O întâlnire secretă din 20 februarie 1933 dintre douăzeci și patru de mari industriași germani și oficiali naziști de rang înalt veniți să ceară sprijin financiar  pentru Partidul Național-Socialist înaintea alegerilor legislative va avea consecințe cumplite pentru întreaga lume.

Ordinea de zi, volum semnat de autorul francez Éric Vuillard, „pune ordine” în evenimentele care au dus la anexarea Austriei, o combinaţie de „cacealma cu intimidare”, foarte departe de istoria trâmbiţată la acea vreme de Berlin.

Laşităţi, interese financiare, diplomaţii de împăciuire sau mai cunoscutele „politici ale struţului” alcătuiesc amalgamul de vulnerabilităţi care au condus la instalarea definitivă a regimului de teroare impus de Adolf Hitler.

Despre toate acestea, dar şi spre forţa narativă excepţională a autorului francez, am stat de vorbă cu jurnalistul cultural şi scriitorul Marius Constantinescu în cele ce urmează:

***

Marius Constantinescu, jurnalist | Foto: Arhivă personală Marius Constantinescu

Marius Constantinescu, jurnalist | Foto: Arhivă personală Marius Constantinescu

Éric Vuillard a fost recompensat anul trecut cu premiul Goncourt pentru Ordinea de zi, o carte care tratează, dintr-o perspectivă originală, perioada istorică a celui de-al Treilea Reich. Este un premiu acordat „politically correct”? Este creaţia lui Vuillard corectă politic?

Marius Constantinescu: Nu ştiu dacă este neapărat „corectă politic”. Este o carte cu foarte multe straturi de lectură. Mi se pare o carte ironică, care, în spatele unei neutralităţi de relatare, îi dă cititorului toate argumentele pentru a se plasa de o parte sau de cealaltă, ceea ce romanul în sine nu face… Deci, da, din punctul acesta de vedere, Ordinea de zi este situată „politically correct”, dar într-un mod deloc inocent. Aş sublinia că e o carte bine scrisă, Éric Vuillard fiind un mare virtuoz.

Ce face această ficţiune atât de specială?

Marius Constantinescu: Dintre toate miile de piese care formează mozaicul istoric al perioadei, perspectiva pe care o alege Vuillard nu este una care să fi fost foarte mult exploatată. Până la urmă, faptul că mari industriaşi germani au sprijinit regimul nazist, într-un fel sau altul, nu este cunoscut de toată lumea. Privind cel de-Al Doilea Război Mondial, lumea ştie de Hitler, de Holocaust, de pierderea a milioane de vieţi omeneşti. Dar că multe brand-uri renumite, pe care şi astăzi le folosim, care sunt în casele noastre – de la electrocasnice la maşini – au în istoria lor acest capitol deloc luminos nu este o informaţie foarte cunoscută, deci din punctul acesta de vedere „felia” pe care şi-a ales-o Vuillard este una nouă, originală.

„În jurul mesei s-au reunit Gustav Krupp, Albert Vogler, Gunther Quandt, Friedrick Flick, Ernst Telgelmann, Fritz Springorum, August Rosterg, Ernst Brandi, Karl Büren, Günther Heubel, Georg von Schnitzler, Hugo Stinnnes Jr., Eduard Schulte, Ludwig von Winterfeld, Wolf-Dietrich von Witzleben, Wolfgang Reuter, August Diehn, Erich Fickler, Hans von Loewenstein zu Loewenstein, Ludwig Grauert, Kurt Schmitt, August von Finck și dr. Stein. Ne aflăm în paradisul industriei și finanțelor.” (p. 17)

„Majoritatea invitaților vărsară așadar pe loc câteva sute de mii de mărci, Gustav Krupp dărui un milion, Georg von Schnitzler, patru sute de mii, și astfel se strânse o sumă frumușică. Reuniunea aceasta din 20 februarie 1933, care a marcat un moment unic în istoria patronatului, un compromis inedit cu naziștii, nu reprezintă pentru alde Krupp, Opel, Siemens nimic altceva decât un episod destul de obișnuit din lumea afacerilor, o banală strângere de fonduri. Cu toții vor supraviețui regimului și vor finanța pe viitor multe alte partide, în funcție de performanțele acestora.” (p. 23)

Paris Match vorbește despre „lașitatea care a deschis calea nazismului triumfător”. Crezi că a fost vorba doar despre lașitate? Adunarea celor douăzeci şi patru de industriaşi implică evidente interese financiare, iar lordul Halifax este menţionat în carte ca ducând o „politică de împăciuire”, de toleranţă faţă de naţionalismul şi rasismul nazist.

Marius Constantinescu: Aş adăuga doar că şi laşitatea este în genomul nostru uman, nu poate fi ataşată doar unui individ sau altuia, cred că fiecare dintre noi are în sine şi laşitate. Apoi, în diferite contexte, cum este acesta – dar pot fi şi altele – laşitatea iese la iveală. Dar, evident, a fost vorba despre mai mult decât atât, a existat un cumul de factori, printre care se numără clar interesele financiare…

Capitolul „O vizită de curtoazie” se deschide cu următoarea propoziție: „O predispoziție obscură ne-a aruncat în brațele inamicului, pasivi și cuprinși de teamă”. Suntem predispuşi să devenim victime?

Marius Constantinescu: Cred că atâta vreme cât vor exista opresori, vor exista şi victime. Şi, pe de altă parte, fiecare dintre noi poate fi victimă, dar fiecare dintre noi poate deveni şi agresor. Tot regnul biologic se construieşte pe opoziţia victimă-agresor. E şi în acest binom ceva din funcţionarea lumii şi din perpetuarea speciilor.

Germania duce o „politică a diplomației ipocrite, un potpuriu de atentate, șantaje și seducție”, spune autorul. Vuillard arată cu degetul şi spre cei care, prin laşitate, au lăsat lucrurile în voia regimului nazist. Nu în ultimul rând, aruncă o săgeată otrăvită şi spre America, cu al său Hollywood Palace, care „nu va istori războiul altfel decât ca pe o faptă de vitejie. Va face profit din asta. Va face o temă. O afacere rentabilă.” Aş vrea să comentăm puţin poziţia critică a autorului din extrasul anterior, critică îndreptată spre tabăra „binelui”, spre Aliaţi.

Marius Constantinescu: Cred că e o dovadă de luciditate şi de discernământ să scoatem actorii din zonele curate şi definitive ale binelui sau răului pur şi să îi vedem definiţi de griuri, de valoraţii, de nuanţe. Or fi fost unii eminamente buni şi alţii funciar răi, dar între aceşti poli există n contaminări şi schimbări de însuşiri. Istoria, cercetările, datele noi, care nu contenesc să apară pun lucrurile la locul lor. Ficţiunea se serveşte de ele, evident.

„Și din moment ce Reichul a recrutat mai mulți regizori, cameramani, sunetiști, mașiniști decât orice alt protagonist al acestei drame, putem spune că, până la intrarea în război a rușilor și americanilor, imaginile pe care le avem despre război rămân pentru totdeauna în regia lui Joseph Goebbels. E extraordinar. Buletinele germane de știri devin modelul ficțiunii. Astfel, Anschlussul pare a fi un succes uimitor. Dar aclamațiile au fost, în mod evident, adăugate la imagini; ele sunt, după cum se poate spune, postsincronizate. Și se prea poate ca nici una dintre ovațiile nebunești din timpul aparițiilor Führerului să nu fi fost așa cum le auzim noi.” (p. 133)

Eşti de acord cu opinia autorului, potrivit căreia cel de-al Treilea Reich a fost potenţat de punerile în scenă, de fake-media?

Marius Constantinescu: Absolut, a fost manipularea maselor prin imagini (şi sunet), în timp real. Hai să ne gândim la mărturiile video ale atâtor parade naziste, discursuri sau altor prezenţe publice. Câte mărturii similare au fost din cealaltă parte a baricadei? Foarte puţine şi mult mai târzii. Lumea nu a înţeles ce s-a întâmplat cu adevărat decât abia când soldaţii britanici au filmat, în momentul eliberării lagărelor, realităţile de acolo. Da, într-adevăr, tot acest eşafodaj al puterii naziste s-a construit (şi) prin media, cu imensa putere de manipulare a acesteia. Televiziunea şi radioul din Germania erau aservite lui Hitler. Desigur, informaţiile (despre adevărata realitate) se scurgeau, dar accesul oamenilor obişnuiţi la aceste informaţii era mult limitat în comparaţie cu ceea ce noi, oamenii obişnuiţi de astăzi, putem primi.Coperta Ordinea de zi - EV

Aş vrea să ne oprim asupra antiteze cu substrat ironic cuprinsă în secvenţa în care Schuschnigg şi Arthur Seyss-Inquart (alt personaj-cheie al romanului) au o discuţie de salon despre mai mulţi compozitori de muzică clasică – şi asta chiar în timp ce vindeau, predau Austria lui Hitler. Ce sens dai acestor tuşe îngroşate?

Marius Constantinescu: Eu nu aş vedea-o ca pe o antiteză. Fac o paranteză acum… Îmi aduc aminte că vorbeam despre acest lucru şi când am lansat cartea lui Éric-Emmanuel Schmitt (Adolf H. Două vieți). De-a lungul timpului au existat câteva figuri de muzicieni, compozitori, oarecum mânjite – fie din pricină că au făcut muzică în perioada aceea, fie din pricină că au fost apreciate de Hitler sau anturajul lui. Unul dintre cele mai importante exemple este Beethoven. Faptul că i-a plăcut lui Hitler nu-l incriminează cu nimic pe Beethoven. Sau faptul că Elisabeth Schwarzkopf a cântat în acea vreme inclusiv în faţa unor potentaţi ai regimului nazist nu îi răpeşte ei calităţile muzicale intrinseci. Şi să nu uităm că dirijorul Wilhelm Furtwängler, într-o celebră înregistrare, după ce termină un concert şi trebuie să dea mîna cu J. Goebbels, îşi scoate apoi batista şi se şterge.

Până la urmă, exponenţii nazismului, oricât de dezaxaţi, de descentraţi, de arbitrar construiţi, au avut şi ei nişte preferinţe artistice (muzicale, literare, plastice). Sunt oameni, din această perspectivă. În situaţia din carte la care faci referire, cele două personaje par mai degrabă să ocupe nişte funcţii în mod conjunctural.

Éric Vuillard are o capacitate uimitoare de a se pune în pielea personajelor şi astfel creionează câteva portrete remarcabile ale unor figuri politice din perioada respectivă – unul dintre acestea fiind cel al lui Kurt Schuschnigg, „micul despot austriac” (p. 36), care îşi vinde ţara nemţilor, demisionează apoi din funcţia de cancelar la comanda Berlinului, face închisoare sub cel de-Al Treilea Reich, este eliberat ulterior de Aliaţi şi, în final, „fostul cancelar se va stabili în Statele Unite și va deveni un american model, un catolic model, un profesor universitar model, în cadrul Universității Catolice din St. Louis.” Ce părere ai despre traseul acestui personaj?

Marius Constantinescu: Nu mi se pare nimic surprinzător. Cameleonismul este apanajul multor oameni. Şi posibilitatea de a se adapta şi a se reinventa în funcţie de mediul în care ajung, de „a prinde culorile” înconjurătoare şi de a le folosi în beneficiul lor  este un dat uman, cum sunt şi altele despre care vorbeam mai devreme. Altfel, nu cred că Schuschnigg este singurul exemplu de „reabilitare” post-război. Vorbeam mai devreme despre laşitate şi despre rolul de victime. Şi oportunismul ne este la fel de propriu.

„Într-un instantaneu celebru, cancelarul strânge din buze, cu un aer pierdut, în timp ce corpul său pare copleșit de o stare de abandon, de cădere. Fotografia a fost făcută în 1934, la Geneva, în apartamentele sale. Schuschnigg stă în picioare, cuprins, poate, de neliniște. Trăsăturile sale emană slăbiciune, nehotărâre. Pare să țină în mână o coală de hârtie, dar imaginea este neclară, și o pată închisă la culoare taie partea de jos a cadrului. Dacă privim cu atenție, remarcăm clapeta întoarsă a unui buzunar al hainei, iar apoi zărim un obiect straniu, poate un ghiveci cu o plantă, care se infiltrează în partea dreaptă a imaginii. Nimeni nu are însă știință de această fotografie, așa cum am descris-o eu aici. Pentru a o vedea, trebuie să mergi la Biblioteca Națională a Franței, la departamentul de stampe și fotografii. Cea pe care o știm cu toții a fost tăiată, reîncadrată. Astfel, în afară de câțiva arhivari însărcinați cu clasarea și întreținerea documentelor, nimeni nu a mai văzut buzunarul prost închis al hainei lui Schuschnigg, nici obiectul straniu – o plantă sau ce-o fi fost – în partea dreaptă a imaginii, nici coala de hârtie. În urma decupării, fotografia lasă o impresie cu totul diferită. Capătă un soi de semnificație oficială, o aură de respectabilitate. A fost de ajuns ca cineva să suprime câțiva milimetri nesemnificativi, un mic petic de adevăr, pentru ca șeful guvernului austriac să pară mai serios, mai puțin distrat, decât în clișeul inițial; ca și cum prin restrângerea câmpului, prin ștergerea câtorva elemente nelalocul lor, prin concentrarea atenției asuăra personajului, i s-ar conferi o anumită densitate. Arta povestirii este de așa natură încât nu există nimic inocent.” (pp. 46 – 47)

Poţi comenta fragmentul care descrie metamorfoza imaginii cancelarului Schuschnigg prin decuparea unei fotografii care îl înfăţişează?

Marius Constantinescu: Este o descriere frumoasă, într-o oarecare măsură jurnalistică, cu o interpretare fină…, dar m-aş duce în alte zone pentru a-l descoperi pe Vuillard ca scriitor cu adevărat important.

Există un capitol extraordinar în Ordinea de zi – vorbesc de „Prânzul (de adio) din Downing Street”. O scenă antologică, suficientă, în sine, pentru o carte.

Cât crezi că este fabulaţie, ficţiune, şi cât crezi că este documentare de arhivă în fragmentul menţionat?

Marius Constantinescu: Aş spune că acest lucru nici nu e foarte important. Pe mine, ca cititor, nu mă interesează neapărat veridicitatea acestei scene. Pe mine, ca cititor, mă cucereşte, fără drept de apel, felul în care ea este construită. Mai ales că vorbim despre o scenă domestică, intimă, care nu s-a petrecut în lumina reflectoarelor, care nu a avut martorul public prezent. Faptul că scena se desfăşoară în spatele unor ziduri îţi dă voie să fantazezi oricât vrei, evident rămânând în litera personajelor istorice, speculându-le profilul psihologic, ceea ce un scriitor atât de talentat precum Vuillard are dreptul să facă.

„Hitler a părăsit orașul München într-un automobil cu vântul rece șfichiundu-i fața. Mercedesul lui rulează prin pădurile adânci. Plănuise să eargă mai întâi la Branau, orașul său natal, apoi la Linz, orașul tinereții sale, și în cele din urmă la Leonding, unde erau înmormântați părinții săi. Per ansamblu, a fost o călătorie plăcută. În jurul orei patru după-amiaza, Hitler a trecut granița la Branau; era o zi luminoasă, dar foarte rece, convoiul său era alcătuit din douăzeci și patru de automobile și douăzeci de camionete. Toate efectivele sunt prezente: trupele SS, SA, poliția, toate corpurile armatei. Comunicăm cu mulțimea. Ne oprim pentru o clipă în fața casei Führerului, dar nu avem timp de pierdut! Suntem deja în mare întârziere. Fetele întind buchete de flori, mulțimea flutură stegulețe cu svastici, totul merge bine. Până la mijlocul după-amiezii, cortegiul a trecut deja prin mai multe sate, Hitler zâmbește, face cu mâna, pe chipul lui se citește vizibil exaltarea; schițează salutul național-socialist la fiecare pas, oriunde vede un mic grup de țărani sau de fete tinere. Dar, cel mai adesea, se mulțumește cu această poză ciudată pe care Chaplin a parodiat-o atât de bine, cu brațul pliat într-un gest dezinvolt, ușor efeminat.” (pp. 107-108)

Ce alt pasaj ţi-a rămas viu în memorie?

Marius Constantinescu: Felul în care Éric Vuillard îşi construieşte finalul. Interesantă este maniera în care Vuillard mimează jurnalismul. El relatează, povesteşte, dar se abţine de la a judeca foarte mult. Cartea lui nu arată cu degetul – dar mă ajută pe mine, cititor, să întind degetul acuzator – are o pondere, un calm, care fac dovada înţelepciunii, rafinamentului, a bunei uzanţe auctoriale. În momentul în care îţi alegi un asemenea subiect spinos, este foarte uşor să cazi în extremă, să creezi personaje exacerbate, poţi să imaginezi orice în scenele create în spatele unor ziduri. Vuillard îşi păstrează măsura în toate.

Din punct de vedere al încadrării literare, ce este Ordinea de zi în opinia ta? Ficțiune istorică sau cu totul altceva, un gen nou?

Marius Constantinescu: Nu m-aş feri să-l cataloghez drept roman istoric, deşi vorbim de o perioadă mult mai recentă decât cele cu care ne-a obişnuit literatura de gen (eu, sincer, când zic „roman istoric” mă gândesc la Ev Mediu, Renaştere, capă şi spadă mai apoi…). Ficţiunea lui Vuillard cuprinde o felie „subţire”, dar foarte consistentă, de istorie capitală.

Éric Vuillard | Credit foto: Melania Avanzato

Éric Vuillard | Credit foto: Melania Avanzato

Éric Vuillard este și regizor, scenarist. Se regăsește discursul filmic în scriitura romanului său?

Marius Constantinescu: Da, se simte, în tonul alert pe alocuri, în descrierile vizuale percutante. Şi nu are beţia cuvintelor, a epitetelor. Se fereşte de figuri de stil, punctează cu metaforă doar atunci când este cazul, este o proză foarte ţinută în frâu din punct de vedere stilistic.

Aduc în atenţie două pasaje metaliterare şi te întreb: dacă ar trebui să priveşti cartea prin aceste „chei” oferite de Vuillard, cum i-ai comenta cartea?

Marius Constantinescu: Comentariile lui sunt sincere vizavi de un gen care, după părerea mea, nu are drept condiţie esenţială sinceritatea. Scriitorul Vuillard are libertatea absolută să facă orice, inclusiv să ia un moment istoric, câteva personaje istorice şi să le ducă pe toate unde doreşte el. Atâta vreme cât totul are o miză literară, el are aripi întinse. Cât priveşte descrierea lui atât de frumoasă privind „timpul cuvintelor”, … ce ar trebui să fie orice operă de ficţiune dacă nu o evadare într-un alt timp? Când citim o carte, nu suntem atenţi la muzica pe care o auzim la radio sau la vocile din fundal, suntem în carte, trăim atunci două timpuri paralele (concentrice? simultane?) – cel în care existăm fizic şi cel în care vagabondăm spiritual prin intermediul cărţii. Este poate una dintre cele mai de dorit, cele mai benefice dedublări de personalitate – chiar dacă cu irumperi intense, absolut covârşitoare în altă realitate – pe care le putem experimenta.


Născut în 1968 la Lyon, Éric Vuillard este un scriitor și cineast francez. A fost recompesat cu nenumărate premii literare, iar în 2017 a primit premiul Goncourt pentru cea mai recentă carte a sa, „Ordinea de zi” (L’ordre du jour, 2017), tradusă și publicată în foarte scurt timp pentru cititorii români de către Editura Litera.

Éric Vuillard, „Ordinea de zi”, Editura Litera, 2018, 160 pagini.

Marius Constantinescu, jurnalist | Foto: Arhivă personală Marius Constantinescu

Marius Constantinescu, jurnalist | Foto: Arhivă personală Marius Constantinescu

Prezentator şi realizator radio-TV, Marius Constantinescu a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea. Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR 1, TVR 2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, realizând interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013. În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu 2017 (TVR), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.