, asupra căruia protagonista își proiectează toate visurile de realizare, de împlinire personală. Dar menționarea Priscillei Lane nu este singura referire la cinematografie în roman. Aș mai adăuga că unul dintre titlurile de lucru din lista despre care vorbeam la început a fost Ultimul film al Priscillei Lane – dar pe urmă mi-am dat seama că sintagma este mult prea punctuală și trimite doar la unul dintre planurile romanului.

Moartea în cele mai diverse înfățișări este anunțată într-unul din motto-uri („Căci dragostea e tare ca moartea, Neostenită ca moartea este patima ei”) și este prezentă, profund și plenar, pe parcursul întregului roman – fie că descrieți decesul unui personaj, că anticipați dispariția altuia, că relatați morți sociale (epidemia de ciumă, bombardamentele etc.) sau amintiți superstiții privind moartea și chiar câteva obiceiuri de înmormântare. De unde provine această obsesie a morții?

Andreea Răsuceanu: Au remarcat și alții omniprezența morții, obsesia ei. Dar nu este ca și cum mi-aș fi ales eu tema asta. S-a întâmplat așa, nu a fost ceva programatic. E, probabil, un mod de exorcizare a acestei temeri, cea mai profundă, cea mai teribilă spaimă umană. Literatura scoate, de obicei, la suprafață fricile noastre cele mai adânci. Am observat și că, în general, există o fascinație față de moarte nu doar în sens abstract, ci și în sensul ritualului funebru – care e dramatic, zgomotos, grotesc, merge uneori spre kitsch. La rândul meu, am trăit fascinația asta încă de timpuriu. Am scris, cred, despre toate lucrurile acestea ca într-un exercițiu de eliberare.

De fapt, personajele din roman trăiesc, într-un fel sau altul, în proximitatea morții. Stanca Mântuleasa ridică o biserică în amintirea unui bărbat pe care îl crede mort (m-a interesat îndeosebi acest statut ambiguu de „aproape-văduvă” al Stancăi). Elena Mangâru, la rândul ei, își dorește să ridice o casă – e un mod de evaziune dintr-o existență apăsătoare –, dar planurile ei cad în subsidiar când intervine o tragedie care angrenează întreaga lume într-un tăvălug ucigător: Primul Război Mondial. Iar acest ultim plan, al Ioanei, vine într-adevăr dintr-o obsesie personală, dintr-o experiență trăită.


„Trăim aceleași lucruri, avem aceleași obsesii, aceleași evenimente dramatice fundamentale ne marchează existența.”


Există ceva dincolo de „moarte”? Există un alt mesaj, mai subtil, o abordare transcendentală a morții ca „formă de viață necunoscută” în textul dvs.?

Andreea Răsuceanu: Este, cum spuneam și mai devreme, o carte despre supraviețuire, nu despre moarte. Și m-am bucurat că deja unii dintre cei care au citit romanul, în manuscris, au remarcat acest lucru: că nu e o carte întunecată. E o carte melancolică, mi s-a spus, dar există și o contrapondere, care constă, de pildă, în pasaje descriptive, de atmosferă, pline de culoare legate mai ales de secolul al XVIII-lea, de planul în centrul căruia se află Stanca Mântuleasa. Și, mai mult chiar, cel puțin două dintre povești se termină cu happy-end. Mă bucur că există un mesaj tonic, pozitiv al cărții, dar nu l-am căutat cu obstinație, a venit cumva natural.

Ce reprezintă Bucureștiul pentru dvs. într-o asemenea măsură încât „toate drumurile duc la București”?

Andreea Răsuceanu: Bucureștiul e centrul lumii mele. Locul prin excelență, în funcție de care mă definesc, îmi pot formula identitatea. Cred că lucrul ăsta se întâmplă de fapt multora – în raport cu orașul din care provin, în care s-au născut, pe care și-l simt cel mai aproape. Locul în care trăim exercită asupra noastră o influență directă, e o formă de acțiune asupra mentalului nostru pe care de obicei nu o băgăm de seamă, dar ea există – diferite teorii ale spațiului analizează această idee, literatura o exploatează și ea. Mi s-a părut firesc să fac din București un spațiu predilect în roman, mai ales după ce a fost temă centrală în primele mele trei cărți de non-ficțiune. Personajele au o legătură puternică cu acest spațiu, unele chiar și vorbesc despre asta sau, dacă nu vorbesc, o arată, se raportează într-un fel sau altul la spațiu, locul nu este niciodată întâmplător. Cât despre legătura mea personală cu orașul, este un lucru pe care l-am simțit de foarte timpuriu. Și despre care am vrut întotdeauna să scriu, și eliberată de constrângerile unei cărți academice.

Nu știu dacă aici Bucureștiul e un personaj, așa cum se întâmplă în cazul unor prozatori contemporani. Dar în orice caz există niște legături subtile, subterane, între personaje și locul în care trăiesc – pe care mi-ar plăcea ca cititorul să le descopere singur.

Menționați, în trecere sau mai apăsat, Calea Victoriei (cu vedere spre Buzești), Cișmigiu, Izvor, Mântuleasa, Strada Corabia, Calea Moșilor, Calea Călărașilor, ţigănia din Udrişte, Balta Albă. Dar apare și o adresă surprinzător de exactă: apartamentul 42, blocul 17, de pe strada Stejarului. Acest loc aare o semnificație anume pe pe harta dvs. subiectivă?

Andreea Răsuceanu: Este o adresă fictivă. Strada Stejarului există, astăzi însă sub alt nume, este în cartierul Balta Albă, cartierul în care am copilărit o vreme și care a lăsat asupra mea o impresie puternică, așa cum se întâmplă cu spațiul idealizat al copilăriei.

Dar de ce ați simțit nevoia să dați coordonate atât de precise?

Andreea Răsuceanu: Firește că e o convenție, o tehnică literară menită să dea verosimilitate, să creeze credibilitate, să-l trimită pe cititor cu gândul la un loc anume, identificabil. Revin la importanța legăturii dintre individ și locul în care trăiește. Există mereu o acțiune de influențare reciprocă. Locul imprimă asupra mentalului nostru un mod de gândire, de raportare la lume. Și reciproc – la rândul nostru, influențăm, intervenim de fapt în structura, în morfologia spațiului în care trăim. Și din această relație se nasc foarte multe sensuri. M-a interesat acest aspect. De-asta sunt atât de multe locuri în carte, de-asta Bucureștiul e atât important, de-asta unele adrese par atât de precise.

Coperta O forma de viata necunoscuta

Faceți referire la mai multe localități românești. În afară de capitală, menționați Galați, Cernătești (Buzău), Valea Călugărească (unde se află moșia Elenei), dar și o localitate pe care o denumiți misterios, „C.”. De ce ați ales să ascundeți misterios denumirea localității? De ce doar acest loc a rămas o inițială?

Andreea Răsuceanu: Am vrut ca unele locuri să nu aibă adrese, să nu fie detectabile pe o hartă obiectivă, concretă a Bucureștiului sau a României în cazul ăsta – pentru că „C.”-ul este un sat de undeva din Moldova. Nu am vrut să-l direcționez pe cititor spre o coordonată geografică precisă. „C.”-ul este și el un tot spațiu idealizat, al copilăriei. De fapt, este un colaj din mai multe locuri care m-au marcat sau care m-au influențat de-a lungul vieții.

Mai multe instanțe ale descrierilor din roman par „psihogeografii” (împrumutând un termen pe care îl folosiți frecvent în Bucureștiul literar). Sunt psihogeografii reale sau constructe ficționale ce mimează psihogeografiile?

Andreea Răsuceanu: Evident că a doua variantă. Totul este un construct ficțional. Dar cunosc foarte bine spațiile descrise. Fie prin intermediul documentării, fie prin experiența directă. Am fost de mai multe ori în toate locurile despre care vorbesc, îndeosebi în cele din București. Am făcut de multe ori traseele pe care le fac personajele din roman. Am vrut să cunosc foarte bine spațiile, nu doar în datele lor istorice, ci și să le simt atmosfera. Am încercat să redau acel „esprit du lieu ” – o sintagmă care îmi place foarte mult și despre care am vorbit și în cărțile mele de non-ficțiune. Sintagma se referă la atmosfera pe care o degajă un spațiu anume, dar și la zeitatea, la spiritul protector al locului respectiv, adică la sufletul său, de fapt. Până nu am trăit acolo și în secolul despre care vorbesc nu m-am apucat să scriu.

Stambulul este singurul oraș ne-românesc căruia îi acordați spațiu în romanul dvs. De ce tocmai Stambul, doar Stambul? Ce motivează preocuparea pentru orașul turcesc?

Andreea Răsuceanu: Istanbulul este unul dintre orașele mele preferate. Multă vreme n-am fost acolo, doar am citit despre el – ficțiune (Orhan Pamuk, firește) și non-ficțiune – și mi-a fost teamă că ajungând să-l văd o să trăiesc cumva o dezamăgire. Nu a fost așa, întâlnirea mea propriu-zisă cu orașul m-a făcut să-mi doresc să revin și sunt convinsă că Istanbulul va avea mereu pe harta mea personală un loc important.

Apoi, mi l-am imaginat pe Mantu ca pe un om odiseic, care, dincolo de pragmatismul negustorului de secol XVIII, ce transportă mărfuri înspre și dinspre un oraș asimilabil cu centrul lumii comerciale, are și această vocație a călătoriei. Se raportează și altfel la călătorie decât exclusiv într-un scop practic, pragmatic. Atunci am încercat să-mi imaginez cum trebuie să fi văzut omul secolului al XVIII-lea, fie el și negustor, bogat, foarte plimbat, spațiul Stambulului. Și am citit foarte mult, cărți de istorie, mărturii ale călătorilor străini, ca să intru cât mai bine în atmosferă și în pielea personajului meu. Am descoperit că și oamenii acelor timpuri trăiau cu fascinația Stambulului – despre care Mantu spune: „nu era un singur oraș, sunt mai multe orașe într-unul singur” – e o lume întreagă de fapt. M-a interesat și cum preia imaginea Stambulului, cum își imaginează, la rândul ei, Stanca Mântuleasa un oraș pe care nu l-a văzut niciodată.

„Când fusese prima oară la Stambul, Mantu povestise săptămâni la rândul despre orașul fermecat. Nu era un oraș, cum nu erau nici Bucureștii, dar nu pentru c-ar fi fost o grădină mare și sălbatică, întreruptă ici-colo de acoperișurile de șindrilă ale caselor ori bisericilor, ci pentru că era de fapt mai multe orașe. Creșteau unele dintr-altele, ca ciupercile pe copac, și nu mai distingeai unde începe unul și unde se termină altul. Pe dealurile cocoșate spațiul era dominat de silueta câte unei mari moschei, în jurul ei se desfășurau casele de piatră și lemn, unele prăpădite ca bordeiele din țigănia bucureșteană, altele mici fortărețe în care lumina nu părea să pătrundă niciodată. Casele însă păreau aruncate de-a valma, unele peste altele, câte o uliță se termina brusc, într-o movilă de pământ, altele erau atât de aproape de malul apei că pământul din fața casei băltea și se formau smârcuri ca la marginea Bucureștiului. Ghebul strălucitor al moscheilor se poleia cu aurul înserării și nu mai puteai privi în altă parte.

Ca și în Bucureștiul lor, și-aici mizeria și măreția se-nvecinau pierzându-se deseori una în cealaltă. Pe fundalul staturilor de uriași ale moscheilor, cu turnurile lor subțiri care săgetau cerul, se profilau umbrele gălbejite ale unor jalnice colibe înjghebate pe lângă zidurile de piatră groase de câțiva metri. La înălțimi amețitoare, pisici costelive traversau neantul dintr-o parte în alta a moscheilor, rescriind prin aer, invers, cu mersul lor moale, inscripțiile sacre de pe zidul interior. Nimic nu se compara însă cu faimosul turn al Galatei, a cărui piatră porfirie se aprindea la chindii ca flacăra rozalie a celui mai rar soi de trandafir din curtea seraiului. În Sultanahmet, pe străduțele pietruite care coborau vertiginos, femei cu jumătate din chip acoperit îl îmbiau pe trecător la fel cum se întâmpla pe ulițele noroite din spatele Curții Domnești bucureștene, și ochii lor erau la fel de triști.”

De altfel, faceți o paralelă între Stambul și București ( la timpul trecut). De ce comparația asta?

Andreea Răsuceanu: Firește că exista o mare asemănare între București și Stambul, scriind m-am gândit în primul rând la organizarea haotică, la lipsa de plan în dezvoltarea orașului, la o lume a contrastelor de toate felurile. În plus, la noi, „țara zăcea turcită”, era vremea fanarioților. Dar, totodată, e vorba și despre instinctul călătorului de a raporta ceva ce-i este străin, necunoscut, la lucrurile care îi sunt familiare. Și atunci, descriind Istanbulul e normal ca Mantu să facă mereu trimiteri la geografia bucureșteană.


Cred că Bucureștiul meu este o combinație între un București al melancoliei și altul al nostalgiei.


Aplicând / replicând grila de analiză din Bucureștiul literar, ce fel de București descrieți în O formă de viață de necunoscută – nostalgic (Cărtărescu), melancolic (Stelian Tănase), melancolico-ironic (Simona Sora), istoric – recuperator (Filip Florian), retrofuturism (Ioana Pârvulescu)?

Andreea Răsuceanu: Încercând să mă detașez, să mă îndepărtez un pic de carte, cred că este o combinație între un București nostalgic și unul melancolic, un București al melancoliei și altul al nostalgiei. Mi-e greu să spun, pentru că sunt planuri atât de diferite, cred că două personaje ale mele (Elena și Stanca ) se raportează diferit la oraș față de naratoarea la persoana I (povestea Ioanei). Dar sunt curioasă cum vor interpreta criticii, cum vor vedea cititorii că arată orașul din romanul meu.

Bucuresti vechi Bd Academiei

Credit imagine: Voicu Hetel (Arhivă personală)

Ficțiunea dvs. are însă și o consistență istorică, profund documentată, mai ales când vorbiți despre epidemia de ciumă, despre bombardamentele din timpul războiului etc.

Andreea Răsuceanu: Multe dintre aceste episoade-descrieri sunt rezultatul documentării. Bineînțeles că nu e un roman-frescă, nu mi-am dorit să scriu o narațiune istorică. Dimpotrivă, foarte multe dintre adrese sunt schimbate, mutate, nu trebuie, de pildă, să fie suprapuse peste o hartă a Bucureștiului din timpul Primului Război Mondial, nici să se caute cu obstinație o cronologie strictă, ea nici nu există. Dar există elemente documentare de la care a plecat ficțiunea – capitolele despre bombardamentele din zepelin, cele despre ciumă, foamete, lipsuri -, toate acestea au corespondente reale. Am citit și documente, articole din presa vremii și jurnale din perioada respectivă, astfel încât să obțin și informații mai puțin oficiale despre realitățile trăite atunci.

„Nimeni nu fuge, toți rămân pe loc și se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganța unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra orașului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde și întinde o mână spre cer, ca și cum ar vrea să apuce o jucărie. Pentru câteva clipe, Elena se gândește că, dacă zgomotul motoarelor n-ar umple aerul, ar fi liniște cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe orașul, când noaptea luminau doar stelele și cântau cosașii și vântul de câmpie. Dar zgomotul există, și Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că e aproape sigură că s-a terminat totul. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bluemarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândește la un moment dat să-l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, și apoi încă trei, la distanțe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.

Ce mesaj ați vrut să transmiteți în epilog?

Andreea Răsuceanu: Am conceput epilogul ca pe un pandant, ca pe un corespondent al părții introductive, din aceeași dorință de a-mi apropia cititorul și de a-i da sentimentul că e vorba despre o confesiune – evident, e vorba despre o tehnică literară, un fel de captatio la care se revine la final. Epilogul a existat în diferite variante până să ajungă la forma definitivă din carte, am tot lucrat la el până când am simțit că e de fapt mesajul de final al cărții, cel pe care vreau să-l transmit și cu care vreau să rămână în minte cititorul.

Este epilogul un element care face trecerea spre un sequel?

Andreea Răsuceanu: Într-adevăr, am trăit cu senzația că nu pot spune tot în acest roman. Nici legat de poveștile Elenei și Stancăi, nici legat de planul Ioanei. Dar cred că un sequel ca atare nu voi face. Pe de altă parte, sunt convinsă că foarte multe dintre elementele din O formă de viață necunoscută, din obsesiile de aici, din poveștile acestei cărți le voi relua. De fapt, există deja un început de altceva, ce ar putea conține toate acele lucruri despre care am simțit că nu mai trebuie să vorbesc tot aici, în această carte. Da, sunt multe lucruri care se vor transforma în alte povești, cred că voi păstra chiar și personaje, dar acel viitor altceva nu trebuie privit ca o continuare a romanului de față.

Cât de greu / ușor îi este Andreei Răsuceanu, fin critic literar preocupat de București, să scrie ficțiune? Cum jonglați cu stările de spirit, cum faceți trecerea de la un mindset la altul?

Andreea Răsuceanu: De fapt, eu am început cu ficțiune. Am debutat în 1999 (eram în anul al doilea de facultate) în Cuvântul lui Radu G. Țeposu. Am trimis o proză la redacție, am uitat complet de acest lucru și apoi cineva mi-a atras atenția că textul e publicat, și chiar cu o prezentare elogioasă făcută de Radu G. Țeposu, pentru care nu am mai apucat să-i mulțumesc – cred că în același an a intervenit decesul lui.

Acest prim text publicat m-a încurajat foarte mult. Eu am scris proză în mod constant începând de atunci, am crezut mereu că prima mea carte publicată va fi una de proză. Doar că după facultate a început o etapă cu totul diferită de ceea ce-mi planificasem eu: cercetarea academică. Într-un interval de aproximativ zece ani, am făcut un masterat, apoi un doctorat și am continuat cu o bursă postdoctorală, în cadrul CESI, sub îndrumarea prof. Sorin Alexandrescu, care mi-a fost și mentor. Cărțile mele de non-ficțiune au venit deci în mod firesc după fiecare etapă academică. Cumva, proza a alunecat pe planul al doilea, dar doar în sensul publicării. Eu am continuat să scriu, și chiar am publicat fragmente de proză scurtă în diferite reviste.

Aveți literatură de sertar?

Andreea Răsuceanu: Sertare întregi în laptopul meu, pentru că nu scriu decât pe laptop… La unele texte am renunțat, le-am reevaluat și erau slabe, pe altele le-am păstrat. Toată această literatură de sertar ar putea fi adunată într-un volum de proză scurtă la un moment dat, după elaborări și revizuiri succesive, sau de acolo poate să se desprindă oricând altceva, poate începutul unui nou roman. Mă raportez altfel la tot ce am scris până acum după ce am terminat O formă de viață necunoscută.

Vreți să vă dedicați mai mult prozei? Să fiți percepută mai mult ca prozator decât ca teoretician, critic literar?

Andreea Răsuceanu: Nu știu, cum v-am spus, planurile mele n-au coincis niciodată cu ce mi s-a întâmplat în realitate, deci nu mă hazardez să spun nimic. Dar ceea ce știu sigur e că n-o să pot să renunț la teorie și la critică literară. Acum, de exemplu, lucrez la Dicționarul de locuri literare bucureștene împreună cu Corina Ciocârlie și, recitind enorm din literatura română pentru a face dicționarul cât mai complet, mi-au venit o mulțime de idei de noi cărți. Nu o să mă pot opri aici. Nici cu proza, după cum mă cunosc, de altfel, am schițat începutul unui nou roman imediat ce am pus punct acestuia.

Romanul O formă de viață necunoscută” este în curs de apariție la Editura Humanitas.

Andreea Răsuceanu | Credit foto: Andreea Răsuceanu (Arhivă personală)

Andreea Răsuceanu | Credit foto: Andreea Răsuceanu (Arhivă personală)

Andreea Răsuceanu este scriitoare și critic literar. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998–2002), secția română-engleză. În anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (UB). Între 2010 și 2013 a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și civilizație română, limbă și literatură engleză. A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste literare precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Idei în dialog, Dilema veche, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe.

Prima ei carte, Cele două Mântulese, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori. În 2016 a publicat, la Editura Humanitas, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, carte nominalizată la premiile revistei Observator cultural.
Este coautor al volumelor Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bookătăria de texte și imagini 2 (Pandora-M, 2016), Ferestre din București și poveștile lor (Editura Peter Pan, 2015), Orașul. Antologie de proză (Gestalt Books, 2016), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Curtea Veche, 2016).

În anul 2016 a lansat un nou proiect, Povești citadine, o emisiune difuzată de TVR 2, despre diferite locuri din București, așa cum apar acestea în istoria orașului și în literatură.

Din vara lui 2017 coordonează colecția de literatură română contemporană a editurii Humanitas.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.