Ohara Donovetsky | Credit foto: Ohara Donovetsky (Arhivă personală)

Ohara Donovetsky, scriitoare | Credit foto: O.D. (Arhivă personală)

Proza lui Elif Shafak – i.e. ansamblul romanelor sale – poate fi privită ca un singur organism (termenul de mecanism e poate la fel de potrivit) autonom. Cu siguranță, divers compartimentat, dar până la urmă, un unic organism, un mecanism care se construiește și care funcționează cu legi de compoziție clare, chiar dacă sofisticat urmărite.

O serie de caracteristici – valabile pentru fiecare dintre romane în parte – devin constante – de tehnică narativă, aș spune -, migrează subtil de la o carte la alta, iar aceasta, autonomă și bine articulată la rându-i, recalibrează întregul ansamblu. Nu e nicio mirare însă faptul că particularitățile apar ca evidente, definitorii și ușor de decelat mai ales după familiarizarea cu regula jocului.

Numite aici fără nicio intenție ierarhică sau cronologică, dar din rațiuni de identificare a referințelor avute în vedere, romanele lui Elif Shafak Bastarda Istanbulului, Sfântul nebuniilor incipiente, Lapte negru, Onoare, Cele patruzeci de legi ale iubirii și Ucenicul arhitectului alcătuiesc un univers supraetajat și, evident, divers, dacă nu multivers, care, în logica lui suprapusă și supracompusă, apare întru totul coerent și necesar. Între etajele sale prezintă  similitudini de compoziție, de tehnică, de subtext sau de pretext, indiferent cât de neașteptat jonglează scriitoarea cu timpuri, spații sau viziuni asupra lumii.

Pentru un cititor conștiincios, proza lui Elif Shafak nu poate fi decât seducătoare, tocmai prin această diversitate a ei, distribuită pe aceleași constante, atât de necesare pentru articularea propriei ideologii/viziuni, în ultimă instanță.

În primul rând, și poate cel mai ușor de observat, este vorba despre faptul că proza lui Elif Shafak te recompensează frecvent.

Recompensele vin fie din acrobații lingvistice (vezi comentariile asupra numelor care presupun palatalizări sau alterări pe care americanii le ignoră sau, la fel de bine, povestea comică a literei S, Seinfeld, Starbucks, South Park, Susan Sarandon, Starwars etc., toate, nume și realități care ușurează adaptarea unui personaj la un nou spațiu cultural), fie din particularități sau mai degrabă din excentricități de recuzită a personajului (o lingură ținută în păr, un cap de fată care-și poartă cu părul roșu tuns scurt, dar care are urechi clăpăuge etc.), deși nu sunt puține nici cele provocate de ineditul observațiilor din cotidianul imediat (un personaj își calculează mișcările în raport cu durata melodiilor pe care le ascultă) sau cele stimulate de un balans al tensiunii secvențiale – și aici mă refer la echilibristica/dozajul scenelor prin care prozatoarea își propune atenuarea dramatismului (o scenă de protest civic al unor adolescenți este urmată de începutul unei romanțe, mărturisirile unui pușcăriaș sunt filtrate de un personaj care îl iubește etc., singurătatea unei femei este compensată de practicarea unui tip de străvechi de tămăduire etc.).

Apoi ar fi de adăugat că romanele scriitoarei Elif Shafak luate împreună, ca întreg autonom și ca un mecanism autoreglat care compun un singur univers ficțional au ca primă trăsătură definitorie existența în diversitate, de oricare tip ar fi ea, trans-generațională, -religioasă, -frontalieră, -etnică și chiar temporală, iar prin aceasta cititorul întrezărește pledoaria pentru armonizarea conflictului, de orice natură ar fi el, generațional, religios, etnic, cultural-diacronic ori sincronic.

La fel de ușor de observat mi se pare faptul că fiecare roman al scriitoarei se construiește pe o dualitate sau pe un șir de dualități. Raportul tradiție – modernitate este poate cel mai evident,  aici însă se deschide o serie întreagă de dualități sau de opoziții: lumea regulii patriarhale (se înțelege, de cele mai multe ori, cea a tradiției islamice) și emanciparea de sub tutela ei; lumea veche, a practicii sub incidența superstiției versus una a contemporaneității care le lasă în urmă; lumea orientală vs. cea occidentală; Europa vs. Asia, Europa vs. America, Asia vs. Europa, toate aceste denumiri geografice sunt, în esență, spații culturale, ideologii sau feluri diferite de a se raporta la educație, la iubire, la cotidian, la vechi, la nou, la feminitate sau la feminism, la credință (oricare ar fi ea), la evenimentul istoric.

Cel mai la îndemână procedeu de manifestare a seriilor de opoziții este acela al personajelor. De fiecare dată, așadar, personajele sunt acelea care întrupează aceste serii de opoziții: studenți din spații culturale  diferite, aflați în același campus, ajung să ilustreze perspective diferite, personaje feminine din vârste diferite (Sfântul nebuniilor incipiente), membre ale aceleiași familii, bunica-mama-fiica, sunt necesare pentru că figurează raportări diferite la superstiție, la familie, la obiceiuri sau la emanciparea feminină (Bastarda Istanbulului), surori cu istorie comună, dar cu experiențe afective diferite pun în opoziție și în discuție raportarea la „onoare”, la familie, dar mai ales la sacrificiu (Onoare), personaje masculine contemporane în epoci uitate aduc în față filosofia iubirii și a existenței din sufism (Cele patruzeci de legi ale iubirii), dubletul maestru – discipol încarnează necesitatea continuării tradiției artistice (Ucenicul arhitectului), voci feminine, atribuite unor făpturi magice, plasate în opoziție sau simetrie cu personajul feminin, apar firești în transfigurarea tumultului unei (proaspăt devenite) mame, care încearcă să funcționeze eficient în toate sectoarele vieții;  iar exemplele pot continua, le-au scos la iveală doar pe acelea în care simetriile sau dualitățile sunt evident sau interesante. O analiză atentă și elaborată ar scoate la lumină, nu mă îndoiesc, un lung șir de opoziții și dualități, pe care scriitoarea își construiește universul fictiv.

Toate romanele lui Elif Shafak conțin, într-un fel sau altul – în unele, chiar în prim-plan, intenționat și asumat, iar în altele, doar insidios sau camuflat -, un (același) mod de raportare la lumea din jur. Această constantă poate fi motivată, înainte de toate, de faptul că există un ochi deschis în permanență și foarte atent la diferență, la Celălalt. Indiferent din ce se compune el, indiferent de cum se definește el, Celălalt – care nu este la fel, și asta trebuie ca fiecare dintre noi să accepte, pare să spună autoarea – are nevoie de respect, iar aceasta presupune înțelegere, educație, transmiterea de valori mai departe, reajustare continuă, perspectivare multiplă. Atenția cu care proza lui Elif Shafak se oprește asupra detaliului care definește în mod particular, unic și irepetabil, o individualitate, fără importanță din ce matrice culturală sau din ce timp ar veni ea, mi se pare cea mai evidentă particularitate de stil a scriitoarei. Dar asta se întâmplă mai ales pentru că ceea ce pare să fie de maxim interes este pledoaria pentru înțelegerea Celuilalt, pentru acceptarea realității Celuilalt, pentru toleranța înțeleaptă, pentru acceptarea faptului că, dacă schimbi, fie și cu un grad, unghiul din care te uiți, vei vedea lumea altfel. Şi nu ai voie să rămâi categoric sau rigid în concepție. Și atunci nu dai cu barda, nu emiți judecăți, nu ești critic, nu făurești doctrine.

Și, mai ales, nu ai răspunsuri, ci doar întrebări, cum însăși autoarea mărturisea într-un dezbatere publică la LSE (London School of Economics and Political Science – n.red).

Și ceea ce trebuie să faci este doar să încerci să înțelegi. Privindu-l atent pe Celălalt.


De acelaşi autor: „Down the rabbit hole…”


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Publicat de Ohara Donovetsky

Un comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.