„Nesupusele” dau încredere că visurile pot deveni realitate

Nesupunerea nu înseamnă neapărat spirit de frondă, ci mai degrabă consecvenţa cu un set de valori pe care ţi l-ai asumat. Nesupunerea înseamnă să fii special, uneori chiar extraordinar, dar să nu te numeri neapărat printre persoanele de succes. Nesupunerea înseamnă să eviţi compromisurile. Sau să-ţi recunoşti greşelile.

Despre nesupunere vorbeşte, din multiple perspective şi mai mult decât grăitor, noul proiect al scriitoarelor pentru copii şi adolescenţi din Asociația De Basm, cu un prim volum în curs de apariţie la Editura Univers.

Inedită în peisajul cultural autohton, cartea Nesupusele pune în valoare elite româneşti feminine, dar în acelaşi timp, transformă biografii obişnuite în biografii demne de a fi povestite, într-un semn de recunoştinţă faţă de femeile „care nu apar în manualele de istorie, cărora nu li s-au ridicat statui în pieţe publice, dar care au schimbat şi schimbă în bine lumea din jurul lor”.

Nu întâmplător lansat în anul Centenarului, proiectul propune o recuperare cultural-istorică a o sută de personalităţi feminine (individuale sau colective) despre care copiii şi adolescenţii nu au ocazia să afle de la şcoală sau din presă. În plus, teme importante precum diversitatea culturală, respectul pentru istoria privată sau valorile patriotismului sunt promovate creativ şi fără emfază stereotipă prin intermediul istorisirilor de suflet din carte.

Poveştile semnate de Adina Rosetti, Victoria Pătraşcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg, Cristina Andone prind „culoare” şi grafic prin ilustraţiile a douăsprezece artiste talentate.

Pentru început, scriitoarea Laura Grünberg, a afirmat că nesupunerea înseamnă „a fi tu însăţi. A face bine lucrurile obişnuite, a face bine celor din jurul tău, a-ţi asuma meseria pe care ţi-ai ales-o, cu responsabilitate, respect şi profesionalism”.

***

Laura GRÜNBERG | Credit foto: Cornel Brad

Laura GRÜNBERG | Credit foto: Cornel Brad

Ce înseamnă Nesupusele pentru dumneavoastră?

Laura Grünberg: M-am bucurat foarte mult de această iniţiativă comună, pentru că am văzut în ea şi o modalitate de a aborda un subiect foarte util pentru educaţia celor mici, dintr-o perspectivă feministă.

Promovarea personalităţilor feminine este, în orice context, un lucru benefic – să ne uităm doar la decalajul dintre personalităţile bărbaţi-femei existent în toate manualele şcolare, decalaj care nu este argumentat şi nici contrabalansat prin altceva…

Personal, am venit cu propunerea de a avea şi un capitol de portrete colective. Celelalte autoare au primit ideea foarte bine, aşa că am integrat-o în proiect.

Vorbiţi de categorii de portrete colective?

Laura Grünberg: Da. Pornind de la faptul în România nu se studiază o istorie a vieţii private, în rândul personajelor colective am inclus casnicele, de exemplu. În decursul istoriei (mondiale, nu doar a ţării noastre), până să ajungă să aibă dreptul la educaţie, dreptul la a avea o meserie sau dreptul să-şi exprime opiniile, femeile au crescut copii, au făcut treburi casnice, au îngrijit bătrâni. Fac acest lucru şi acum, ba chiar urmând în acelaşi timp şi o carieră. La nivel macro, lumea nu s-ar descurca dacă nu s-ar ocupa cineva şi de aceste lucruri la nivel micro. Mi s-a părut creativ şi în spirit feminist să reevaluăm această ocupaţie  – să aducem un omagiu femeilor anonime care au făcut, fac şi vor face întotdeauna munca nevăzută de acasă sau celor care au îmbinat foarte bine cariera cu gospodăria. Povestea scrisă pe acest subiect este jucăuşă, cu spirit ludic, nu victimizează, ci invită la o discuţie reflexivă.

O altă poveste este dedicată ONG-istelor. Sectorul privat (aici şi pretutindeni) este foarte feminizat, multe femei se implică în tot felul de organizaţii, ele reprezintă un personaj colectiv care merită pus în lumină.

Avem apoi gustistele. Trebuie ştiut că, în spatele echipei lui Dumitrie Gusti, au stat nişte femei-sociologi, deschizătoare de drumuri. Au bifat întâi treburi de secretariat, dar după aceea au trecut la munca de teren – şi au făcut o treabă excepţională.

Există şi frontul din spatele frontului, le dedidăm o poveste şi asistentelor medicale, subliniind importanţa lor în războaie.

Am inclus şi portretul colectiv al mandatarelor, al femeilor care au avut dreptul să participe la Unire şi au fost prezente la eveniment.

Migrantele, nu în ultimul rând. Avem o poveste despre femeile care pleacă în străinătate, au grijă acolo de alţi copii şi alţi părinţi, ca să îşi sprijine, să îşi întreţină familiile rămase acasă.

Vreau să subliniez că în proiect am introdus femei de vârste diferite, din toate domeniile – într-un fel şi în spiritul educaţiei pentru diversitate. Cred că va fi un bun instrument educativ pentru copii, profesori, părinţi, va oferi un bun material didactic celor care ştiu să-l folosească.

Pentru că tot aţi vorbit despre personaje colective, ce înseamnă nesupunerea în cazul lor?

Laura Grünberg: A fi împlinit în viaţă sau a avea succes înseamnă nu numai a deţine o funcţie de conducere, a primi distincţii internaţionale, a avea doctorate sau a face performanţe în sport – ci şi a fi tu însăţi. A face bine lucrurile „obişnuite”, a face bine celor din jurul tău, a-ţi asuma meseria pe care ţi-ai ales-o (rolul de casnică, dacă este cazul), cu responsabilitate, respect şi profesionalism. Este o abordare mai largă a ideii de nesupunere şi a ideii de succes. Succesul înseamnă şi capacitatea de a dărui, de a-i sprijini pe alţii, într-un rol asumat. Personajul casnicelor nu îndeamnă micii cititorii spre a nu urma o carieră, ci revalorizează diverse ocupaţii, este un fel de a spune că te poţi împlini în viaţă în diverse moduri. Nesupunerea înseamnă şi empatie, grijă faţă de celălalt, într-un context în care toţi îţi cer să fii în supercompetitivitate. Toate acestea vor reieşi din acest proiect, care este mai mult decât o carte. Cele două volume vor fi completate cu o serie de ateliere şi evenimente.

Cum v-aţi documentat?

Laura Grünberg: Proiectul a presupus o muncă temeinică de pregătire, „bucătăria” din spate a fost interesantă şi meticuloasă. Am căutat în biblioteci, am citit, am discutat cu specialişti, precum Alin Ciupală, Dumitru Sandu (expert pe migraţie), cu antropologul Rostás Zoltán, am stat de vorbă cu persoane nesupuse în carne şi oase despre care voiam să scriu sau cu rude, cunoştinţe, dacă persoanele despre care am scris nu mai sunt în viaţă.

Toate autoarele au procedat aşa. Ne-am împărţit subiectele şi în funcţie de expertiza fiecăreia, de domeniul său de interes.

Important de subliniat este că poveştile nu sunt intrări de dicţionar, sunt ficţiuni bazate pe repere reale. Nu am stabilit un set de criterii sau top o sută, asta trebuie să se înţeleagă. Este o listă subiectivă, pe care ne-o asumăm: o sută de femei din multe altele. Deschidem lista, ne putem juca în mediul online, pe website, la ateliere – participanţii pot veni cu propriile propuneri de nesupuse. Poate de aici vor ieşi multe alte poveşti şi multe alte volume.

Câteva dintre personajele” pe care le-aţi transformat în poveşti de carte…?

Laura Grünberg: Din zona de activism o am, de exemplu, pe Mihaela Miroiu. Voi încerca să o aduc la ateliere, care sunt un pretext pentru a promova ideea că succesul poate lua diferite forme, astfel încât cei mici să vadă (în carne şi oase) ce înseamnă o activistă, o feministă, o persoană care găteşte, a crescut copii, care are o grădină frumoasă şi un dar deosebit de a povesti…

Mai am o nesupusă, doamna Ştefania Mihăilescu, care în volum apare ca vecina de la etajul 7, dintr-un bloc de undeva din Drumul Taberei. Este istoric, a stat o groază de timp în arhive şi a scris sute de pagini despre mişcarea de femei din România – o muncă titanică! Atelierele vor fi un bun prilej de a o prezenta copiilor, este o bunică fermecătoare…

Pe lista mea se află şi etnologul Irina Nicolau, un personaj extraordinar, care a murit, dar despre care am stat de vorbă cu sora acesteia.

În volumul doi apare şi Sanda Marin, despre care mulţi cred că a scris cărţi de bucate şi atât. Sanda Marin are nişte poveşti de viaţă nemaipomenite – dacă e să ne gândim, spre exemplu, la cenzură, la modul cum i se tăiau titlurile din cărţi pe vremea comunismului, când nu aveai voie să vii cu chestii foarte sofisticate, cu franţuzisme…

Apoi Ana Aslan. Sau prima femeie ministru. Un spectru foarte larg de reuşite în viaţă, bazate pe nesupuneri de tot felul.

Dincolo de portretele persoanelor menţionate, scoatem în evidenţă şi o panoplie de meserii mai aparte – antropolog, istoric, specialist în ştiinţe sociale – din care poate rezulta o carieră de succes. Copiii îşi vor putea astfel îmbogăţi şi pleiada de opţiuni profesionale, de viaţă.

Aveţi o istorie personală legată de vreunul dintre personaje? Cu care aţi empatizat cel mai mult?

Laura Grünberg: Având în vedere că din ‘92-‘93 încoace sunt parte din activism, parte din efortul societăţii civile de a se închega, m-am simţit legată în mod special de familia activistelor. M-a impresionat mult, dincolo de povestea scrisă, Nicoleta Biţu – o femeie de etnie romă, printre primele cu doctorat, cu studii în străinătate, foarte activă şi implicată în promovarea şi apărarea drepturilor etniei sale… O viaţă cu adevărat complicată. Stând de vorbă cu ea, am văzut omul. Şi cred că asta e important.

Consider că şi pentru noi cartea Nesupusele este o foarte bună experienţă de viaţă. Cunoşti istorii trăite, afli detalii, vezi nuanţe. Înţelegi un om dincolo de cuvintele de prezentare de pe internet, sau a unui CV. Iar poveştile din spate sunt vii, sunt emoţionante.

Persoane care şi-au construit viaţa pe nişte principii clare, care au suferit pentru că nu au vrut să cedeze în faţa presiunilor, care nu au făcut compromisuri sau au ştiut să fie critice faţă de propriile compromisuri. Nu totul e în alb şi negru, nu totul e fără cusur. Nesupusele noastre nu trebuie ridicate pe un piedestal, sunt oameni, şi nimeni nu e perfect. Multe dintre femeile despre care am scris au avut ezitări, dileme, au făcut şi greşeli. Nesupusele sunt printre noi. Ne putem identifica cu ele, ne putem simţi aproape de ele. Astea sunt intenţiile care au stat la baza acestui proiect de echipă. Am dori ca aceste poveşti să dea încredere că visele, oricare ar fi ele, pot deveni realitate. Trebuie doar un pic de nesupunere.

***

„Nesupunerea NU înseamnă să nu respecți nicio regulă, ci să înțelegi care dintre reguli ne țin în siguranță și care sunt absurde sau nedrepte. NU înseamnă să îți pese doar de tine, ci să contribui cum poți tu pentru ca lumea în care trăiești să fie mai bună. NU înseamnă să îi respingi pe ceilalți pentru că nu ești de acord cu ei, ci să le respecți credința și părerile. NU înseamnă doar libertatea ta, ci și a celorlalți.

Nesupunerea este altruistă, perseverentă, curajoasă, discretă, sinceră, firească, subtilă, conștientă, sofisticată, adică un mod de a fi în armonie cu propria ta conștiință.”, a declarat autoarea Iulia Iordan.

Înţeleg că ideea acestei cărţi a pornit de la tine.

Iulia Iordan: Nu ştiu dacă a pornit neapărat de la mine… Ideile care ajung să devină importante, așa cum este aceasta, sunt nişte idei comune care zboară pe deasupra noastră şi sunt „agăţate” din diverse părţi. Ideea mea a fost însă cea a numelui, care mie îmi place foarte mult și care mi se pare că se potrivește cel mai bine cu personajele noastre, cu poveștile lor și cu scopul acestei cărți: descoperirea unui trecut sau prezent transformat de oameni extraordinari.

Iulia Iordan | Credit foto: Lucian Iordan

Iulia Iordan | Credit foto: Lucian Iordan

Care este conceptul de bază, cum defineşti  tu Nesupusele?

Iulia Iordan: Conceptul de nesupunere înseamnă un mod de a regândi puţin lucrurile, de a nu le lăsa așa cum sunt, de a aduce schimbare în bine pentru tine, dar mai ales pentru ceilalți, de a nu te supune orbește unor mentalități curente de gândire sau altor oameni. Pe de altă parte, nesupunerea Nesupuselor noastre nu trebuie înțeleasă în sens religios, nici ca pe o lipsă de respect față de tradiție. Sunt foarte multe aspecte care ţin de tradiţie, foarte frumoase, foarte preţioase care merită duse mai departe și pe care o parte dintre poveștile noastre le transmit.

În același timp, să nu uităm că suntem  o societate săracă, cu multe traume postcomuniste și lipsită de o cultură a culturii în sens foarte larg. În tot acest context e clar că statutul femeii este deja fixat din exterior: nu au aceleași oportunități precum bărbații, nu ies în evidenţă neapărat pe baza calităţilor lor profesionale. Ceea ce promovează media românească în prezent este de cele mai multe ori o umilire a femeii, o menținere a ei la nivelul de inferioritate, cu conotații dintre cele mai nepotrivite pentru fetițele românce care cresc în casele în care televizorul rulează în permanență pe fundalul vieții cotidiene. Cartea noastră trebuie să rupă pe alocuri această monotonie disfuncțională și o va face, sunt încrezătoare…

În România au trăit dintotdeauna femei excepţionale, care au făcut lucruri grozave, nu doar pentru ele, ci și pentru ceilalţi. Aici cade, cred, accentul cărţii noastre, așa cum îl înțeleg eu: nesupunerea nu este egoistă, o rebeliune de dragul rebeliunii. Toate femeile despre care scriem au făcut nişte lucruri deosebite pornind de la ce credeau ele că este drept sau că este important pentru ceilalţi. Pentru mine, nesupunerea este un soi de altruism, de fapt. Este, într-un sens larg, nesupunerea faţă de o anumită mentalitate, faţă de un grup puternic care vrea să se impună cu forţa (aşa cum a fost în comunism). Dar, în acelaşi timp, nesupunerea înseamnă ataşamentul faţă de un scop pentru binele comun. Înseamnă să crezi cu tărie într-o idee care este bună pentru cei de lângă tine şi să mergi până la sacrificiul de sine, cum deseori s-a întâmplat, pentru a pune această idee în practică.

Cum ţi-ai ales partea ta de poveşti?

Iulia Iordan: Am început cu emoții pentru că evident, fiecare dintre noi avea niște must write. Apoi au urmat discuții lungi, o perioadă lungă de documentare, întocmirea unei liste care inițial părea să nu ajungă la numărul magic de 100 care ne-ar fi permis să aniversăm Centenarul Marii Unirii într-un mod pe care ni-l doream, apoi la un moment am întrerupt această listă pentru că ajunsesem deja la 200 și încă apăreau nume interesante. Ideea salvatoare ca să nu ajungem să tragem la sorți a venit o dată cu nevoia de a le împărți pe domenii. Apoi ne-am ales fiecare câte un domeniu (sau mai multe) de care ne simţeam mai apropiate și am stabilit un număr egal de povești pentru fiecare, respectiv douăzeci. Eu mi-am ales artistele şi personalităţile istorice. Încă sufăr după Jeni Acterian, pe care o ador, dar nu atât de tare cât să nu mă bucur de povestea Victoriei despre ea.

În alegerea personajelor au primat totuși criteriile subiective ale fiecăreia dintre noi. Procesul de documentare ne-a ajutat foarte mult, făcând selecția mai ușoară în primul rând, apoi oferind elementele de inspirație necesare conturării poveștilor.

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Ce poţi spune despre contemporanele nesupuse?

Iulia Iordan: Mi-am dorit foarte mult să existe şi o asemenea secţiune a cărţii pentru că mi se pare important ca cititorii să înţeleagă că femeile grozave din România nu au trăit doar în trecut, ci trăiesc şi acum: sunt aici, printre noi. Dar este și puțin riscantă această secțiune pentru că viața unui om este în general misterioasă, la fel și căile pe care pășește la un moment dat, poate în sens opus față de cel inițial. Mă bucur totuși că ne-am asumat acest risc: cred că este mai important să deschizi, decât să stai cuminte și să lași lucrurile așa cum sunt.

Vreau să menţionez că, pe lângă domeniile clasice – artă, știință, sport – mai există şi „nesupusele neîncadrabile”, cum le-am spus noi, așa cum este, de exemplu, Ruxandra Mateescu, fondatoarea platformei „Supereroi printre noi”, care luptă pentru drepturile copiilor cu dizabilităţi şi care acum are un proiect foarte frumos prin care încearcă să accesibilizeze cultura pentru această categorie defavorizată, acoperind un mare gol în societatea românească.

Personajele despre care am scris sunt foarte diferite între ele. Am scris despre Maria Brâncoveanu, dar am scris şi despre jurnalista Elena Stancu.

Cum te-ai documentat pentru poveştile tale?

Iulia Iordan: Despre femeile care au trăit în trecut m-am documentat în primul rând la bibliotecă. Din păcate, unele figuri istorice nu au materiale dedicate exclusiv lor. Este cazul Mariei Brâncoveanu. Apare împreună cu soţul ei, în cărţi care vorbesc despre domnia lui Constantin Brâncoveanu – şi atunci mi-a fost foarte greu să-i conturez profilul. În schimb, sunt materiale despre care abundă material documentar, cum ar fi Regina Maria. Există şi volume autobiografice, cum este cel semnat de Prinţesa Ileana – pe care l-am devorat, mi s-a părut un excelent roman de aventuri, şi care mi-a fost de mare ajutor pentru a crea miezul poveștii mele.

În privinţa nesupuselor contemporane ne-am documentat luându-le interviuri, stând de vorbă cu ele – în felul acesta nesupusele contemporane au şi aflat că vor fi parte din carte. Discuţiile cu ele au fost lungi, pline, copleşitoare, au scos la iveală poveşti de viaţă care m-au umplut de entuziasm.

În urma documentării, se structurează informaţia, îţi vin idei, răsar anumite elemente cheie, detalii din viaţa nesupuselor. Mi-am propus ca poveştile mele să nu fie descriptive, ci narative: am ales de fiecare dată un moment problematic din viaţa personalităţii respective, un element declanşator care i-a schimbat cursul vieţii, devenind o nesupusă. Pornind de acolo, am creat o atmosferă folosind detalii adevărate, dar şi unele ficţionale, fantastice – încercând să găsesc un echilibru pentru care povestea să fie conformă din punct de vedere istoric, să nu inducă în eroare. Dar să aibă consistența necesară pentru a-l atrage pe cititor.

Te-ai simţit mai reticentă să ficţionalizezi pe seama nesupuselor în viaţă?

Iulia Iordan: Poate la început… La prima poveste, mi-a fost puţin greu să găsesc tonul, dar în final am tratat toate personajele la fel, fie că au trăit în trecut, fie că sunt contemporanele noastre. Documentându-mă despre personalităţi sau stând de vorbă cu unele dintre ele, am ales informaţiile care m-au inspirat pe mine și care mi-au atras interesul de cititor în primul rând.

În cazul Elenei Stancu, am ales ca declanşator al poveştii mele episodul, relatat chiar de ea, în care, angajată fiind la o revistă, a mers să realizeze un reportaj despre mamele, într-o comunitate săracă de  lângă Craiova. A avut o singură zi la dispoziţie pentru a realiza acest material, iar acesta lucru a frustrat-o, pentru că, stând de vorbă cu persoanele implicate şi-a dat seama de amploarea subiectului, şi-a dat seama că trebuie să stea mai mult în mijlocul lor ca să le înţeleagă în profunzime – pentru că nu doar câteva fetiţe erau mame, stând de vorbă cu ele şi-a dat seama că şi mamele acestora fuseseră la rând lor minore când deveniseră mame, şi-a dat seama prin urmare că era un fenomen care avea nevoie de timp pentru a fi documentat. Atunci i s-a cristalizat ideea de a renunţa la un serviciu relativ comod şi sigur, şi de a-şi lua lumea în cap aşa cum până la urmă a făcut-o – înţelegând că un jurnalist trebuie să-şi petreacă mai mult timp cu un subiect pentru a scrie un text relevant despre a acesta.

Copiii vor citi poveştile şi vor intra în atmosfera lor, iar dacă le va plăcea ce citesc, vor merge singuri să caute mai multe informaţii despre persoanele respective. Nu mi-am propus să le ofer biografii pe tavă, ci să le stârnesc curiozitatea.

Poveştile par să se adreseze mai degrabă unui public feminin, sunt inspiraţionale, de „îmbărbătare”…

Iulia Iordan: Sper ca aceste texte să fie interesante pentru toată lumea pentru că atunci când îți propui să schimbi o stare de lucruri te adresezi, în principiu, tuturor. A fost interesant de asemenea și pentru mine să descopăr cum au trăit și creat alte femei de-a lungul timpului, de aceea în timpul perioadei de documentare de vara trecută am trăit momente de fascinație în cascadă. Nu ai cum să nu te entuziasmezi citind despre aceste personalități, indiferent câți ani ai avea.  De cincisprezece ani lucrez cu  copii de toate vârstele și observ cu încântare, cu admirație sau cu mirare felul în care văd ei lumea. Fetițele de azi sunt oricum foarte independente și știu că pot avea aproape orice meserie. Nu le va șoca această carte, așa cum m-ar fi șocat probabil pe mine în copilărie. Cred că în general fetele mai mari, adică de pe la 10-12 ani își schimbă percepția asupra diferențelor dintre ele și băieți. Până nu începe adolescența nu trag linie între ei, abia apoi se separă. Este un fenomen cu multe aspecte și explicații pe care îmi doresc să îl înțeleg. Dar, cu siguranță, educația sau lipsa ei, face ca încrederea fetelor în ele însele să regreseze treptat și asta este trist și nedrept.

Care a fost povestea cea mai pe sufletul tău? Cu care subiect ai empatizat cel mai mult?

Iulia Iordan: Îmi iubesc toate personajele, iar fiecare poveste a fost tratată cu aceeași importanță, dar recunosc faptul că am fost foarte motivată de câteva ori mai tare citind anumite povești de viață. În momentul de față noi, românii, nu avem o identitate culturală clar definită, nu simțim că definesc multe lucruri ca națiune, în ciuda Centenarului, suntem dezbinaţi, derutaţi și cred că acest lucru se datorează și faptului că nu ne cunoaştem istoria. Mai observ o îndepărtare de limbă, de cuvinte, de semnificația lor profundă, o teamă și o rușine față de ele. Nu este doar vina unei gândiri totalitare care a stereotipizat cuvinte importante pentru noi, ci și a noastră că perpetuăm această lipsă de sens. Dacă îi vorbești unui român despre patriotism, în cazul în care nu te va privi cu îngăduință sau ironie, atunci în mod sigur îți va spune că ești naționalist. De aceea un alt accent important al cărții, deși extrem de discret prezentat, este accentul pe cuvinte-cheie, cuvinte-simbol, cuvinte care ne pot defini și pe noi, din nou, dacă le facem loc. Unul dintre acestea este patriotism. Sunt mai multe personaje în carte care au trăit această calitate. Dar dintre toate mă gândesc acum la partizanele de la Nucșoara, la principesa Ileana sau la Olga Greceanu, despre care am citit cu o emoție uneori paralizantă, de aceea, în cazul lor, mi-a fost cel mai greu să scriu.

Au existat sau există nesupuse în viaţa ta personală?

Iulia Iordan: Eu nu m-am considerat niciodată în copilărie o nesupusă, în sensul de răzvrătită. Am fost un copil timid, care vorbea extrem de puţin, eram considerată o fetiță cuminte, nu foarte prietenoasă, cu rochița mereu curată. Sub tivul de la rochiță însă aveam mereu genunchii plini de julituri, tălpile acoperite cu un praf fin de țărână, iar ziua mea obișnuită era plină de peripeții imaginare și de lungi călătorii solitare. Am în minte foarte clar sentimentul de libertate pe care îl trăiam în copilărie, prin urmare nici nu aveam nevoie să mă răzvrătesc. Fetițele mele sunt cele două nesupuse preferate din viața mea. Sunt puternice și independente, așa că încep eu însămi să devin o nesupusă, petrecând atâta timp în preajma lor.

O altă nesupusă dragă din viaţa mea a fost diriginta mea din liceu, profesoara mea de literatură, Ecaterina Sora, cu care am avut o relaţie apropiată. Susţinerea pe care mi-o acorda mă uimea de fiecare dată şi, în acelaşi timp, mă îmbărbăta, mă făcea să capăt încredere. Era o nesupusă, prin excelență şi cumva ne inpira și pe noi să fim la fel.

Apoi mediul în care lucrez în prezent este plin de nesupuse, sunt multe persoane pe care le admir, începând cu Raluca Neamu, colega mea de la Asociația Da’ De Ce, pe care am cunoscut-o acum aproape 12 ani la Muzeul Național de Artă al României și care mi-a devenit prietenă și mentor în educația muzeală. Timp de ani de zile s-a încăpățânat să schimbe percepția publicului, mai ales a copiilor asupra muzeelor și a reușit.

Le-am întâlnit apoi pe scriitoarele nesupuse şi astfel a apărut „Asociaţia De Basm”.

Revenind la cartea Nesupusele… Volumul al doilea va apărea, deci, la anul.

Iulia Iordan: Da, plănuim să scoatem al doilea volum în prima parte a anului viitor. De asemenea, vrem să transformăm Nesupusele dintr-un proiect editorial, într-unul cultural, complex, extins. Ne-am dori să pornim o caravană a nesupuselor, pentru a duce cartea în locuri din țară unde nu prea se ajunge de obicei. Ne-am dori chiar şi o comunitate dezvoltată în timp pe acest concept, care să construiască lucruri tot mai relevante. Avem multe planuri.

***

Trei dintre autoarele cărţii – Victoria Pătraşcu, Adina Rosetti şi Cristina Andone – au răspuns la următoarele întrebări:

Cu care dintre subiectele sau personajele alese ai empatizat cel mai mult şi de ce?

şi

Ai exemple de nesupuse în spaţiul personal, care ţi-au influenţat într-un fel sau altul drumul în viaţă sau încă o fac?

Victoria Pătraşcu | Credit foto: Daiana Olteanu
Victoria Pătraşcu | Credit foto: Daiana Olteanu

Victoria Pătraşcu: 1. Greu de ales. Așa cum a fost grea și alegerea celor o sută. Cum să alegi între Herta Müller, spioana Vera Atkins, Monica Lovinescu, Nadia Comăneci sau aviatoarele din Escadrila Albă ? Cum ?

Dar, dacă ar fi să aleg doar una, aș alege-o pe Smaranda Brăescu. Mi se pare excepțional ce a reușit această femeie. A sărit cu parașuta, deși toți i-au spus că e nebună. Doborârea recordului de salt cu parașuta este o aventură care ar merita un film la Hollywood sau măcar unul românesc. După recordul stabilit în America, Smaranda Brăescu a intrat în Escadrila Albă, care era o escadrilă sanitară.

Trebuie știut că, uneori, aceste aviatoare, în timp ce pilotau avioanele, aveau grijă și de răniții care se speriau văzându-se zburători printre nori. Inclusiv retragerea din această viață mi se pare că a făcut-o într-un mare stil. Pentru că nu știm de fapt unde a dispărut Smaranda Brăescu. A fost înmormântată în secret în cimitirul din Cluj, a fugit în Franța și a murit acolo ? Nu știm. Ce știm este că, în ciuda acestui destin exemplar, Smaranda Brăescu nu a reușit să se califice pentru a-și lăsa numele unui aeroport din România. În schimb, Avram Iancu, George Enescu și Ștefan cel Mare, care știm bine cât de multe au făcut pentru aviația din România, s-au calificat. Cam trist, nu?

Victoria Pătraşcu: 2. Asta a fost o mare provocare. În primul rând pentru că mă atingea personal. În al doilea rând pentru că m-a obligat la un exercițiu de reflecție care mi-a scos la lumină lucruri la care nu m-am gândit până acum. După ce m-am frământat vreo două zile, mi-am dat seama că nu prea am avut parte de femei care să iasă din rând. Mai toate au fost blânde și supuse, cu eroisme casnice ce-i drept, dar, altminteri, nimic ieșit din comun. Nu mă plâng, cred că așa erau vremurile în anii 70-80. Când am săpat mai adânc mi-am dat seama că a existat totuși o Nesupusă și în viața mea, Corina, sora mea mai mică. Așa cum povestesc pe siteul Nesupuselor (under construction), Cora nu s-a supus de mică, a făcut lucrurile în felul ei și a stat cu adevărul în brațe și pe buze într-o vreme când până și oamenilor mari le era frică. Și-a urmat visul și asta a făcut-o să plece în America. Mai mult nu vreau să povestesc pentru că s-ar duce toată surpriza descoperirii.

Adina Rosetti | Credit foto: Cornel Brad
Adina Rosetti | Credit foto: Cornel Brad

Adina Rosetti: 1. Mi-e foarte greu să aleg una singură dintre cele 10 femei remarcabile ale căror poveşti am încercat să le spun pe înțelesul copiilor, în acest prim volum al Nesupuselor. Cred că am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru Lizica Codreanu, povestea și parcursul ei artistic se conturează frumos în tabloul anilor nebuni ai avangardei pariziene. Poate mai interesant a fost să aflu istoriile unor femei despre care nici nu auzisem până să încep documentarea, cum este cazul Martei Trancu Rainer, prima femeie chirurg din România, un model de curaj și tenacitate. Marta a răzbit într-o meserie „a bărbaților”, a condus trei spitale de campanie în București, în timpul Primului Război Mondial și a salvat sute, mii de vieți, a fost asta în timp ce era și mama unei fetițe de câțiva ani. Povestea ei de dragoste de-o viață cu savantul Iosif Rainer, zugrăvită în memoriile ei, este absolut minunată.

Adina Rosetti: 2. Doamna Vaum a fost profesoara mea de română în gimnaziu, iar orele ei erau cu adevărat speciale. Nu ne dădea aproape deloc temele canonice, care au terorizat generații întregi, ci doar „compunere” pornind de la subiectul textului literar din manual sau pur și simplu „compunere liberă”. „Bateți câmpii, dar să o faceți cu grație” – erau vorbele ei. Așa că, deși nu eram cu toții niște talente, scriam mult, ne citeam producțiile în fața clasei și ni le comentam unii altora, ca la un cenaclu literar. Notele la literatură se dădeau nu pentru comentarii învățate pe de rost, ci pentru originalitatea cu care răspundeai la o întrebare de interpretare literară și pentru recitaluri de poezie (așa se face că stăteam cu nasul în cărți și citeam poezie, măcar pentru a găsi unele mai scurtuțe de recitat…). Era o atmosferă extraordinar de creativă și de liberă, care ne-a marcat pe toți, dezvoltându-ne dragostea pentru lectură, spiritul critic și asumarea propriilor opinii.

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Țin minte că am scris în clasa a șasea o compunere despre primul sărut (imaginar, desigur, dar asta mi-a atras imediat un val de bilețele de la băieții din clasă), iar într-a șaptea o parodie după „Pașa Hassan”, cu diriga în rolul principal, care m-a făcut să sufăr apoi ceva „persecuții”. Le-am citit în fața clasei, sub zâmbetul tandru-ironic al doamnei Vaum. Cred că a fost prima dată când am realizat ca da, cuvintele pot avea o putere a lor, pot schimba percepții, pot atinge suflete și pot atrage consecințe. Și dacă nu ar fi fost curajul doamnei Vaum de a-și ține orele „altfel”, probabil că aș fi aflat lucrurile astea mult mai târziu…

Cristina Andone | Credit foto: Me.Alchemy / Teodora Migdalovici
Cristina Andone | Credit foto: Me.Alchemy / Teodora Migdalovici

Cristina Andone: 1. Aş vrea să răspund printr-o poveste: Acum doi ani eram foarte aproape să abandonez ideea de a publica vreodată primul meu roman. Mi se părea că îmi lipsește timpul de a scrie ultimele capitole, de a armoniza întregul și, mai ales, de a citi cu voce tare fiecare frază ca pe o bucată muzicală. Atunci am descoperit la un târg de vechituri un vechi tampon pentru sugativă, din lemn, frumos pictat cu o suită de semne populare. Am plătit cei 30 lei ceruți, cumva intrigată de mesajul scris pe spate: „Trebuie să scrii, El. F.” Cine ar putea fi El. F? – m-am întrebat pe drumul spre casă. Simțeam că trebuie să fi fost vorba de o femeie – scriitor care şi-a repetat, cu dinții strânși, trebuie să scriu, trebuie să scriu, chiar dacă am alte 1001 de treburi cu copiii, cu gospodăria, trebuie, trebuie să scriu.  În acea seara, când am apropiat veioza, lumina mi-a dezvăluit o semnătură caligrafiată fin, pe margine: Elena Farago.

Despre Elena Farago am aflat apoi că a fost orfană, că a venit la București ca bonă a copiilor lui Caragiale, că a fost îndemnată să scrie de marele dramaturg, că a fost de partea țăranilor răsculați în 1907- drept pentru care a fost întemnițată și, apoi, eliberată de Nicolae Iorga, prietenul ei. A crescut doi copii și a găsit cumva timp sa scrie, iar azi este un reper în poezia pentru cei mici.

„Trebuie să scrii” a fost vraja bună care m-a ajutat să termin Plec. Roman cu publicitari, măgar și umbre. Am publicat primea mea carte despre despărțirile de tot felul la editura Univers, la începutul anului, iar primul tiraj este deja epuizat…

Despre Elena Farago am simțit ca trebuie să scriu ceva, drept mulțumire. Așa s-a născut „Trebuie să scrii”, povestea-portret despre o poetă cu suflet limpede, de copil.

Cristina Andone: 2. Fata mea de 13 ani este povestea despre nesupunere pe care o am zilnic sub ochi. Ea m-a învățat despre puterea întrebărilor acolo unde toți cred că au deja răspunsul. Thea a ilustrat până acum patru cărți, dintre care una a fost tradusă în suedeză. Dar visul ei nu este să devină artist, ci om de știință. Vrea să afle, să lumineze răspunsuri. I se pare că pe lume sunt prea multe puncte de afirmație și prea puține semne de întrebare.

Echipa completă care a participat la Nesupusele (volumul I):
Iulia Iordan este scriitoare, educator muzeal și curator. Petrece mai mult timp printre copii decât printre adulți… din principiu.
Adina Rosetti este jurnalistă, scriitoare și, nu în ultimul rând, mama Clarei și a lui Anton. A publicat mai multe volume de proză pentru copii și adulți. Îi plac marea, dragonii, zilele de poimâine și vorbitul aiurea-n tramvai.
Laura Grűnberg este scriitoare pentru copii mici, dar mari, şi pentru oameni mari, dar mici. Atunci când nu scrie despre gânduri strănutate, Pană de curent sau Pârşi, predă sociologie la facultate, joacă tenis, se bucură de fiecare reuşită a băiatului ei.
Victoria Pătrașcu – Până la șase ani  a condus Țara Dinspateleblocului. În prezent locuiește în propria imaginație. Când se teleportează în  București, îi place să se plimbe cu tramvaiul, să tragă cu urechea la ce spun oamenii și să scrie povești.
Cristina Andone este scriitor, trainer de creativitate și ronțăitor de mere. Cărţile sale, Povești din Pădurea Muzicală, vândute în 125.000 exemplare, își propun să îi familiarizeze pe copii cu muzica clasică. De curând Cristina a lansat „Plec”, un roman despre cum să-ți dai demisia dintr-o corporație.
Maria Surducan lucrează ca ilustrator, autor și scenarist de bandă desenată în studioul său din Cluj-Napoca. Lucrările ei includ proiecte de publicitate, romane grafice și cărţi ilustrate.
Ileana Surducan lucrează ca artist freelancer în domeniul ilustraţiei și al benzii desenate. Lucrările ei traduc experiențe personale în povești universale. Indiferent de subiectul ales, umorul și spiritul ludic sunt ingrediente nelipsite. A publicat romane grafice, a ilustrat cărți pentru copii, și a participat la diverse antologii de bandă desenată – în țară și în străinătate.
Maria Brudașcă desenează de la doi ani tot ce i se pare interesant. Lucrează ca artist freelancer  în domeniile ilustrației, designului grafic, animației și performance-ului.
Annabella Orosz lucrează ca artist, ilustrator freelance. Călătorește mult și este mare colecționară de cărți frumoase cu povești frumoase. Inspirația ei vine din parfumuri rare – în concepția ei orice parfum este un portal către locuri, timp și experiențe interesante.
Livia Coloji ilustrează cărţi, ambalaje, afişe şi jucării de mai bine de zece ani şi realizează serii mici de produse ilustrate de aproape trei. Locuieşte în Timişoara şi lucrează, alături de alţi doi colegi, într-un artist run space pe nume „Balamuc”.
Oana Ispir este ilustrator freelancer în cea mai mare parte a timpului și explorator în lumea desenelor textile. Lucrări publicate în domeniul ilustrației de carte și design de jocuri și jucării.
Sorina Vazelina este  un soi de designer grafic, rătăcitor prin ținuturile ilustrației, cu centură kaki în benzi desenate.
Keszeg Ágnes desenează ziua cu fetele ei, noaptea pentru cărți de copii, reviste de modă sau pentru colecțiile ei de eșarfe. Dacă nu desenează, atunci se joacă cu păpuși și coase haine de păpuși pentru păpuși de porțelan sau de jucărie.
Cristina Barsony este ilustrator freelancer și, când nu desenează, modelează în porțelan. Ascunde pe unde merge câte un film foto și, recent, are o obsesie pentru stampele japoneze.
Kürti Andrea ilustrează cărți pentru copii. Ilustrațile ei au apărut pe puzzle-uri, pe agende, pe diafilm și în spectacole de teatru.
Szabó Zelmira este ilustratoare şi scenograf, dar cel mai bine ar combina cele două meserii… Când ilustrează o carte, se bucură de orice cuvânt din povestea scrisă. Le învârte, le încearcă, le pipăie până află… din ce sunt făcute. Ca şi mai demult, în copilărie, îi place să se joace cu diferite materiale, texturi; se bucură de micile detalii ascunse în bogăţia lumii.
Cristiana Radu a ilustrat până acum circa 20 de cărți pentru copii, multe dintre ele premiate. Desenul e modul preferat de a spune povești. Explorează cu aceeași plăcere povești contemporane, lumea basmului sau tradiția populară.
Designul cărţii a fost realizat de Faber Studio.
Proiectul este finanțat de Ministerul Culturii si Identității Naționale în cadrul manifestărilor dedicare celebrării Centenarului.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Dana Pătrănoiu

Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist

Toate articolele

comentarii:

Dana Pătrănoiu

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist

2 comentarii

  1. Avatar

    […] UrmătorLaura Grünberg: „Nesupusele” sunt poveşti care dau încredere că visele, oricare ar […]

    Răspunde

  2. Avatar

    […] Citiţi şi: Laura Grünberg – „Nesupusele” sunt poveşti care dau încredere că visele, oricare ar fi ele… […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.