Rugăciunea este firul roșu al unei călătorii prin biblioteca proprie și prin timp, de-a lungul căreia a explorat spații vechi sau noi și a făcut descoperiri, afirmă Ioana Pârvulescu despre noua sa carte, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor.

Traseele nebătătorite, ocolurile surpriză, popasurile revelatoare şi întoarcerile obligatorii la ruga leit-motiv, fac din călătoria întreprinsă de autoare în intimitatea a 37 de autori şi personaje ficţionale o invitaţie irezistibilă nu doar către o recitire atentă a bunei literaturi a tuturor timpurilor ci şi, poate mai ales, către o înţelegere profundă a întâmplărilor vieţii, preschimbate (sau nu) în pagini de literatură.

Cartea Ioanei Pârvulescu este o (pseudo)antologie deopotrivă biografică, istorică şi literară – într-o gradaţie în permanentă schimbare – în care portretele scriitorilor, confluenţele de idei, punctele de fină exegeză se aşează firesc în matca unei naraţiuni suple şi emoţionante. Dialoguri secrete… este, până la capăt, o poveste memorabil spusă/scrisă de o povestaşă neîntrecută.

***

Rugăciunea pare, în anumite instanţe ale cărţii, doar pretextul pentru povestea în sine, o poveste care aduce la lumină detalii mai puţin cunoscute şi creează conexiuni originale privind personajul literar sau autorul căruia îi este consacrată. Dacă rugăciunea propriu-zisă (motto şi nucleu al fragmentului), este „cheia de intrare” într-un capitol sau altul, povestea în sine merge pe alocuri mult mai departe, acoperă faţete multiple ale subiectului. Şi atunci v-aş întreba dacă, dincolo de firul călăuzitor (rugăciunea), a existat un algoritm comun, unitar pentru toate poveştile?

Ioana Pârvulescu: Inițial gândisem ceva mai simplu: pe o pagină rugăciunea, pe cealaltă un minuscul comentariu.  Dar orice scriitor știe că există o voință proprie a cărții înseși, care-și face de cap, și că rezultatul final este un compromis între voința cărții și cea a autorului. Rugăciunea este numai firul roșu al acestei călătorii prin biblioteca proprie și prin timp (obsesia mea), de-a lungul căreia am explorat spații vechi și noi și am făcut descoperiri. Comun este tonul sau, dacă preferați stilul. Prin el și prin încercarea de a nu uita de Duhul povestirii, cum și-a intitulat Dan C. Mihăilescu o frumoasă cronică radiofonică despre această carte, prin încercarea de a da suspans comentariului, cele 37 de capitole au un aer comun. Există însă mai mult decât atât: o înlănțuire secretă (tot suntem în zona secretelor) a poveștilor, care se îmbucă asemenea roților dințate și pun în mișcare un ceas literar propriu. Și, dacă tot am pomenit de Dan C., se cuvine să o menționez și pe Tania Radu, care și-a numit cronica din 22 Eseul picaresc. Și, într-adevăr, e formidabilă intuiția ei: rugăciunea devine un personaj picaresc care trece dintr-un mediu în altul, în același „roman”.

Personajele sau autorii se roagă cu tărie în momente de tulburare lăuntrică. Se roagă intens spiritual sau foarte pământean. Se roagă cu formule proprii sau pastişând incantaţii oficiale. Se roagă „neserios”, în joacă sau chiar în glumă. Cioran, pe care îl citaţi, spunea că „Este impersonal tot ce nu este rugăciune. Tot ce nu este rugăciune nu înseamnă nimic.”. Există o stare comună, o stare care îi uneşte pe toţi cei care se roagă, indiferent de momentul personal, de epoci şi mentalităţi, de tipul de rugăciune?

Ioana Pârvulescu: Cred că da. Ca să transpun totul în domeniul culinar, măcar pentru că de atâtea ori cititul a fost comparat cu mâncatul, e ca un banchet spiritual la care fiecare mănâncă altceva, dar foamea, nevoia de a mânca e aceeași la toți. Comparația e bună și din alt punct de vedere. Nevoia de a mânca ține de instinctul primordial de supraviețuire. Or, rugăciunea ține și ea de un instinct primordial și, în ce mă privește, cred că la oamenii care au deschis ochii în fața lucrurilor insuportabil de grele ale vieții, ea ține chiar de supraviețuire. Sunt destui cărora nu le pasă de ei înșiși, dar e aproape imposibil să nu le pese de cineva apropiat.


„Ocrotirea mamei e înlocuită de ocrotirea cuvântului, a cuvântului-mamă.” 


Mamele din operele literare ale lui Homer şi Toni Morrison (autorii cu care începeţi şi, respectiv, încheiaţi cartea) se roagă divinităţilor, fie acestea Zeus sau Dumnezeul creştin. Se roagă pentru binele copiilor lor. În capitolul emoţionant dedicat lui Petre Ispirescu apare ipostaza inversă, în care cunoscutul culegător-tipograf se roagă icoanei mamei lui și ţine un jurnal intim dedicat acesteia. Mama este preschimbată astfel, dincolo de moarte, într-un mesager către divinitate sau într-un substitut al acesteia? Este Petre Ispirescu un caz singular în epocă sau „mama” tinde să devină, dacă nu un substitut al divinităţii, măcar un reper existenţial/spiritual pentru autorii secolului 19?

Ioana Pârvulescu: Am citit multe jurnale sau scrisori ale autorilor de secol 19 și, într-adevăr, mama este ocrotitoarea sau chiar Ocrotitoarea, cu literă mare. E și firesc să fie așa, nu? Deși există și relații bolnăvicioase, viciate, oribile, între mame și copii (Elfriede Jelinek își face o voluptate din a prezenta asemenea orori), în majoritatea cazurilor mama e prima gata să facă orice ca să-și salveze copilul. Iar copilul (de orice vârstă) vine la ea când are nevoie de ajutor. Secolul 19 a scos în evidență relația asta mai mult decât alte perioade, tocmai fiindcă moda jurnalelor intime începe să se impună (va ajunge la apogeu în perioada interbelică). Am constatat că destui scriitori își începeau jurnalul la moartea mamei, aveau nevoie să se agațe de ceva ca să umple golul. Și e minunat, cred, că ocrotirea mamei era înlocuită de ocrotirea cuvântului, a cuvântului-mamă.

„Ce face, așadar, ca dintre copiii crescuți la fel unul singur să aibă un destin ieșit din comun? În cazul lui Petre Ispirescu răspunsul este simplu: dragostea pentru cărți, pentru învățătură, și, în același timp, dragostea pentru mama pe care vrea s-o facă mândră de el, în viață și dincolo de moarte. Și, pesemne, credința pe care a deprins- o de la ea. Mama îi spusese: «Învață a scrie, copilul meu, ca să aibi trebuință de scrisoare». Iar «scrisoarea» a fost într- adevăr salvarea lui.” (pp. 116 – 117)

Există Dumnezei de necuprins, dar şi Dumnezei mici („Doamne mic, ridică-mă şi fă-mă fericit…”). Pentru Eugen Ionescu, răul şi absurdul existenţei cântăresc greu, chiar şi atunci când, vorbind despre copii, toate componentele lumii mici sunt reduse proporţional la scară. Este acel „Doamne mic” un Dumnezeu micşorat dimensional pentru a încăpea în universul copiilor şi al păpuşilor lor sau este un Dumnezeu de mică însemnătate, mic teleologic, datorită lipsei unui scop final sau a incapacităţii sale de a interveni în bine asupra existenţei? Vorbim despre necredinţă sau despre pierderea credinţei în cazul lui Ionescu?

Ioana Pârvulescu | Credit foto: Ioana Pârvulescu (Arhivă personală)

Ioana Pârvulescu | Credit foto: Ioana Pârvulescu (Arhivă personală)

Ioana Pârvulescu: Categoric este un Dumnezeu cu toate atributele Dumnezeului mare, însă redus la scară ca să încapă în lumea copiilor și a păpușilor. Dar, teologic vorbind, este același Dumnezeu. Cred că la Eugen Ionescu, la fel ca la toți interbelicii generației tinere, masacrul care fusese Marele Război (nu va scrie el oare „Jeux de massacre”?) și presimțirea următorului „joc” de acest fel, al Doilea Război Mondial, a acutizat întrebarea „Cum e posibil?”, „De ce?” sau, altfel spus, „De ce permite Dumnezeu asta ?” La limită: „Există Dumnezeu, din moment ce se întâmplă în lume atâtea lucruri absurd de crude și de nedrepte?” E vorba așadar de o încercare de a cuprinde lumea cu mintea proprie, încercare la care unii au ajuns foarte departe, dar o reușită deplină n-a avut încă nimeni.

„Copiii lui sunt deja oameni disperați sau poate că oamenii lui disperați sunt aceiași copii din primele poeme. Fiinţele mici din mijlocul jucăriilor au neputințele generaţiei lui Eugen Ionescu însuşi, descumpănite de un război, și acesta îngrozitor de mare.

Copiii sunt confruntaţi, de când se joacă cu păpuşile, cu întrebările metafizice esențiale, cu marile absenţe, cu moartea, cu lipsa de veselie, cu râsul-rictus. Fundătura gândului e trăită de pe acum. La fel sentimentul tragic al vieții. Povara întrebărilor striveşte pur şi simplu lumea mică, în care totul este din carton, vată şi tărâţe. Dar oare lumea «adevărată» nu e construită la fel?” (p. 212)


Credință este un cuvânt variabil, fiecare îl umple cu altceva.” 


În Cele şapte vieţi ale lui Felix K., aparţinând scriitorului german (cetăţean internaţional, îl numiți) Jan Koneffke, îl avem pe Yahve, Dumnezeul mozaic căruia i se roagă unchiul Avram, şi, de cealaltă parte, avem o divinitate capricioasă, cvasi-inexistentă, potrivit părerii nepotului Aristide Şlomovici. Prin evoluţia celor două personaje, autorul sugerează că, într-un plan mai larg, necredinţa înăspreşte, în plan individual, consecinţele istoriei. Este corectă această concluzie metafizică?

Ioana Pârvulescu: Nu știu dacă putem formula așa. Mai degrabă văd la Koneffke o influență din Hesse, din micul roman Demian, unde apare divinitatea Abraxas (care stă la originea cuvântului magic abracadabra). Apare în romanul lui Hesse întrebarea dacă un Yahve esențialmente bun este suficient pentru a înțelege, a explica lumea. Iar Jan Koneffke răspunde clar nu, nu este suficient. Dumnezeul lui are două fețe antagonice pe care le arată lumii, una bună și una crâncenă. Ar fi simplu și bine dacă credința ar îmblânzi istoria, dar istoria însăși și istoria credinței ne arată că nu e așa. Gândiți-vă la câte crime s-au făcut în numele credinței, la cruciade și la inchiziție și la Jan Hus și la „vrăjitoare” și câte altele. Credință este un cuvânt variabil, fiecare îl umple cu altceva și cred că și cartea mea arată asta.

„Unchiul (Avram – n.red.) este singurul care spune o rugăciune în carte, iar soarta lui pare să arate că e ocrotit de alt Dumnezeu, unul care aude rugăciunile și le împlinește. Iahve l-a iertat pe Avram cel slab și i-a dat tăria să scape. Dar și Șlomovici scapă, într-un fel. Și lui, care nu știa să se roage, dar îl salvase pe Felix, i se face dreptate. Pe el îl scapă Dumnezeul povestirii: Felix corectează ne-miloasa istorie cu o poveste inventată despre o lume plină de «mărinimie și blândețe», în care Dumnezeu, Alah și Iahve își arată mereu o singură față, cea îndurătoare. Acea lume la care oamenii au visat întotdeauna, dar pe care n-au putut s-o înfăptuiască decât în cărți.” (p. 294)

Aleksei (Alioşa) Karamazov, „cel mai bun şi mai cuminte dintre fraţi”, se roagă la Dumnezeu pentru binele tuturor, buni şi răi deopotrivă. Spuneţi în carte că Alioşa cu „o enormă compasiune… trăieşte dramele şi suferinţele fiecărui personaj în parte”, întocmai ca autorul, devenind astfel un alter-ego al acestuia. Cum se împacă credinţa într-o divinitate potenţial binefăcătoare, ocrotitoare şi generoasă, aşa cum e invocată de Alioşa, cu o conştiinţă fracturată şi chinuită, aşa cum o vădeşte Dostoievski în ansamblul creaţiei sale?

Ioana Pârvulescu: Această dualitate (dar dacă ne gândim și la alte personaje dostoievskiene, pluralitate) este specifică prozatorului rus. El e un scriitor mare pentru că trăiește până la capăt dramele conștiinței și ale simțirii și ale gândirii fiecăruia dintre personajele sale. E mare pentru că încearcă să-i înțeleagă pe toți și, într-un fel, dacă e să ne permitem jocuri mentale, el dă răspunsul omenesc la întrebarea lui Ionesco, „Cum e posibil?”. Adică arată cum e posibil să fii un criminal, de pildă, intrând în mintea, sufletul, viața criminalului. Cât despre celălalt răspuns, „Cum e posibil?” din perspectivă divină, asta l-a frământat toată viața, dar nu pare să fi găsit un răspuns.

„De ce îl putem socoti pe Alioșa cel mai neînfricat nu numai dintre frații Karamazov, dar și dintre celelalte personaje ale romanului? Pentru că el, care ar fi dorit să se retragă din lume la mănăstire, e trimis de stareț s-o cunoască și s-o înfrunte. El e obligat să îndure o enormă compasiune, altfel spus, el este cel care trăiește dramele și suferințele fiecărui personaj în parte, fie deoarece acestea îi mărturisesc taine sau îi dau misiuni, deci îl iau părtaș, fie, pur și simplu, pentru că el tinde să le dea dreptate tuturor. Pentru că a-i iubi deopotrivă pe buni și pe răi, pe cei seducători, pe cei călduți și pe cei respingători e nevoie de vitejie. Băiatul e un fel de „înger împielițat“, care se întrupează, pe rând, în fiecare om întâlnit. E, în același timp, cel mai aproape de scriitorul Dostoievski, care face același lucru.” (p. 145)

Poveştile din Dialoguri secrete nu tranzitează (informativ) cititorul, ci îl locuiesc, uneori mult timp după ce capitolele s-au încheiat. Nu o să vă întreb care este povestea dumneavoastră preferată, ci care dintre poveşti vi s-a părut cel mai dificil de scris, care dintre poveşti v-a consumat cel mai mult?

Ioana Pârvulescu: Vedeți, problema cu cărțile pe care le scrii nu e atât greutatea fiecărui capitol, ci mai degrabă greutatea vieții proprii în timp ce scrii fiecare capitol. Ați remarcat, poate, că o bună parte din traduceri îmi aparțin, iar asta, desigur, ia timp. Ca să caut ce era în ziarele vremii la moartea lui Rilke, din nou, e un lucru care ia destul timp. Dar toate aceste minute, ore, zile consumate sunt plăcute, sunt încărcate de bucurie. În schimb, au fost o mulțime de lucruri care m-au consumat negativ. De pildă, în timp ce scriam capitolul Rilke au fost mitinguri la care am participat, pentru independența justiției, iar asta mi-a îngreunat mult scrisul, m-a scos din gândurile mele. Și multe altele, despre care nici nu mai pomenesc. Mai bine să închei cu o rugăciune pe care o spun de dragul tuturor colegilor mei scriitori (le-o dedic). N-am mai apucat s-o includ în carte, așa că prilejul de acum e bine-venit. A fost culeasă din Ardeal de B.P. Hasdeu:

Alelele, Doamne Sfinte,

Doamne Sfinte și Părinte,

Mai așază-mi gândurile,

Să-mi isprăvesc rândurile…


Ioana Pârvulescu, „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor” , Editura Humanitas, 2018, 313 pagini.

Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.