Autoarea franceză de origine marocană Leïla Slimani a reuşit să cucerească publicul francez cu thrillerul psihologic Cântec lin, devenind cea mai citită carte în Hexagon în 2016. În acelaşi an, Cântec lin era recompensat cu Premiul Goncourt.

Inspirat de mediatizata tragedie a familiei Krim din Manhattan, petrecută în 2012, romanul lui Slimani relatează povestea soţilor Myriam şi Paul Massé, un cuplu parizian de condiţie mijlocie, şi a bonei Louise, angajată să aibă grijă de cei doi copii ai lor. Afecţiunea pe care o arată copiilor, dublată de eficienţa sa ireproşabilă o propulsează pe dădacă într-o poziţie centrală în căminul familiei. Însoţită de complicităţi şi compromisuri, dependenţa reciprocă, din ce în ce mai profundă, îi lasă însă pe cei doi părinţi complet dezarmaţi în faţa tragediei care va urma.

O cronică favorabilă, publicată de Le Monde, consemnează: „Dincolo de descrierea minuțioasă a tânărului cuplu și a personajului fascinant și misterios al bonei, se întrevede tabloul epocii în care trăim, cu concepțiile sale despre dragoste și educație, raportul dintre dominație și bani, prejudecăți de clasă ori culturale. Stilul frust și tranșant al lui Leïla Slimani, întrepătruns de frânturi de poezie sumbră, învăluie povestea încă de la primele pagini într-un suspans captivant. Cântec lin te prinde în paginile lui cu o forță uimitoare, ce vine atât din măiestria cu care autoarea stăpânește povestea, cât și din stilul precis, clinic, incisiv. ”

Laura Câlţea, cunoscut blogger literar, consideră că miza cărţii nu este dubla crimă săvârşită de bonă, menită să te determine să citeşti romanul până la capăt ca să înţelegi de ce-ul din spatele tragediei. Într-un interviu pentru Revista Paragraf, interlocutoarea a afirmat că greutatea cărţii vine din dezbaterea pe care o lansează acest roman privind drama femeii moderne, care îşi doreşte să se dedice, în acelaşi timp şi poate în egală măsură, copiilor, soţului şi profesiei pe care şi-a ales-o.

***

Laura Câlţea | Credit foto: Ema Cojocaru

Laura Câlţea | Credit foto: Ema Cojocaru

Mai întâi de toate, de ce „Cântec lin”? De ce nu „Cântec de leagăn”? În original avem „Chanson douce”, care a fost tradus în engleză, firesc, cu „Lullaby”.

Laura Câlţea: Cred că acest lucru ar trebui discutat cu editorul cărţii. Orice titlu (ca şi coperta cărţii) are impact direct asupra vânzărilor, este ales din raţiuni de marketing – aşadar nu aparţine nici traducătorului, nici redactorului. „Cântec de leagăn” a fost considerat, probabil, mai puţin potrivit pentru piaţa noastră. La noi, pare că această expresie nu se mai foloseşte – cel puţin în ultima vreme eu nu am mai auzit-o, deşi nu cred că mamele nu mai cântă copiilor.

Pe de altă parte, franţuzescul „douce” are şi conotaţia de „lin” – şi atunci, dintre multele sinonime, a fost ales cel care ar atrage mai mult publicul român.

Cum se înscrie în peisajul francez de carte romanul Leïlei Slimani, din perspectiva premiului Goncourt?

Laura Câlţea: Am urmărit Goucourt în ultimul timp şi mi se pare că şi-a pierdut din elitism, a devenit un premiu mai democratic. De patru-cinci ani încoace, juriul francez merge pe o selecţie nu neapărat comercială, ci care se adresează mai mult maselor. Dau ca exemple La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre sau Adevărul despre cazul Harry Quebert de Joël Dicker, ambele aparţinând genului poliţist, considerat drept literatură ieftină de către editori sau consumatorii rafinaţi. Mi se pare o deschidere bine-venită decizia Goncourt din ultima vreme de a premia romane care sunt şi pe placul publicului larg, dar care răspund şi exigenţelor unor cititori mai elitişti, capabili să identifice jocuri literare, intertextuale.

Într-o paranteză, prin contrast, ultimele premii Nobel au arătat o elitizare, o închidere din ce în ce mai mare, o îndepărtare tot mai mare faţă de esenţa literaturii. De ani de zile cititorii nu-şi mai regăsesc scriitorii favoriţi în laureaţii Nobel, autorii premiaţi nu sunt reprezentativi pentru anumite culturi şi tendinţe literare. Sau Man Booker-ul, care devine din ce în ce mai orientat către minorităţi, mai „politically-correct”.

După părerea mea, Goncourt nu a renunţat la criteriile care definesc literatura bună, dar, chestiune destul de surprinzătoare pentru spaţiul francez recunoscut ca fiind uşor elitist, merge către o democratizare şi o popularizare a literaturii – ceea ce mi se pare un lucru bun. Toate cărţile despre care am vorbit până acum sunt impecabile din punct de vedere literar, dar în acelaşi timp sunt uşor de citit, ajung la foarte mulţi cititori. Avem nevoie şi de cărţi grele, dar este bun şi amestecul acesta între literatura „up-market” şi cea de consum.

Aici se situează şi autoarea Cântecului lin. Leïla Slimani este de formaţie jurnalist, iar acest lucru se simte în romanul ei, scrie foarte bine. Pe de altă parte, este o scriitoare foarte tânără, iar acest lucru se simte şi el în substanţa cărţii. Cântec lin este făcut din foarte multe constructe, din foarte multe clişee – asta i-aş reproşa cel mai mult -, dar în acelaşi timp e un roman condus foarte bine.

Ca să conchid, Goncourt este un premiu care încă urmăreşte plăcerea cititului şi literatura de bună calitate. Este o şcoală literară acolo în spate, pe care cititorii avizaţi o percep. Sunt premiate cărţi pe care, indiferent de subiect, le citeşti cu plăcere. Şi care, toate, au o doză de asumare a ceea ce înseamnă această artificialitate care este literatura. Fapt care arată, de fapt, o conştiinţă a literaturii.

„Pe măsură ce săptămânile trec, Louise excelează din ce în ce mai mult în a deveni în acelaşi timp invizibilă şi indispensabilă. Myriam nu o mai sună ca s-o anunţe că întârzie şi Mila nu o mai întreabă când se întoarce mama. Louise e aici, ținând în picioare, cu eforturi mari, acest edificiu fragil. Myriam acceptă să fie dădăcită. În fiecare zi, îi cedează alte sarcini unei Louise recunoscătoare. Bona este asemenea acelor siluete care, la teatru, mişcă pe întuneric decorul de pe scenă. Ele ridică un divan, împing cu o mână o coloană de carton, un panou dintr-un perete. Louise se agită în culise, discretă şi puternică. Ea este cea care ţine firele transparente fără de care magia nu poate să se întâmple.” (pp. 45-46)

Să începem discuţia cu personajul Myriam, mamă a doi copii şi, în acelaşi timp, femeie care doreşte să îşi urmeze cariera. Se doreşte parte din familia pe care şi-a întemeiat-o sau visează mai degrabă la eliberarea de obligaţii în favoarea unui parcurs individual? Cum o vezi?

Laurea Câlţea: Myriam Massé trăieşte drama femeii moderne. Încearcă să îndeplinească, perfect, mai multe roluri. Vrea să fie un fel de „superwoman” – o mamă perfectă, o soţie ideală care îşi păstrează şi feminitatea, o femeie cu o carieră împlinită. Ceea ce este foarte dificil pentru orice om, sunt prea multe sarcini deodată. Încercând să împaci rolurile despre care spuneam, apar tot felul de neajunsuri, se nasc tot felul de frustrări. La un moment dat trebuie găsit un echilibru, iar asta înseamnă să mai spui şi „nu” din când în când. Mi se pare interesantă dezbaterea pe marginea acestui subiect, pentru că este foarte actuală – trimite la problemele reale cu care se confruntă foarte multe femei din ziua de azi.

Desigur, trebuie să vorbim aici şi de o anumită responsabilizare pe care o presupune meseria de a fi părinte în zilele noastre, mult accentuată faţă de acum o sută de ani, de exemplu. „Parenting”-ul a devenit azi o preocupare excesivă, care uneori dăunează deopotrivă părinţilor şi copiilor.

Există expresia englezească “it takes a village to raise a child”. Pe vremuri, un copil putea fi crescut de un „sat” întreg, de o comunitate, de fapt. O mamă avea rude şi vecini în jur, locuia într-o comunitate, în spaţii deschise în care copiii migrau şi adulţii împărţeau sarcinile. Astăzi, se locuieşte individual, mama rămâne singură cu copilul toată ziua, trebuie să-şi dea singură seama ce să facă, intră pe internet şi se îngrijorează şi mai mult. Toată responsabilitatea pe care o împărţea, pe vremuri, un întreg  „sat” îi revine acum, de regulă, unei singure persoane – cel mai des mamei, uneori şi tatălui.

„Bieţii copii sunt lăsaţi de capul lor, în timp ce ambii părinţi sunt devoraţi de aceeaşi ambiţie. E simplu, ei aleargă tot timpul. Ştiţi care e fraza pe care părinţii o spun cel mai adesea copiilor lor? «Grăbeşte-te! » Şi, bineînţeles, noi suntem cei care tragem toate ponoasele. Cei mici ne fac pe noi să plătim preţul angoaselor şi sentimentului lor de abandon.” (învăţătoarea îi spune lui Myriam – p. 32)

Paul şi Sylvie (soţul şi soacra) o acuză pe Myriam, direct sau voalat, de nepricepere în creşterea copiilor şi de egoism. Însăşi Myriam îşi face reproşuri în acest sens. O consideri o mamă iresponsabilă în privinţa modului de relaţionare cu bona?

Laurea Câlţea: Nu. Sarcina de a creşte copiii nu era doar responsabilitatea ei. În cuplu, greşelile se fac mereu în doi. Myriam nu a adus bona în casă împotriva voinţei soţului. Au ales amândoi, apoi amândoi s-au complăcut şi au dorit să aibă o viaţă cu Louise alături.

Apoi, nu cred că putem vorbi de vinovăţie referitor la deznodământul tragic, nu cred că există vinovaţi în această privinţă. Evident că nu ai cum să nu te culpabilizezi după un asemenea eveniment, lucru pe care îl fac inclusiv vecinii sau foştii angajatori ai lui Louise – toţi se gândesc că ar fi putut să facă ceva, să observe ceva, să tragă un semnal de alarmă, să prevină. E ceva natural. Dar nu o consider pe Myriam vinovată sau iresponsabilă doar pentru faptul că a vrut să se întoarcă la serviciu. Cred că, în cazul ei, putem vorbi mai degrabă despre modul în care îşi gestionează alegerile.

Are însemnătate în desfăşurarea evenimentelor faptul că Myriam este musulmană?

Laurea Câlţea: Nu cred. Autoarea taxează în roman un anumit gen de prejudecăţi, vrând să arate că ea însăşi s-a simţit discriminată de-a lungul timpului. Există episodul în care Myriam se duce la o agenţie ca să îşi angajeze bonă şi este confundată ea însăşi cu o bonă, există de asemenea o imagine extraordinară, cu tinerele mămici care vin în parcul în care bonele scot copiii, exact ca la o piaţă de sclavi, ca să prospecteze şi să facă alegerea potrivită pentru odraslele lor. Mai sunt apoi tot felul de replici aruncate la adresa femeilor de altă etnie, există detalii care arată o superioritate prost înţeleasă din partea burgheziei franceze.

Dar pe Myriam nu am reuşit să o vizualizez ca făcând parte din minoritatea musulmană.

Leïla Slimani | Credit foto: Richard Klíčník / Radio Praga

Leïla Slimani | Credit foto: Richard Klíčník / Radio Praga

În privinţa protagonistei centrale. O consideri pe Louise o psihopată tipică?

Laurea Câlţea: Louise este colată din atâtea clişee, încât nu pare veridică. E un psihopat „de manual”, care prezintă toate simptomele tipice deodată. Se pare că autoarea a studiat foarte mult, a citit pe tema asta, probabil că a discutat şi cu psihologi, psihiatri. Dar, sincer, eu nu cred că o astfel de afecţiune poate fi disimulată atât de mult timp, fără ca cineva să observe ceva în neregulă în comportamentul persoanei respective, să ridice măcar un semn de întrebare. Apar tot felul de semnale. Nu cred că o persoană poate să se comporte ireproşabil o vreme îndelungată, aşa cum face Louise, iar la un anumit moment dat să scoată un pui stricat din gunoi, să-l gătească, apoi să spele cu detergent carcasa puiului şi s-o lase demonstrativ pe masă. Nu e veridic, nu aşa se întâmplă în viaţa reală.

Într-o parantenză, apropo de portretul clasic de psihopat – psihiatrii susţin că nu există aşa ceva. Manifestările bolii se actualizează diferit, în funcţie de context, de istoric, de fondul genetic. Şi mai spun că în creierul nostru nu există o linie clară de demarcaţie între a fi „sănătos mintal” şi a fi „nebun”, se poate aluneca foarte uşor dintr-o stare în cealaltă. Creierul omenesc nu poate face distincţia între ceea ce este real şi ceea ce imaginează, ce propune el ca posibilă realitate (inclusiv halucinaţiile).

Revenind la personajul Louise. Se zice că sculptorii din antichitate făceau o statuie perfectă, după care o ciobeau puţin, pentru ca imperfecţiunea să dea senzaţia de autenticitate şi astfel sculptura să fie o operă de artă perfectă. Bonei Louise îi lipseşte acest „puţin ciobit”. Iar, la final, nu doar că se ciobeşte, ci este făcută fărâme. Ca şi cum s-ar fi ridicat deodată un văl… E un fel de Deus ex Machina aici, deloc credibil. Louise mi se pare un personaj de carton, care nu convinge. Şi cred că asta e partea cea mai slabă a romanului.

„Încetul cu încetul, Louise îmblânzeşte copilul. Zi după zi, îi spune poveşti în care apar mereu aceleaşi personaje. Orfani, fetiţe pierdute, prinţese prizoniere şi castele pe care căpcăuni îngrozitori le lasă în paragină. O faună ciudată, compusă din păsări cu nasul strâmb, din urşi cu un singur picior şi unicorni melancolici, populează peisajele lui Louise. Fetiţa tace. Rămâne lângă ea, atentă, nerăbdătoare. Cere întoarcerea personajelor. De unde vin poveştile astea? Vin din ea, în flux continuu, fără să facă nici cel mai mic efort de memorie şi imaginaţie. Dar în ce lac negru, în ce pădure adâncă s-a dus ea să pescuiască aceste basme crude în care cei blânzi mor la sfârşit, nu fără să fi salvat lumea?” p. 29

Insistând puţin asupra acestui personaj – consideri că Louise iubeşte copiii sau mimează perfect sentimentele?

Laurea Câlţea: Nu cred că mimează. Nu cred că poţi să mimezi atâta vreme. Toţi copiii de care avusese grijă de-a lungul timpului îşi aduc aminte cu plăcere de ea. Şi doar o persoană care iubeşte să stea alături de copii poate să insufle iubire la rândul ei, aşa cum face Louise. Spun că sentimentele ei pentru copii sunt autentice, dar că ajung într-o zonă care nu mai e sănătoasă. Louise devine posesivă la maximum, dezvoltă o obsesie bolnăvicioasă pentru cei de care are grijă.

Dacă e să vorbim despre relaţia ei ciudată cu propria fiică (Stéphanie), cred că este un clişeu care vizează contrastul dintre comportamentul oamenilor în societate şi modul în care aceştia se poartă acasă. Iar dacă aici autoarea a dorit să atragă atenţia privind caracterul adevărat al bonei, semnalul a mers exlusiv către cititor, nu şi către celelalte personaje.

„Luni dimineaţă, Louise pleacă de acasă în zori. Merge către staţia RER, schimbă linia la Auber, aşteaptă pe peron, urcă pe Rue Lafayette, după care o ia pe Rue D’Hauteville. Louise este un soldat. Înaintează, cu orice preţ, ca un animal sălbatic, ca un câine căruia nişte copii răi i-au rupt lăbuţele. ” (p. 70)

Un episod secundar creionează o altă relaţie ciudată, între Louise şi un anume Hector Bouvier, de care avusese grijă într-o perioadă.

Laurea Câlţea: Băieţelul respectiv nu avea o relaţie foarte apropiată cu mama lui, spunea că nimeni nu avea răbdare să-l adoarmă aşa cum făcea Louise. Este un transfer afectiv aici. În cazul acesta, bona a devenit un fel de substitut al mamei. Louise are nevoie de o astfel de iubire (care să vină şi din partea copiilor), pentru că este singurul gen de iubire care o justifică pe ea.

Vezi drama familiei Massé ca pe un caz izolat, individual, excepţional? Sau este un semnal de alarmă privind o situaţie simptomatică, care ar putea să se extindă cumva?

Laurea Câlţea: Nu cred. Romanul s-a inspirat dintr-un caz concret, dar dacă e să vorbim despre un semnal de alarmă, acesta ar fi mai degrabă legat de povara de pe umerii femeilor moderne, care doresc să fie mame şi femei de carieră în acelaşi timp. Cred că aceasta este adevărata discuţie pe care o naşte cartea, nu cea legată de crimă.

Crima este doar elementul de cancan, care te face să citeşti romanul până la capăt ca să afli de ce a fost posibilă o asemenea tragedie. Şi, cumva paradoxal, finalul cărţii nu lămureşte răspunsul la această întrebare, nu te face să înţelegi.

Dilemele lui Myriam privind capacitatea ei de a fi o femeie independentă, de carieră, dar şi soţie şi mamă, deschid însă o discuţie şi mi se par a fi miza cărţii.

Unele recenzii critică începutul romanului, care anunţă direct şi violent deznodământul, tragedia, răpind într-o oarecare măsură surpriza poveştii. Cum comentezi?

Laurea Câlţea: Convenţia privind plasarea deznodământului la începutul operei este mai veche decât cea care îl comunică la finalul ei. În piesele greceşti, corul antic anunţa despre ce este vorba, după care urmăreai punerea în scenă, felul cum scriitorul reuşea să-ţi transmită un anumit mesaj. Cât priveşte criticile aduse violenţei din Cântec lin, nu doar în introducere, ci şi pe parcursul romanului, cred că autoarea a căutat să şocheze cititorii.

Pe mine nu m-a deranjat să aflu din start sfârşitul cărţii, pentru ca apoi să urmăresc cu atenţie construcţia, dezvoltarea dramei. Cred că autoarea şi-a asumat acest tip de structură – nu este nimic neintenţionat în organizarea scriiturii, în secvenţe şi detalii. Şi poate că a făcut o favoare cititorilor – cei care au închis cartea după prima frază ar fi fost cei care la final, după ultima frază, ar fi considerat că şi-au pierdut timpul citind-o. Începutul te avertizează dacă eşti sau nu cititorul ideal pentru Cântec lin.

Care este cel mai important câştig pentru cititorii romanului?

Laura Câlţea: Cred că asta depinde de fiecare cititor. Mie, cum spuneam, mi s-a părut foarte bună miza referitoare la rolurile femeii în societatea contemporană. Cartea lansează această discuţie, dar mai avem mult până s-o încheiem. Prejudecăţile, contextele sociale şi responsabilizarea excesivă din zilele noastre nu ne lasă încă să spunem anumite lucruri până la capăt.

Leïla Slimani, „Cântec lin”, Editura Pandora M, 2017, 176 pagini.

Laura Câlţea este redactor-șef la editura de cărți pentru copii, Nemi (din cadrul editurii Nemira), blogger literar (lauracaltea.ro) și cadru asociat la Facultatea de Litere din București.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.