Luiza Iordan - Psiholog, psihoterapeut de orientare psihodinamică

Luiza Iordan – psiholog, psihoterapeut de orientare psihanalitică

Volumul autoarei Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, are ca personaj principal un adolescent dintr-o familie de emigranți polonezi (Aleksy), care plănuiește să meargă pe perioada verii în Olanda, împreună cu prietenii lui. Ceea ce ar fi trebuit să fie o vacanță de neuitat, devine o vacanță reparatorie împreună cu mama lui, bolnavă de cancer, într-o zonă rurală din Franța. 

Romanul începe cu o declarație de ură. Este o ură intensă pentru cea care ar fi trebuit să fie una dintre cele mai importante persoane din viața lui Aleksy, mama, dar pe care el o simte și o numește „o femeie absolut străină”. În Vara în care mama a avut ochii verzi autoarea deschide o perspectivă mai puțin obișnuită asupra relației materne: un adolescent care își urăște cu intensitate mama învață, pas cu pas, să o iubească, într-un târziu.

În mod obişnuit, relaţia de iubire dintre mamă şi copil este privită ca un bun dat, toată lumea presupune că mama îşi iubeşte pruncul şi invers.

Iubirea se învață însă. Încă din primele luni de sarcină, mama este cea care își investește fătul cu sentimente puternice. Prin procese complexe de identificare și proiecție ea își „vede” copilul cu ochii minții. Îi atribuie încă de pe atunci calități pe care le ia de la ea, de la tatăl copilului sau din familia extinsă, îi construiește un viitor luminos și o viață frumoasă. Relația de iubire mamă-copil este o legătură specială bazată, în prima etapă, pe procesul de îngrijire. Bebelușul este alăptat, spălat, schimbat, alintat și mângâiat, se află în contact fizic, într-o formă absolut dependentă de mamă.

Orice persoană din mediul apropiat care are grijă de un bebeluș poate îndeplini funcția maternă față de acesta. Dar copilul are nevoie nu doar de îngrijire fizică ci, în primul rând, de investire psihică, are nevoie de iubire. Pentru a învăța să iubească, în primul rând trebuie să fie iubit. Privarea de atingere și investire emoțională a mamei sau a funcției materne duce la dezechilibre grave în viața psihică și comportamentală a copilului, apoi a viitorului adult. În etapele de dezvoltare timpurie, treptat în cadrul perioadei de socializare timpurie, copilul învață să facă investiții emoționale, adică să dăruiască. Învață să relaţioneze și cu alte persoane, să lege prietenii.

Ce se întâmplă însă când apar dezechilibre majore în viața unui copil sau când trauma este prezentă putem simți și „vedea” în filmul nostru mental, citind romanul autoarei basarabence.

Tatiana Ţîbuleac reușește să ilustreze cu măiestrie un episod de traumă generațională. Aleksy învață să-și iubeasca mama pe care a urât-o din adâncul sufletului și cu toată puterea lui.

În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mamă împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. […] Aș fi ucis-o cu jumătate de gând.” (p.1)

Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmiţată. Să o iradiez.” (p. 8)

Adolescentul îşi urăşte mama pentru că nu i-a simţit iubirea, pentru că, atunci când avea nevoie de ea, nu era prezentă. Nu era o „mamă îndeajuns de bună” – temă dezvoltată de psihanalistul Donald Winnicott[1] în studiile lui şi care prezintă o mamă acordată ca un diapazon la nevoile copilului. Ci aminteşte mai degrabă de „mama moartă” a lui André Green[2], concept care vorbeşte nu despre moartea în realitate, ci despre imagoul format în mintea copilului, urmare a unei depresii materne. Caracteristica principală a depresiei cauzate de „mama moartă” este că are loc în prezenţa obiectului iubirii, acesta aflându-se într-un travaliu de doliu. Este vorba despre o moarte psihică, aşa cum se întâmplă şi cu mama lui Aleksy, în urma pierderii fiicei ei (Mika), sora mai mică a protagonistului masculin.

Moartea Mikăi îi afectează pe toţi membrii familiei. Tatăl îi părăseşte, aşadar Aleksy suferă nu doar pierderea surorii, ci şi pe cea a părintelui său. Bunica rămâne singura persoană din familie care îi susţine, este adultul care îşi asumă rolul de îngrijitor-susţinător, ducând mai departe funcţia maternă, atât pentru fiica ei, cât şi pentru Aleksy. Evenimentul traumatic amintit o afectează puternic pe mama adolescentului, aceasta regresând până la nivelul primar de bebeluş. Are nevoie de şapte luni, asemeni unui făt, pentru a putea reîncepe să funcţioneze. În tot acest timp stă pe scaun, cu privirea în gol, şi este hrănită de mama ei (bunica lui Aleksy), care îi bagă în gură lapte şi pâine. Adolescentul este lăsat astfel singur, fără susţinerea maternă şi paternă, este un copil zdrobit psihic de moartea surorii, în plan fizic, şi de moartea psihică a mamei. Regresia mamei, resimţită ca o îndepărtare într-un mod brutal, este trăită de Aleksy drept o catastrofă – iubirea mamei „s-a golit” dintr-odată, el nu îşi poate explica de ce nu mai prezintă niciun interes pentru mama lui, fapt care îi declanşează un puternic sentiment al pierderii de sens.

Mi-ar fi plăcut însă ca mama să-și fi amintit o singură dată și de mine – de celălalt copil al ei, împins în această lume de același uter inconştient.”(p 17)

Cum în tatăl său nu găsește sprijin, rămâne singur pe plan psihic cu un bagaj imens de durere ce începe să-i alimenteze ura și, într-un final, Aleksy ajunge să fie diagnosticat cu o tulburare psihică.

Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăți. Începând cu nașterea mea de către o femeie absolut straină.(p.34)

Dar ultima vacanță petrecută în Franța alături de mamă lui bolnavă de cancer acționează într-un mod benefic. Învață să o iubească. Deși de data asta o va pierde la nivelul fizic, pe planul intrapsihic, în sufletul lui Aleksy, femeia prinde viață. („A fost pentru prima data în viață când am ales-o pe mama în favoarea altcuiva.” – p. 24)

Autoarea își construiește personajele cu multă emoție și pasiune. Cea mai puternică trăire este durerea. Aceasta amprentează încă de la începutul romanului și cuprinde, asemenea unui rețele, întregul – familia din generație în generație, personajele, peisajele, întâmplările, culorile, natura.

Pe parcursul povestirii decoperim multiple planuri și grade ale durerii – începând cu cea fizică, corporală, până la durerea din sfera emoțiilor, transmisă de personaje şi resimţită de cititori.

În tot acest conținut dureros rămân, ca două luminițe ce ghidează în noapte, ochii verzi ai mamei. Ochii care dau parcă un sens întregii suferinţe ale lui Aleksy.

Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.” (p.22)

Ochii mamei erau cicatrici pe fața verii.” (p. 102)

Tatiana Ţîbuleac | Credit foto: Librăria Humanitas Brașov

Tatiana Ţîbuleac | Credit foto: Librăria Humanitas Brașov

Dezamăgirea provenită în urma așteptărilor lasă urme adânci cauzând dezechilibre narcisice, produce perturbări în stima de sine a persoanei și poate distruge relații.

Este nevoie de un travaliu de doliu pentru aceste aşteptări pierdute. La sfârşitul procesului de doliu, persoana face alegeri cu privire la relaţia eşuată. Fie refuză semnificaţia intrapsihică, fie doreşte să refacă relaţia trecând peste eşecul anterior, privind-o într-o lumină nouă prin perspectiva lărgirii limitelor conştientizării. Răzbunarea, vina, furia sunt sentimente puternice ce fac ca iertarea să pară o reparaţie şi au drept rol restabilirea echilibrului narcisic.

Am simțit în acel moment – dureros și repede – că din cauza acestui alb nu o mai uram atât de mult. Că rochia pe care o purta în acea dimineață o salvase – la fel cum în trecut cârpele albe îi salvau de la moarte pe dezertorii norocoși. […] Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă – așa cum prind coajă toate rănile peste trei zile la om și doar peste o zi la câine.”(p. 27)

În această ultima vară totul se întâmplă treptat, de la boala mamei la refacerea legăturii dintre cei doi. La început, mama îl îngrijește pe Aleksy într-un mod original, îi acceptă comportamentul agresiv, îi oferă timp și spațiu, îi face loc în viața ei și îi dă  „hrană”- iubirea pe care nu i-a putut-o oferi în anii care au trecut. („Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.” – p. 102)

Mesajul transmis este unul de iubire și reparație. Apoi, rolurile încep să se inverseze, spre final Aleksy fiind cel care își va îngriji mama. Aceste momente în care cei doi au grijă unul de celălalt, se apropie și se descoperă reciproc duc spre acceptare și iertare reciprocă.

Mama nu îmi mai părea proastă ca înainte. Știa pe de rost toate insectele și plantele.  […] Mama se schimbase foarte tare… Pielea nu-i mai strălucea întinsă și netedă și începuse să miroasă. Primul miros al mamei. Mama mirosea a creioane ieșite din ascuţitoare.” (p. 49)

Romanul este redactat în forță, scriitura transmite emoții intense, tari, din care nu lipsesc însă inflexiunile poetice. Deşi comportamentul agresiv şi limbajul trivial prezente în discursul personajului principal trimit la o perspectivă masculină (a lui Aleksy), accentul pus  pe emoții, stări, culoare şi descriere dezvăluie latura feminină a naratorului.

Mă întrebam dacă acea vară petrecută cu mama a fost parte dintr-un plan mare, şi dacă da – al cui? Îmi venea greu să cred că era planul lui Dumnezeu – adică al Dumnezeului polonez, căci altul nu cunoşteam…Cred ca totuşi a fost din altă parte vara noastră. Poate de pe acea planetă nouă despre care vorbea mama, sau de pe Wiosna.” (p. 120)

Vara în care mama a avut ochii verzi descoperă o frumusețe hâdă. Sau o latură frumoasă într-o mare de tristețe şi urât. Povestea lui Aleksy invită la introspecție, la o privire mai adâncă asupra vieţii şi a morţii, are efecte terapeutice, răscoleşte, împinge cititorul să coboare în adâncul sufletului, dezvăluie arii neştiute pe harta emoţiilor şi a afectivităţii.

Tatiana Ţîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier, 2016, 160 pagini.

[1] Donald Woods Winnicott (1896-1971) –  pediatru si psihanalist britanic, este cunoscut pentru promovarea teoriei relatiilor de obiect si pentru conceptele de sine adevarat, sine fals si obiect tranzitional.

[2] André Green (1927 – 2012) – psihiatru si psihanalist francez, cunoscut pentru studiile de psihanaliza a cazurilor – limita, pentru conceptele “complexul mama moarta”, “narcisismul vietii”, “narcisismul mortii”.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Luiza Iordan

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.