Virgil Nemoianu este un nume marcant pe teritoriile american, anglo-saxon şi european, care, odată pronunţat, trezeşte asocieri imediate, trimiţând la romantismul îmblânzit sau la teoria secundarului.

Afirmaţia îi aparţine lui Paul Marinescu, directorul editorial al Spandugino, şi a fost prilejuită de lansarea a două volume semnate de Virgil Nemoianu, ultimele din seria de autor dedicată acestuia – Postmodernism si identităţi culturale (Opere 9) şi Arhipelag interior – eseuri autobiografice (Opere 10).

Ce ar putea avea în comun două cărţi, aparent de facturi diferite, atunci când una dintre ele este un studiu prin excelenţă teoretic, consacrat unei noi etape istorice „în apele căreia ne scăldăm încă” şi a cărui înţelegere necesită o bună pregătire în filosofia culturii şi teoria literaturii, iar cea de a doua „are ca obiect interioritatea”, expusă sub forma unor eseuri autobiografice care ne poartă din România anilor ‘40 până pe meleagurile americane din anii ‘70 şi ‘80”? Cheia se află într-o declaraţie a profesorului Nemoianu însuşi: „viaţa mea, cărămizile din care se constituie ea, au jucat un rol hotărâtor în cărţile pe care le-am scris.”

Vă prezentăm în cele ce urmează câteva fragmente adaptate din discursurile vorbitorilor Tania Radu, Mihai Zamfir şi Virgil Nemoianu, cu ocazia evenimentului amintit mai sus.

Tania Radu: Eseul autobiografic pică acum, ca reeditare, foarte bine, într-un moment în care acesta este un gen literar recunoscut şi din ce în ce mai des preferat eseului de alt tip. Pentru că, până la urmă, interpretarea literaturii, aşa cum susţine chiar profesorul Nemoianu în această carte, cu directeţea minunată a ideilor pe care le are, se hrăneşte din experienţa proprie a fiecăruia.

Am citit într-una din recenziile dedicate Arhipelagului… că excursul pe care îl face în propria biografie ar fi unul de tip tradiţional. Este şi nu este aşa. Îl găsesc perfect adecvat etapei de postmodernism pe care o trăim, nu atât prin organizarea materialului, cât prin omogenitatea ideilor pe care le urmăreşte şi le ilustrează. Pentru mine concluzia este că, dacă acel sat al copilăriei, Borloveniul, este un fel de Coasta Boacii pentru Virgil Nemoianu în care a găsit o societate echilibrată de tip bănăţean, de tip Biedermeyer, în perfectă funcţionare, această autobiografie ne prezintă o biografie de tip Biedermeyer în perfectă funcţionare.

Ceea ce m-a frapat pe mine acum, la a doua lectură, a fost claritatea distingerii sursei tuturor trăsăturilor de caracter ale profesorului Nemoianu, pe care şi le analizează cu sagacitate, cu imensă sinceritate şi care ajută foarte mult lectura tuturor cărţilor sale – toate impregnate de propria existenţă, de propriul parcurs, de această fragmentare, până la urmă benefică, a destinului său. Există portrete excepţionale, portrete absolut antologabile – iar în privirea întreagă pe care o rezervă fiecărui fapt trăit, Virgil Nemoianu nu uită niciodată să facă şi portretul fizic al personajului, uneori printr-o singură sintagmă caracterizatoare, socotind că asta spune mult. Este o umanizare, în spiritul domniei sale, a ceea ce de obicei se face în amintiri, în memorii.

Tania Radu

Tania Radu | Credit foto: Revista Paragraf

O să pomenesc cele două portrete mai puţin obişnuite: portretul familiei, ca ambianţă formatoare pentru Virgil Nemoianu, în măsura în care consideră că în familie s-a format, nu în şcolile sau universităţile prin care a trecut, şi portretul casei (caselor de fapt, sunt două). Casa din Puccini în mod special, un adevărat personaj – m-a trimis cu gândul la volumul Ioanei Pârvulescu despre casa ei din Braşov, primul ei roman în care personajul principal este o casă, după cum s-a vorbit în recenzii – cu un spirit muşcător, un spirit sarcastic, mult umor şi, în general, un soi de beningă indiferenţă faţă de lucrurile neesenţiale în viaţă, i-a dat lui Virgil Nemoianu un imens bagaj, o spune, de libertate şi de gândire independentă, aş zice chiar că l-a ajutat să se formeze  „în răspăr”. Pentru că aşa pare că s-a format în toate etapele vieţii – în copilărie, „răspăr” faţă de şcoală şi faţă de familie câteodată, în facultate, faţă de facultate pur şi simplu (cercul literar i-a fost facultatea, cercul literar de la Sibiu, şi nu universitatea unde a ajuns la litere neiubind şi neînţelegând literatura.).

Mai e de spus că autoportretul pe care şi-l face Virgil Nemoianu în carte este extrem de puternic şi explică forţa scrisului său – este o forţă venită dintr-un temperament axat pe voinţă şi pe confruntare de idei cu ceilalţi, în spiritul Biedermeyer, şi prin care regăsim valorile centrului, îngăduite de occidentul american, pe care noi, aici, în România, le căutăm sau nu, dar nu le-am nimerit mai niciodată.

Aş vrea să pomenesc capitolele sau pasajele în care e vorba de coabitarea profesorului Nemoianu cu comunismul. Anticomunist prin moştenirea din familie, a educaţiei de acasă, Virgil Nemoianu a coabitat oarecum cu instituţiile comuniste, dar întotdeauna din poziţii care răspundeau intereselor lui, mai mult sau mai puţin. Şi totul s-a schimbat la un moment dat, când (o spune frumos) a revenit la a doua căsătorie în sânul clasei lui sociale şi s-a întors, masiv, către lumea literară.

Îmi doresc să văd întreaga serie de autor circulând foarte mult şi reimplantând ideile profesorului Nemoianu în mediul universitar emergent şi deopotrivă în opinia mediului literar de la noi, încă debusolat după cei treizeci de ani de tranziţie.

Mihai Zamfir: Întâmplător sau nu, cele două volume lansate adună principalele preocupări ale autorului: în primul rând cultura / literatura privită printr-o perspectivă filosofică proprie, şi, în al doilea rând, relaţia permanentă cu România. Cu alte cuvinte, cele două axe pe care se fixează cam tot ceea ce a scris Virgil Nemoianu.

În aceste volume găsim o lume, lumea lui Virgil Nemoianu, în ceea ce are ea mai caracteristic. Ultima sinteză teoretică din 2010 consacrată postmodernismului intră în aceeaşi constelaţie cu Imperfecţiune şi înfrângere şi Triumful imperfecţiei, două cărţi foarte importante apărute puţin înainte, în 2006, la aceeaşi editură Spandugino.

În primul rând, remarc că, pentru Nemoianu, fenomenul religios este specific oricărei civilizaţii, indiferent de moment al istoriei şi în indiferent în ce punct al globului, iar ceea ce rămâne după o civilizaţie este contribuţia ei estetică. Canonul estetic găseşte un apărător puternic, de talie, în doctrina creştină apărată. „Domeniul canonic se confundă cu însuşi idealul.”, scrie Nemoianu la un moment dat.  Simplu spus şi, aş adăuga, într-o sentinţă definitivă. În al doilea rând, autorul demonstrează că postmodernismul care ne inspiră, ne entuziasmează sau ne intrigă azi, nu este un fenomen specific secolelor 20-21, situaţia de postmodern a apărut de-a lungul istoriei, în mai multe instanţe.

Un încântător ultim capitol încheie acest volum despre postmodernism – hortus conclusus (grădina închisă, grădina ascunsă) – în care autorul îşi arată, fără niciun fel de complex, preferinţele clare în materie de literatură şi filosofie, alcătuind astfel o mică antologie proprie, referenţială pentru orice tânăr care vrea să se cultive.

Marele avantaj al unei asemenea cărţi este acela de a se menţine, într-un fel salutar şi salubru, deasupra timpului. Prin valoare, astfel de cărţi sunt atemporale. Prin perspectiva pe care au asupra istorie, sunt atemporale. Virgil Nemoianu ne vorbeşte despre Manzoni, despre Swift şi despre autorii de azi cam cu aceeaşi detaşare, arătând că, pentru el, marea cultură europeană formează un continuum şi în acelaşi timp este un fel de text la care putem face apel în permanenţă.

Pentru mine, Virgil Nemoianu reprezintă un prozator în bună măsură actualizat, dar în mare măsură ratat – dacă ar fi scris literatură, cred că ar fi făcut-o cu mult succes şi stârnind un mare interes.

Virgil Nemoianu | Credit foto: Revista Paragraf

Virgil Nemoianu | Credit foto: Revista Paragraf

Virgil Nemoianu: Originea cărţilor e interesantă. Simptome, din 1969, (inclus în Arhipelagul interior – n.red) îşi are sursa sau încearcă să imite un volum, dispărut astăzi cred, a lui Ion Negoiţescu. Acesta a scris, prin ‘67 – ‘68, un jurnal de noapte, care m-a inspirat. Apoi am folosit, aşa cum spun şi în carte, doi autori germani, unul din secolul 18, altul din secolul 20, care scriau cumva în acest gen, ironic, al aforismelor scurte etc.

Cum a a fost publicat Simptome? Aveam obiceiul vanitos de a citi pe măsură ce scriam – le-am citit lui Paleologu, lui Nichita Stănescu, prietenilor Negoiţescu şi Doinaş – şi de fiecare dată rândurile mele erau primite bine. La un moment dat au ajuns la urechile unui excelent scriitor, poet, prozator şi redactor la ESPLA (Editura de Stat pentru literatură și artă – n.red.), l-am numit pe Mircea Ciobanu, un om excelent, care mi-a spus să public volumul. A scos un singur capitol, despre femei şi sexualitate, spunându-mi că „ăsta nu o să meargă, nu o să treacă”, dar de celelalte nu s-a atins. Volumul a fost bine întâmpinat de o serie de critici, mi-aduc aminte de o recenzie a lui Crohmălniceanu. Simptome a apărut aproape simultan cu cartea lui Thomas Pavel (Fragmente despre cuvinte, 1968 – n.red.), dar şi cu romanul lui Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter – toate aceastea erau scrise cam în acelaşi fel.

În mod curios şi celelalte cărţi au un punct de pornire românesc. Autobiografia, care nu este o autobiografie propriu-zisă, nu e o naraţiune continuă ci, aşa cum spune şi titlul, un arhipelag, o colecţie de insule separate care pot să difere între ele. Provocarea acestui volum a venit de la un scriitor despre care, din păcate, nu se prea mai vorbeşte în ziua azi, Mircea Horia Simionescu, pe care eu îl consider unul dintre cei buni prozatori români din a doua jumătate a secolului 20. MHS m-a ajutat la expatriere mea, la plecarea mea din ţară, având diferite funcţii şi relaţii. În apropierea plecării mi-a spus: „Fii atent că, atunci când ai să te întorci, o să te pună să scrii o autobiografie”. În mod curios lucrul ăsta nu s-a întâmplat, nu a venit nimeni şi nu m-a întrebat nimic. Habar nu am de ce. În schimb, ideea unui adevărat roman (autobiografic – n.red.) mi-a rămas în cap. Şi, treptat, dintr-un amestec de nostalgie, de dorinţă de memorizare, am început să scriu fragmente care, după 1990, au putut să apară constituite într-o carte. Partea a doua, prezentă în acelaşi volum, a fost scrisă mult mai recent, dar păstrând acelaşi stil fragmentar, faţetat.

Culmea este că şi studiul despre postmodernism inclus în volumul 9 a venit tot dintr-o sugestie românească. Cineva, nu mai îmi aduc aminte cine, mi-a luat un interviul pentru revista Vatra şi mi-a spus: „Am auzit că vreţi să scrieţi ceva despre postmodernism şi tradiţiile naţionale”. Eu nu aveam deloc gândul să scriu aşa ceva, dar ideea mi-a plăcut şi-atunci m-am apucat să adun o serie de eseuri, o serie de studii, despre care aveam avut impresia că se potrivesc între ele şi reprezintă o anumită continuitate. În felu ăsta am putut să constitui volumul dedicat postmodernismului, căruia i-am adăugat în titlu sintagma „identităţi culturale”, mai potrivită, mi se părea mie, decât identităţi naţionale. A fost tradus deîndată de Editura Universitară din Iaşi şi acum a fost reeditat, practic fără modificări, ca Opere 9 din seria de autor.

Evenimentul de lansare a avut loc ]n 23 octombrie a.c., la librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Născut la 12 Martie 1940, Virgil Nemoianu este unul din cei mai reputaţi teoreticieni, critici literari si filosofi ai culturii contemporani. Este absolvent al Literelor bucureştene, membru al Cercului de Stilistică al acestei Facultăţi (coordonat de Alexandru Rosetti, Tudor Vianu si Mihai Pop). Devine profesor la Catedra de Engleză a Universităţii bucurestene, ulterior profesor universitar în diferite centre americane; cea mai lungă carieră în învăţământul universitar a avut-o, până astăzi, la Catholic University of America (Washington). A mai predat la Universităţi din Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati si Berkeley si a conferenţiat în peste 50 de universităţi din Europa si America de Nord. Este doctor honoris causa al Universităţii Babes-Bolyai, din Cluj-Napoca, si al Universităţii Alexandru Ioan Cuza, din Iasi. Este specialist în literatură engleză si teoria literaturii, dar operele sale subîntind domenii, teme si problematici dintre cele mai variate: literatură română, literatură engleză, literatură americană, Romantism european, raportul literaturii cu celelalte arte şi cu stiinţa, raportul dintre artă şi societate, Postmodernismul, importanţa Religiei şi a Tradiţiei, natura şi destinul canonului cultural etc. Este autor si coordonator al multor volume de teoria literaturii, literatură comparată sau filosofia culturii. În prezent, este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată şi membru în Biroul Executiv al Asociaţiei Criticilor şi Cercetătorilor Literari din SUA.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Revista Paragraf

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.