Publicat în 2008, înainte de valul de atentate teroriste care a zguduit mai întâi Franţa, apoi întregul Occident, romanul Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller al autorului algerian de limbă franceză Boualem Sansal este o critică la adresa „tăcerilor” oficiale faţă de evenimente ce schimbă dramatic cursul istoriei.

Romanul conectează, prin jurnalele alternate ale lui Rachel şi Malrich Schiller, două fenomene politice care zdruncină lumea în epoci diferite – nazismul si radicalismul islamic -, lansând un avertisment pentru viitor. Pornit în căutarea adevărului despre tatăl său, fost membru SS implicat în „soluţia finală”, Rachel străbate Franţa, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, cartografiind astfel o hartă transistorică a răului. Traseul său uneşte virtual oroarea supremă a lagărelor de exterminare Auschwitz-Birkenau cu periferiile Parisului, unde, în anii `90, se instala teroarea imamilor fundamentalişti. Două personalităţi diferite temperamental, cultural şi societal, cei doi fraţi Schiller vor alege două căi diferite de a înfrunta istoria. Scris într-un ritm halucinant, Satul neamţului îmbină analiza lucidă, sfâşierile psihologice cu „poezia spaţiilor algeriene”,  într-un adevărat tur de forţă din punct de vedere literar, moral şi istoric.

Pentru a ne apropia mai mult de textul autorului algerian spre a-i înţelege, nuanţat, semnificaţiile, am stat de vorbă cu traducătorul acestui roman, domnul Bogdan Ghiu, reputat teoretician şi pedagog al traducerii.

***

Bogdan Ghiu | credit foto: Laure Ledoux

Bogdan Ghiu | credit foto: Laure Ledoux

Povestiţi-ne contextul istoric, politic în care este plasat Satul neamţului. A existat un „declanşator” al subiectului abordat în roman?

Bogdan Ghiu: Aşa cum ştim, Satul neamţului face parte dintr-un ciclu algerian căruia, în paranteză fie spus, Boualem Sansal a declarat că încearcă să-i pună punct acum, prin noul său roman, Le train d’Erlingen ou la métamorphose de Dieu („Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu”, Gallimard, 2018), ieşind din propria sa lume, din lumea care în același timp l-a condamnat și l-a consacrat, pe care el și-a asumat-o, expunându-se (nu există „curaj al adevărului”, cum spunea Michel Foucault, fără expunere de sine, în primul rând). Subiectul acestei cărţi este plasat pe fundalul războiului civil din Algeria din anii ´90. Şi, da, a existat un element declanşator al acestei cărți.

Boualem Sansal a făcut studii de economie, dar se arată foarte interesat de chimia industrială, dacă e să ne gândim la cele câteva pagini din această carte, delirant de tehnice, despre gazul ucigător Zyklon B utilizat de naziști pentru implementarea, cum am spune noi azi, „Soluției finale”. După cum povesteşte el însuşi în interviurile prilejuite de apariţia acestei cărţi, în acei ani ocupa o funcţie înaltă în cadrul ministerului pentru industrie din Algeria, s-a aflat la un moment dat în inspecţie în provincia Sétif, o provincie destul de săracă. Printre localităţile prăfuite, uitate de Dumnezeul cui o fi, a dat peste un sat foarte „curăţel” (propret), numit de localnicii arabi Izvorul măgarului (Aïn Deb) şi supranumit, după o legendă a locului, Satul neamţului. Acolo a aflat povestea unui refugiat german (Schiller – n.red.), care se stabilise în acel colţ uitat de lume şi, ulterior, murise de moarte bună ca înțeleaptă căpetenie a satului.

Unde se termină adevărul factual – topografic, toponimic, istoric – şi unde începe ficţiunea în Satul neamţului?

Bogdan Ghiu: Este foarte interesantă joncţiunea dintre realitate şi literatură, unde se termină una și începe cealaltă, menită a o reprezenta, a pune în valoare, a o transpune simbolic și tipologic pe prima. Acest neamţ refugiat, atât în realitatea istorică, cât şi în ficţiunea lui Boualem Sansal, fusese inginer chimist, lucrase la fabricarea gazului ucigător Zyklon B, deci fusese implicat în „Soluţia finală” (Șoah) – Auschwitz, Bierkenau –, oroarea supremă.

După război, au apărut mai multe reţele (printre care celebra „Odesa”) de exfiltrare a diferiţilor demnitari și ofiţeri germani, care erau pasibili de pedeapsa cu moartea. Şi acest Schiller a ajuns, pe ruta Turcia-Siria-Egipt (itinerariu refăcut în roman de Rachel, fiul cel mare al neamţului), în Algeria. Aici a antrenat diferite trupe paramilitare de gherilă, forţe armate teribile, care au luptat în războiul algerian de independenţă din anii ´50-´60. S-a ascuns apoi, sub oblăduirea mascată a celor aflaţi la putere, într-un capăt de lume, unde a devenit un fel de şef, de înţelept al satului, care şi-a pus amprenta de ordine şi eficienţă germană asupra locului. Din spusele lui Boualem Sansal însuşi, aici, în acest punct se termină istoria şi începe ficţiunea.

Autorul ne spune că a vrut să relateze povestea neamţului, să creeze o corelaţie între fanatisme și totalitarisme (nazism – islamism), dar îi ieşea un roman istoric, deci referitor la trecut, adică neservind tocmai teza „ideologică” (să-i spunem așa) a romanului. A simţit că această modalitate nu era la înălţimea subiectului, ba chiar intra în contradicție cu acesta. Şi atunci a inventat că personajul refugiat este ucis, că are doi fii – Rachel şi Malrich… Ficţiunea de faţă se datorează, într-un fel, unui eşec narativ anterior al lui Sansal. Așa se scrie literatura adevărată, „povestea” nu e de ajuns, e nevoie de concept și concepție, de arhitectură, nu doar de meșteșug.

„ – Trebuie să tăiem capul, iar capul este imamul.

Tăcere. Şuşoteli. Totuşi, imamul…

– Să n-am parte, sunteţi proşti sau vă faceţi, ne-a tras-o până la prăsele, şi mie, şi ţie, Momo, şi ţie, Raymoale al vieţii, pe care te strigau Ibn Abu de Rahat şi care erai cât pe ce să te duci să-i tai pe toţi afganii ca şi cum asta ar fi privit familia ta, şi ţie, Cinq-Pouces, care te dădeai uşă de biserică la moschee de la 4 dimineaţa până la miezul nopţii…

– Eeeeeu zzzzzic ccccă trrrrebuie sssă-i annnunţţţăm pppe pă pă părinţi…

– Idir, dacă iar ai de gând să spui prostii, mai bine taci. Părinţii spun că trebuie să anunţăm poliţia, poliţia spune că trebuie să-i anunţăm pe judecători, judecătorii spun că trebuie să anunţăm guvernul, guvernul spune că trebuie să-i anunţăm pe primari, iar primarii ştii ce spun: Basta!

– Deci totul se întoarce la noi.

– Bravo, Bidochon! Nu anunţăm pe nimeni, şi ăsta va fi un avantaj.

– Nu putem face nimic, bărboşii sunt peste tot, au bani, avocaţi, arme, reţele, prieteni sus-puşi, ambasadori…

– Contra-jihadul e singura soluţie, să folosim aceleaşi tehnici, să le infiltrăm reţelele, să le deturnăm…

–  Bine, o s-o facem noi opt. Şi cu ce religie, contra-jihadul tău, ai vreo idee?

– Hei, Ciungule, ai venit cu noi ca să vorbim sau ca să visezi la braţul lipsă? Ce zici?

Bine, gata, mă opresc aici, voiam doar să ofer o mostră din discuţia noastră. Am încheiat şedinţa cu trei concluzii, concluzia prietenilor lui Momo: ne-au tras-o şi orice-am face vor continua să ne-o tragă; a prietenilor lui Raymou: jihadului trebuie să-i răspundem cu un contra-jihad; şi concluzia prietenilor mei şi a mea: trebuie să-l tăiem pe imam.” (pp. 72-74)

Cei doi fraţi Schiller – Rachel (Rachid Helmut – Schiller) şi Malrich (Malek Ulrich) – sunt diferiţi ca temperament, preocupări, statut social şi nu foarte apropiaţi unul de celălalt. Le-aţi descrie drept personaje antagonice? Sau există o similitudine profundă între ei, dincolo de diferenţele enunţate?

Bogdan Ghiu: Cei doi sunt într-o poziţie divergentă mai degrabă, aş spune. Diferiţi, dar şi complementari întrucâtva. Sunt aduşi pe acelaşi drum de gestul fratelui mare: cel de pedepsire şi de autopedepsire totodată. Rachel se supune unui ritual de expiere – replicând modul în care au fost ucişi deţinuţii lagărelor – pentru a-şi pedepsi tatăl în efigie. Pedepsește auto-pedepsindu-se, alegând absența, moartea pe care tatăl său o dăduse „industrial”, la nivel de masă, și care îi fusese, până la urmă, dată lui însuși, într-o teribilă și implacabilă închidere a cercului. Foarte discret, văd ceva kafkian aici, în dialectica acestei relații complicate cu Tatăl.

Malrich, pe de altă parte, un băiat de stradă semi-agramat, se edifică moral în lipsa tatălui, dar şi în cea a fratelui mare, călăuzit însă de jurnalul acestuia din urmă. Reface până la un punct traseul lui Rachel (pornit pe urma lui Hans Schiller, pentru a afla adevărul despre acesta – n.red.), dar diferit fiind de acesta, se îndreaptă spre altă soluţie. Tot el realizează o conexiune pe care fratele său mai mare nu o făcuse, între nazismul celui de-Al Doilea Război Mondial şi islamizarea tot mai accentuată (cu imami dictatoriali, moschei secrete, cercuri de putere şi celule de luptă) din acea periferie pariziană în care locuieşte. Malrich creează joncţiunea între trecut şi prezent, între fascismul german şi fundamentalismul islamic radical – o legătura trans-istorică, am putea spune, care reprezintă chiar problematica, atât de provocatoare, a romanului şi care conferă o enormă tensiune ficţiunii.

Revenind la întrebare, cei doi fraţi pleacă din puncte diferite, se întâlnesc la un moment dat, Malrich se lasă condus de Rachel, apoi diverge din nou, ca soluţie. Fratele cel mic alege să lupte, să se opună, să nu lase cotropit. Trezirea lui faţă de prezent, nu doar faţă de trecut, este o priză de conştiinţă, un act moral de edificare de sine prin cunoaștere, o naștere ca subiect moral și politic, ca, altfel spus, cetățean.


„Satul neamţului este o ficţiune hiperliterară şi foarte post-modernă.” (Bogdan Ghiu)


Între jurnalele lui Rachel şi Malrich există, de la un moment dat încolo, o suprinzătoare similitudine în maniera de observare, de analiză, chiar de exprimare. Malrich îşi rafinează discursul pe măsură ce conştiinţa începe să i se trezească, să i se creeze, să înmugurească în contact cu oroarea trecută și cu cea prezentă. Această similitudine de stil şi scriitură pare să ducă la o (aparentă) confuzie de voci. Vocile naratorilor sunt faţete ale vocii auctoriale?

Bogdan Ghiu: Da, există o contaminare care se datorează, evident, şi scriitorului. Cele două voci se confundă la un moment dat, fragmentele (de jurnal) sunt alternate cumva rapid, hipnotic, încât nu mai ştii ce cui aparţine.

Dar este cumva firesc ca Malrich să preia revolta de limbaj de la fratele său. În fond, avem de-a face cu nişte existenţe scrise – pentru că, faptic, nu se întâmplă prea multe sau mai nimic (în prezentul acţiunii din roman). Din acest punct de vedere, Satul neamţului este o ficţiune în același timp hiperliterară şi foarte post-modernă. Romanul se constituie dintr-o întâlnire de jurnale, de texte: Malrich citeşte, scrie, citează din jurnalul fratelui. Cei doi nu sunt în scenă, ei trăiesc şi vorbesc prin ceea ce scriu – realizând un act de scriitură în scriitură.

Aş mai vrea să spun aici că naraţiunea post-modernă a fost acuzată de relativizare, de eliminare a politicului. Or, iată că Satul neamţului demonstrează exact contrariul: mijloacele metaliterare sau paratextuale nu exclud neapărat caracterul politic implicat al unui produs literar. Un alt roman al lui Sansal (cel de debut, Jurământul barbarilor, pe care de asemenea mi-ar plăcea să-l traduc) mi-a adus aminte, tocmai prin aceeastă combinație de postmodernism care reușește să fie extrem de politic, de extraordinarul Susține Pereire al lui Antonio Tabucchi.

Satul neamtului

Şi pentru că tot aţi amintit de scriitură, care sunt dificultăţile pe care vi le-a ridicat romanul în procesul de traducere?

Bogdan Ghiu: Devenirea aceasta a lui Malrich, fratele cel mic, golănașul, acel pierde-vară de banlieu, inclusiv la nivelul limbajului. Comunicarea lui Malrich începe cu un argou stradal, pe care l-am transpus, nu l-am tradus (căci acesta nu poate fi tradus, fiind extrem de particularizat, de contextualizat, de idiomativ). În original, limbajul acesta este mai „verde” cumva. Dar nu am vrut să insist în această direcţie, pentru că accentul cărţii nu cade aici, pe vorbirea golănească, pe oralitatea de cartier. Există doar câteva momente argotice, care trebuiau marcate ca punct de pornire în evoluţia acestui băiat. El se exprimă cumva brut până la sfârşit, nu este un literat, nu știe propriu-zis să scrie, asemenea fratelui său mai mare, în roman el apare asistat în redactare de o profesoară – un bun truc, alibi stilistic al autorului. Rachel e mai îngrijit în comunicare, mai cultivat, mai moral, însă nici el nu este un om de litere – cum, de altfel, nici autorul nu este. Dar a făcut, la fel ca și acesta, studii superioare, și-a dus la bun sfârșit ciclurile de formare.

Dar Malrich se auto-cultivă, inclusiv în exprimare. Deşi, la sfârşit, recunoaşte şi îi mulţumeşte, așa cum spuneam, unei doamne profesoare pentru că l-a ajutat cu textele, i-a redactat materialele – autorul oferă o cheie interesantă aici… Sunt straturi aproape inobservabile, instanţe care intervin şi fac din această carte un produs literar complex, o construcție mai complicată, cu mai multe mize și cu mai multe rezolvări („tehnice”) decât poate să pară.

Oricum, grija mea a fost să transpun totul în traducere, inclusiv această evoluţie a lui Malrich. Pentru că totul, în acest roman, e limbaj, prin limbaj, nu se întâmplă nimic „direct”, totul provine din documente, din urme scrise.

Vreau să precizez că am avut parte şi de un redactor foarte bun, Iuliana Glăvan, care a înţeles jocurile de limbaj şi mi-a propus soluţii de îmbunătățire în privinţa oralităţii, în sensul interpretat de mine.  Traducerea este scriitură secundă, dar şi deschisă, poţi oricând să revii asupra ei, este la infinit perfectibilă. Ceea ce pare un neajuns trebuie privit şi ca o şansă.

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Aș mai vrea să adaug că această traducere, realizată, vă voi spune imediat cum, în colaborare cu soția mea, Mădălina Ghiu (unul dintre cei mai apreciați editori și redactori de carte din literatura română actuală – nu o spun eu, o spun autorii), este importantă pentru mine și din alt punct de vedere. Un punct de vedere pe care l-aș putea numi metodologic și chiar pedagogic. Satul neamțului este prima carte la traducerea căreia m-am conformat eu însumi protocolului pe care eu îl recomand, ca pedagog al traducerii („profesor de traducere” este o expresie fără sens), mai tinerilor mei colegi, în cadrul diverselor ateliere pe care le țin. Este vorba de traducerea așa-zis analitică, în care, într-o primă etapă, separat de scrierea ca atare a traducerii, de producerea propriu-zisă a textului românesc al traducerii, încerci să reperezi și să rezolvi toate dificultățile de traducere, tocmai pentru ca mai apoi să poți să scrii propriu-zis traducerea, fără a te mai întrerupe, pentru a putea să intri, să te apropii cât mai mult de fluxul stilistic, emoțional, ideatic al scriiturii efective a autorului. Acest model al traducerii „analitice”, al separării cercetării de arta scrisului, este pur ideal, nu poate fi niciodată aplicat până la capăt, întotdeauna, în actul de scriere al traducerii, vei mai întâlni cuvinte, locuri, turnúri etc. care vor trebui cercetate, evaluate, negociate. A traduce nu înseamnă a transpune dintr-o limbă în altă limbă, ci a crea în limba-țintă idiomul particular, limba individuală, actuală, actualizată, performanța lingvistică pe care o constituie orice operă, orice carte cu adevărat de literatură. A traduce nu este un joc în doi, ci în trei, patru etc. O limbă este un set de potențialități, de posibilități, de virtualități, de „unelte”, pe care o operă literară o actualizează creând, propriu-zis, o limbă nouă. În traducerea Satului neamțului, etapa sau munca de cercetare a fost încredințată în special soției mele. Atâta doar că modelul „analitic” este, așa cum spuneam, ideal, în practică etapele traducerii nu pot fi separate atât de tranșant. Traducerea va rămâne întotdeauna spontan-„sintetică” (sau sincretică). Am ajuns să fac această distincție din motive și în context, repet, pedagogic. Experimental, am aplicat aceste recomandări procedurale acum, în Satul neamțului.

Spuneaţi mai devreme că autorul este economist, că a lucrat ca inspector în Ministerul Industriei, iar literatura era un hobby pentru el. Şi, totuşi, proza lui este foarte (bine) lucrată…

Bogdan Ghiu: Adevărat. Aş adăuga că este intens poetică, moral-poetică. Boualem Sansal construieşte o poezie a spaţiilor lunare ale Algeriei, îţi face plăcut literar un pustiu arid. Peisajele descrise de el au fost comparate cu ale lui Camus, alt mare scriitor algerian. Ca mesaj, structură şi limbaj, Satul neamţului este un roman foarte unitar, un adevărat tur de forţă.

„Gândindu-mă, tocmai, la el, la munca lui atât de tracasantă şi care-i aducea atât de puţine satisfacţii, am ajuns să adun şi să colaţionez o mulţime de informaţii despre camerele de gazare şi crematorii. Voiam să ştiu cum arăta viaţa lui de zi cu zi în slujba exterminării. Am considerat, de asemenea, că pentru a-ţi putea judeca tatăl trebuie să-i cunoşti crimele în detaliu, să le defineşti şi să le caracterizezi fiecare etapă şi să le reconstitui cât mai îndeaproape desfăşurarea. Mai rămâne capitolul circumstanţelor, dar am reflectat deja asupra acestei chestiuni şi cred că am ajuns la concluzia că un om contaminat de Rău care nu se sinucide, care nu se revoltă, care nu se predă pentru a cere dreptate în numele victimelor sale, ci, dimpotrivă, fuge, se ascunde şi organizează uitarea pentru tovarăşii săi nu are dreptul să fie compătimit, nu are dreptul să beneficieze de vreo circumstanţă atenuantă.” (p. 157, Jurnalul lui Rachel, iunie-iulie 1995)

Să revenim la Rachel. Acesta este o persoană cu o profundă conştiinţă morală, care pleacă în căutarea adevărului absolut, reface drumul tatălui său pentru a înţelege, a descoperi implicarea lui Hans Schiller în Holocaust. Sfârşitul acestui parcurs coincide cu gestul său final, compensatoriu, de sinucidere. Cronici literare franţuzeşti îl catalogau drept un gest ambiguu, un eşec al căutărilor sale, o fugă de propria genetică. Care este interpretarea dumneavoastră?

Bogdan Ghiu: Este un gest introvertit. Orice gest de sinucidere este un act de nebunie. Rachel, fiul cel mare și realizat, cade în povestea tatălui său, o poveste lipsă, de altfel – „de ce nu ne-ai spus, tată?” –, e absorbit de ea, dar nu mai are cum să-şi consume revolta. Şi atunci o întoarce asupra lui însuşi. Se izolează, se degradează, iese din lume – şi fizic, aplicându-şi Soluţia finală. Acesta este modul său de a-şi pedepsi tatăl (care fusese deja pedepsit, fiind ucis în Algeria de urmaşii celor antrenaţi de el – ca într-o istorie care îşi muşcă coada). Fiul cel mare mai închide o dată cercul pedepsirii tatălui, aplicând însă şi judecata.

Sunt acolo nişte pagini extraordinare, care conţin nu doar memorie pasivă, dreaptă judecată, ci şi ardere. Rachel este consumat, înghiţit de (propriul) trecut. Nu face doar un efort intelectual, intră în joc cu totul, devine captiv, se predă istoriei, își asumă istoria, încercând să o depășească fără, însă, a o uita. Dimpotrivă!

Versiunea propusă de Rachel este o fatalitate. O versiune ideală în care nefiinţa, neantul sunt incluse. Este, ca şi literatura, un spaţiu experimental. Rachel experimentează o soluţie. Şi, până la urmă, misiunea lui este îndeplinită.

Cum decodificaţi finalul? Confruntat cu descoperirile lui Rachel, evoluţia lui Malrich este una autoformatoare de conştiinţă – şi în acest sens jurnalul său trimite la bildungsroman. Parcursul său nu se va finaliza însă până la sfârşitul cărţii, iar revolta lui nativă nu îşi va găsi un debuşeu clar. Acest lucru ar putea sugera că pe Malrich îl aşteaptă un eşec la capătul drumului? Sau dimpotrivă, că există o soluţie de prevenire a răului istoric (oricare ar fi acesta) care urmează să fie găsită de altcineva, de cititori, de societate?

Bogdan Ghiu: Este un final deschis.

Malrich se auto-luminează, se auto-edifică, se lasă crescut, educat, format de un tată-lipsă și de un frate mai mare lipsă, aşa cum fratele său se iniţiase istoric tot pe fondul unei lipse. Dar Rachel are de înfruntat o absență de un grad crescut, absolut chiar – abisal –, care îi „excită” suprem ființa, obligându-l să devină, să se nască.

Face conexiunea între extremisme – suprapunând imaginea Führerului peste cea a imamului –, fapt care îi conferă o privire asupra prezentului, a actualității, total diferită de a altora. Odată cu această asociere trans-istorică, Malrich trăieşte o metanoia extraordinară.

Trebuie spus că fratele cel mic nu ar fi fost nimic fără cel mare (adică în absenţa jurnalului acestuia). Dar, spre deosebire de Rachel, Malrich se lasă atras cumva în cercurile concentrice ale istoriei, apoi vrea să iasă, să rupă aceste cercuri ale fatalității. Devine, la propiu, un erou care se luptă cu destinul. El reprezintă vitalitatea străzii, dorinţa de supravieţuire. Este un soi de neo-rezistenţă aici – în carte nu apare cuvântul rezistenţă, dar în Franţa, cuvântul are o istorie bogată, cu trimitere la Rezistența anti-fascistă.

Cum va acţiona? Nu ştim, poate să devină un fel de contra-imam, poate să-i denunţe pe islamiştii radicali, să ţină prelegeri publice. Sau poate să treacă la luptă armată. Suntem pe tărâmul speculativului acum. Finalul este trimis spre noi, ne priveşte. Aşa cum Malrich preia ştafeta de la Rachel, noi, cititorii, o preluăm de la fratele cel mic.

Care dintre opţiuni este cea mai bună? Iarăşi nu ştim. N-ar fi bine să fim şi morali şi totodată să acţionăm…?

Rezumând – nu există o „soluţie finală”, deci, perfectă, oferită de autor. Se păstrează ambiguitatea, ni se propun doar versiuni ideale, „ideal-tipuri”, ca să-l citez Max Weber. Nu e maniheism, e literatură. Cum se spune în semiotică, finalul este pragmatic deschis, îi revine utilizatorului.

Boualem Sansal, september 2016 | credit foto: Leonardo Cendamo/Leemage

Boualem Sansal, september 2016 | credit foto: Leonardo Cendamo/Leemage

Paralela între ascensiunea nazistă şi extremismul islamic vi se pare corect fundamentată?

Bogdan Ghiu: Sansal a fost învinuit, de către unii istorici, că forţează această asociere. Pe fond, cartea este foarte discutată în străinătate.

Americanii au insistat în direcţia paralelismului, traducând romanul sub un titlu „mixt” – The German Mujahedin – care oglindeşte atât combinaţiile de nume franco-germano-arabe ale personajelor din carte, cât şi conexiunea nazism – fundamentalism islamic despre care am vorbit.

Dar Satul neamţului este literatură, o istorie experimental-contrafactuală într-un fel. Asta e literatura, asta trebuie să fie romanul: să ne facă să nu repezim orbește, automat, în reacțiile noastre, să adăstăm puțin, să reflectăm. Căci totul, în jurul nostru, prin intermediului mediului ultra- sau omni-tehnologic în care am ajuns să trăim, ne invită la formarea de reflexe condiționate, la soluții de-a gata. Rolul literaturii și al artei devine, azi, mai important ca oricând pentru libertatea, pentru autonomia, pentru suveranitatea noastră.

Acum aș vrea să fac o paranteză despre un subiect pe care nu aş vrea să-l trec cu vederea. Mica polemică a lui Sansal cu literatura, în primul rând cu Primo Levi – un autor care a reprezentat pentru lagărele de concentrare naziste, în privinţa conştiinţei, ceea ce a fost Soljeniţân pentru Gulagul sovietic. Mica polemică e foarte interesantă şi într-un fel nedreaptă la un moment dat, privind modul aşezat, calm, de prezentare a atrocităţilor trăite. Cei care au scăpat din lagăr vorbeau foarte neutru despre experienţa trăită, pentru că erau supţi de oroare, aşa cum reiese şi din scrierile lui Robert Antelme, de pildă, care luni de zile nu a putut să scoată niciun cuvânt, după cum povesteşte Marguerite Duras (soţia lui) în Durerea. Este o reacţie firească, indiferent de lagăr şi de regim. Nemulţumirea (faţă de modul de prezentare neutru – n.red.) exprimată de Sansal, prin intermediul lui Malrich, este un semn de vitalitate. Autorul îşi joacă convingerile şi dilemele, cu curaj, prin personajele sale. Din alte convorbiri, reiese că Sansal îl venerează pe Primo Levi, pe drept cuvânt.

Ca să revin la întrebarea de mai sus, aducerea laolaltă a nazismului şi a fundamentalismului islamic este forţată. Evident, cele două forme ale răului sunt contextual diferite. Au origini diferite în sens istoric, religios… Boualem Sansal face o ipoteză mentală experimentală, care reprezintă chiar specificul literaturii, pentru că numai literatura îşi permite să lanseze o astfel de provocare.

O precizare – istoria contrafactuală este un fel de literatură făcută cumva chiar de istorici. Epopeile din antichitate erau contraistorie, erau acel „als ob”, o spune deja Aristotel în Poetica

Având în vedere că Satul neamţului are o semnificaţie mai mult morală decât istorică, replicile de exactitate trebuie să le dea istoricii, ei trebuie să documenteze aici. De asemenea, Sansal are alibiul că pune această paralelă în seama unui personaj.


„Conştiinţa morală individuală trebuie să lumineze, să creeze conştiinţa istorică colectivă.” (Bogdan Ghiu)


Boualem Sansal vorbeşte în cartea sa nu doar despre Holocaust şi radicalizarea islamică, ci şi despre mercantilismul occidental. În subsidiar, este inserată critica la adresa lăcomiei multinaţionalelor. În alt context, autorul arată cu degetul, acuzator, şi spre indolenţa autorităţilor franceze. Pare să spună că nu există nevinovaţi în săvârşirea răului universal. Care ar fi valorile după care ar trebui să ne ghidăm din perspectiva autorului algerian?

Bogdan Ghiu: Într-adevăr, există o critică subiacentă, la marginea litotei, la adresa ideii de dominaţie, de globalism corporat multinaţional. Sansal procedează corect, nu vrea să fie acuzat de partizanat – nu vrea să-i critice doar pe unii şi să-i ia în braţe pe alţii. Autorul ne arată cum să lucrăm cu actualitatea, chiar cu ştirile. Cum să ne producem acte de lămurire personală, accesibile oricui, indiferent de şcoală, de pregătire. Malrich, un băiat simplu, trăieşte această metanoia iniţializată de un, să-i spunem, Mesia mort (ca să forţăm o comparaţie) şi decide să lupte. Valorile sunt implicite. Trezirea – să înţelegem lumea în care trăim, să nu credem tot ce ni se spune, să căutăm să aflăm noi înşine. Şi rezistenţa luminată. Acesta şi este mesajul cărţii, până la urmă.

Adaug că aceste comentarii critice din fundal sunt accente bine puse, care să nu atragă atenţia în mod special, pentru că interesul acestei cărți e în cu totul altă parte. Dar întregesc tabloul cărţii, adăugând prezentul de periferie, dar şi prezentul bogătaşilor. Pentru că, de fapt, globalismul, ca fundamentalism economic, nu se opune, ci este complementul fundamentalismelor religioase, toate fiind ceea ce Evgeny Morozov, un critic al tehnologismului, numește foarte bine „soluționism” – care nu are cum să nu aibă legătură cu „Soluția finală” a nazismului. Cele două fundamentalisme sau „soluționisme”, cel economic și cel religios, unul aparent progresist, altul aparent conservator, țin în clește, ca falsă alternativă, lumea contemporană.

„Îmi era ciudă pe tatăl meu care făcuse din noi nişte paria. Îmi era ciudă pe Dumnezeu, care a vrut ca lucrurile să fie astfel, el, care se revarsă în voie prin universul său, invizibil şi liniştit, fără să ne audă strigătele şi fără să ne răspundă vreodată la rugăciunile noastre. Dar nu îmi pasă de el, adevărul lui nu este şi al nostru, iar adevărul nostru nu este şi al lui. Nu e de-al nostru. Iată de ce vreau, de ce îmi doresc ca jurnalul meu să ajungă citit în întreaga lume, la oameni ca mine, ca noi. Nu am nimic de ascuns, nu vreau să ascund nimic, vreau să fiu văzut aşa cum sunt, să se ştie cine sunt şi de unde vin. M-am ridica şi am urlat cu braţele în aer: Sunt Malrich, fiul ofiţerului SS Hans Schiller, vinovat de exterminare, port în mine cea mai mare crimă a lumii, sunt depozitarul ei şi mi-e ruşine, mi-e frică, vreau să mor! Vă implor să mă ajutaţi, nu mi s-a spus nimic, totul a căzut pe umerii mei şi nu ştiu de ce. Fratele meu s-a sinucis, părinţii şi vecinii noştri au fost asasinaţi şi nu ştiu nici de ce, nici de cine, sunt singur, singur ca nimeni altul pe lume! Şi atunci m-a cuprins adevărata furie, furia cea neagră, nu avem dreptul să ne văicărim, singura adevărată e răzbunarea, Nakam, îi uram pe islamişti, pe câinii ăştia, pe naziştii ăştia, voiam să-i căsăpesc pe toţi, până la ultimul, cu nevestele, copiii, nepoţii şi părinţii lor, voiam să le distrug casele, moscheile, pivniţele, reţelele aflate în conservare, să-I vânez până pe lumea cealaltă, iar acolo să-i zdrobesc în faţa lui Dumnezeu însuşi, a acelui Dumnezeu ai cărui adepţi privilegiaţi se laudă că suntem.” (pp. 186 – 187, Jurnalul lui Malrich, 16 decembrie 1996)

Satul neamţului este un roman al conștiinței morale individuale sau al conștiinței istorice colective?

Bogdan Ghiu: Al unei necesităţi: conştiinţa morală individuală trebuie să lumineze, să creeze conştiinţa istorică colectivă.

Cei doi fraţi din carte trec prin procese de cogniţie, fac raţionamente bazate pe cunoaştere, după care urmează transpunerea într-o concluzie morală. Tocmai această legătură cauzală cunoaștere-decizie morală-acțiune (politică) este, azi, ruptă, și trebuie refăcută. Deciziile celor doi frați diferă, dar ceea ce îi uneşte este travaliul intelectual-moral individual, fără de care nu ar fi posibilă o conştiinţă colectivă.

În ciuda acuzelor pe care le face explicit sau implicit și în ciuda pesimismului și chiar a nihilismului afișat, Sansal aduce totuşi un mesaj pozitiv, propunând un soi de activism, sau mai degrabă de voluntarism, de neo-rezistență. Depinde de noi să împingem istoria într-o direcţie sau alta.

În privinţa unei soluţii de prevenire a răului istoric sub orice formă şi, din perspectiva altor romane scrise de Boualem Sansal (2084. Sfârșitul lumii, de pildă), îl consideraţi pe autor optimist, realist sau pesimist?

Bogan Ghiu: Sansal e pesimist doar la nivelul constatărilor, care pot părea uniforme, generalizatoare. El creează un fond negru, pe care, prin contrast, să se distingă, ca niște scântei sau doar ca niște licurici, idei, iar personajele să îşi poată creiona un (alt) destin. Dacă ar exista soluţii la cheie, o bucată de lume bună de-a gata, atunci ne-am putea retrage liniştiţi cu toţii, ca să ne gândim cum s-o reproducem. Or, critica lui are un rol pedagogic, formator. Ne semnalează că trebuie să rămânem mereu atenţi şi să lucrăm în primul rând cu noi înşine.


Bogdan GHIU este poet, eseist (literatură, filosofie, media, arhitectură și urbanism, artă contemporană), traducător, teoretician și pedagog al traducerii, jurnalist, realizator radio-tv.

Membru al Generației 80 și fost membru al Cenaclului de Luni.  Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al comitetului de conducere al PEN Club România (responsabil „Traducere și Drepturi Lingvistice”), al ATLAS (Association pour la Promotion de la Traduction Littéraire, Franța) și ARTLIT (Asociația Traducătorilor Literari din România). Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” acordat de Președinția României.

Pionier, imediat după Revoluție, al cronicii TV în România: „Ochiul de sticlă” (revista 22, 1990-1991), „Catodul psihic” (revista Epoca, 1990-1991), „TV (Totul de vânzare)” (revista Dilema, 1993-1998) și „media-prim-ajutor” (revista Cuvântul). În prezent, titular al rubricilor săptămânale „De-clic(k)/Atelier deschis” (Observator cultural), „Evul Media” (www.liternet.ro) și al rubricii zilnice de cultură urbanistică „Unde ne oprim în București” (Radio România Cultural); colaborator permanent al revistei Arhitext (www.arhitextdesign.ro) și, ocazional, al revistei Sinteza.

Este autorul a peste șaizeci de traduceri de filosofie, științe umaniste și literatură franceze, și autor, alături de curatorii internaționali de origine română Maria Rus Bojan și Ami Barak, al proiectului Performing History, care a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneția din 2011. Curator general al trienalelor de arhitectură East-Centric Fluenţe (2010), Trans(a)parenţe (2013), Drifting Architecture (2016) și Acasă (2019), organizate de Fundaţia Arhitext.


Boualem Sansal, „Satul neamţului sau jurnalul fraţilor Schiller , Editura Humanitas Fiction, 2018, 264 pagini.

Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.