Cu o putere de muncă gargantuescă (aici, nici un superlativ nu ar ajunge în marginea hiperbolei), jonglează năucitor cu domenii de proprie expertiză sensibil diferite. De o directeţe tonică, cu rare bemoluri şi nicicând corozivă, respinge prejudecăţi ori jumătăţi de măsură, plonjând rapid spre miezul problemei (oricare ar fi acela) – în scriitură sau în discuţia faţă în faţă.

Aşa am cunoscut-o pe doamna Antoaneta Olteanu, acum aproape un an, când am invitat-o să discutăm despre cărţi, scriitori ruşi (dar nu numai), profesorat-mentorat, starea educaţiei naţiei, muncă versus răsplată, altele asemenea.

Profesoară la catedra de Filologie rusă şi slavă (Universitatea din Bucureşti), Antoaneta Olteanu are un CV nu impresionant, ci doborâtor. Pentru a enumera doar câteva dintre îndeletnicirile domniei sale: a participat la proiecte de cercetare de mai lungă ori de mai scurtă durată, a publicat sumedenie de cărţi de autor, a tradus 72 de cărţi (72!), la care se adaugă cele, deloc puţine, aflate în curs de apariţie.

Astăzi, Antoaneta Olteanu ne-a explicat că profesia de traducător nu poate fi decât o profesiune de credinţă, pentru care talentul, cercetarea, munca asiduă (cu textul şi cu tine însuţi/însăţi) sunt doar începutul unei liste de ingrediente indispensabile.

***

Înainte de toate, cum şi când s-a născut dragostea dumneavoastră pentru literatură? Pentru literatura rusă în mod special?

Antoaneta Olteanu: Literatură am tot citit de mic copil, dar la nivel profesionist, totul a început în liceu, nu e nimic deosebit nici aici. Oricum, sînt pasiuni și pasiuni. E cu totul altceva literatura cînd o predai și, după ce depășești stadiul de cititor pasionat, începi să devii cititor avizat, iar asta îți dă mari satisfacții. Literatură rusă am început să citesc destul de tîrziu, evident, clasicii – Dostoievski, Tolstoi, Cehov –, dar abia de cînd am început să predau literatură rusă contemporană, literatură antitotalitară, distopii ș.a., lucrurile se află la un cu totul alt nivel. Mă bucur că am încă destul timp și pentru literaturile (lecturile) mele!

Ce cărţi v-au marcat, v-au format… începând de la primele lecturi şi până astăzi?

Antoaneta Olteanu: Cum am mai răspuns la o leapșă de pe Facebook, lecturile formative au avut și ele locul, timpul și mai ales rostul lor. De la Jules Verne (am citit la gimnaziu toate volumele) la Constantin Chiriță, cu Cireșarii, dar și cu multă literatură polițistă – acesta era timpul meu liber în școala generală. Liceul a venit cu pasiunea mea pentru zbor, de aici îndrăgostirea iremediabilă de cărțile lui Doru Davidovici, la care am asortat mistere de înalt nivel – Thomas Mann, Muntele vrăjit, Hermann Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, pentru a ajunge apoi la Mircea Eliade – proza, dar mai ales scrierile de istorie a religiilor. De la Zalmoxis la Ginghis-Han a fost cu adevărat o inițiere ce nu a rămas fără urmări, pentru că drumul lui Eliade, împletit cu cel al altora, m-a format ca etnolog.

Și așa, din uimire în uimire, pentru că, pînă azi, încă sînt îndrăgostită de cărți nou-apărute – Sașa Sokolov, Școală pentru proști, Mihail Șișkin, Scrisorar, Vladimir Sorokin, Kremlinul de zahăr, Vladimir Lorcenkov, Acolo unde curg rîuri de lapte și miere, Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului; Ocna, ce binecuvîntare!, Lena Constante, Evadarea tăcută … și multe, multe altele! E o mare fericire că pot să citesc cărțile și ca profesionist!

Când aţi ştiut că vreţi să traduceţi? A fost coup de foudre, pasiune sau aţi simţit-o doar ca pe o muncă frumoasă pentru care vă simţeaţi pregătită?

Antoaneta Olteanu: Foarte tîrziu! Ca filolog, mă interesa, evident. Dar eu în primul rînd am fost autor – am debutat în anul 1998 cu cinci volume – unul de civilizație rusă, unul de literatură rusă, curs universitar, și alte trei de etnologie. Și apoi au urmat alte multe volume de etnologie, apoi cele de proză rusă contemporană, ediții de etnologie, cărțile de cultură și civilizație rusă, de mentalitate balcanică… Și altele, și altele care încă își așteaptă rîndul. Un prieten bun mă tot îndemna să traduc, zicea că era păcat să se piardă un asemenea simț al limbii manifestat de mine! Dar eu, nu – cît încă mai am ce spune ca autor, scriu, după aceea îi traduc pe alții…

Care a fost prima carte tradusă? Aveţi o poveste legată de aceasta?

Antoaneta Olteanu: Prima carte tradusă a fost Frumoasa rusoaică de Viktor Erofeev. Povestea ce o însoțește este demnă de povestit, pentru că arată două lucruri fundamentale: cît de greu e să traduci și ce mult te marchează o traducere.

Am început-o cu mare suprindere, ca să nu zic altfel. Dar un Vărsător nu se lasă așa de ușor dovedit cu una, cu două, e deschis la nou, așa că dă-i mai departe cu imaginile șocante, jocurile de cuvinte năucitoare și alte sofisticării lingvistice. Cu tot efortul meu, rămîneau destul de neclare cîteva locuri în carte, moment în care am început să apelez la cîțiva prieteni nativi. Ei nu vedeau însă o problemă acolo unde semnalam eu, dar mie lucruri tot nu mi se lămureau. Și așa am ajuns la Sașa Beliavschi, care, de la Moscova lui radiofonică, m-a ascultat cu mare atenție și m-a scos din impas. Nici pentru el nu a fost ușor. Și-a cumpărat cartea, pentru a vedea mai bine contextul larg, și apoi, cu ajutorul unor jurnaliști străini din cercul corespondenților, am ajuns, și eu, și el, la sensurile obscure din niște propoziții extrem de banale… După care, năucită și eu de ce însemna pentru ruși tipul acesta de scriitură, m-am cufundat în descifrarea fenomenului postmodernist de aici și am scris o prefață de vreo 60 de pagini, care a stat la baza viitoarei mele cărți de proză contemporană. Apoi, toate cărțile care mi-au venit în cale, fără să le aleg, au avut povestea lor și mai ales o contribuție importantă la formarea mea, un lucru pe care îl consider mai mult decît mistic!

Antoaneta Olteanu, prima călătorie la Moscova (1991)| Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Antoaneta Olteanu, prima călătorie la Moscova (1991)| Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Sunteţi profesoară la Facultatea de limbi şi literaturi străine, membră FITRALIT, participaţi la conferinţe, aveţi şi o specializare în etnologie… Ce altceva mai faceţi?

Antoaneta Olteanu: Păi, pornind de la partea de cultură și civilizație rusă, dorind eu să scriu despre civilizația sovietică, am ajuns la literatura antitotalitară. Utopii-distopii, proza de lagăr și satire politice – nu sînt doar literatură contemporană, ci un capitol distinct, un domeniu de graniță care mi-a adus și el multe bucurii. În curînd o să-mi apară două volume de autor dintr-o trilogie, Sovietland, consacrată experiențelor atît de diferite din fostul spațiu sovietic, care ne-a marcat și pe noi atîtea decenii.

Aţi simţit, în vreun moment al carierei, că aţi dori să vă dedicaţi exclusiv profesiei de traducător?

Antoaneta Olteanu: Da, evident. Cînd mi-am dat seama cîte lucruri așteaptă să fie traduse și că nu sînt așa de mulți traducători din rusă pe cît se pare și pe cît e nevoie, și mai ales cînd, în mediul academic, a început să înflorească o birocrație arborescentă care nu e decît hîrțogărie și care îți mănîncă atît din timpul de pregătire pentru predare, din cel pentru cercetare, dar și din cel pentru traducere. Însă, pentru că e vorba și de un aspect financiar, e destul de greu să fii liber profesionist în ale traducerilor. Editurile nu plătesc la fel de repede cît traduci, și nu mereu ai cărți de tradus, nimeni nu-ți poate garanta un flux normal al traducerilor care să te ajute să trăiești din ele…

Actul traducerii creează dependenţă? De fapt, ce înseamnă traducerea pentru dumneavoastră? Un hobby necesar, obligaţie morală faţă de un text străin bine aprofundat?

Antoaneta Olteanu: Creează dependență în măsura în care abia aștept să traduc altă carte, a unui scriitor pe care l-am tradus deja, a unui scriitor nou, dintr-un alt domeniu decît cel beletristic. În primul rînd, așa cum am mai spus, fiecare carte vine cu o surpriză pentru mine, pe care o pot descoperi de la început sau mai tîrziu, și aștept cu mare emoție revelația.

De partea cealaltă, nu e hobby, nu mai are cum să fie. Deja e traducere profesionistă și obligația morală primează – față autorul, de cele mai multe ori la distanță, nu mereu cunoscut, dar și față de cel care te-a angajat. Nu în ultimul rînd, față de cititor. Și eu sînt cititoare și sînt furioasă cînd găsesc traduceri, nu are importanță din ce limbă, scrise cu picioarele; nu vreau să produc și eu asemenea frustrări altora. Plus obligația față de promovarea unui nou autor, a unei scrieri bune, care altfel ar rămîne în uitare pentru spațiul românesc, care nu ar mai putea să-i influențeze așa de mult pe cititorii, pe oamenii de cultură sau pe scriitorii de aici.

Mai ştiţi câte cărţi aţi tradus până acum? Aţi tradus şi în paralel? Cam la ce interval de timp simţiţi nevoia sau sunteţi îndemnată/obligată să începeţi o nouă traducere?

Antoaneta Olteanu: Am tradus pînă acum 72 de titluri și în prezent am șase pe șantier. Dar asta nu înseamnă că traduc în paralel. Probabil se poate și așa, dar prefer să rămîn concentrată în universul cărții pe care am început s-o traduc, să trăiesc și eu acolo, pînă ce firul narativ se încheie. Așa cum am spus mai sus, la noi nu se poate face o programare prea riguroasă a ordinii traducerilor. E vorba de programul editurilor, care are logica lui, nu mereu de înțeles. Sînt perioade în care nimeni nu are nici o traducere presantă, și perioade în care apar trei, patru edituri cu dorințe arzătoare de a finaliza repede ultimul proiect rusesc. Uneori pot să fac față presiunilor, alteori nu. Deși nu prea au fost multe cazuri de a refuza o traducere…

Călătoriţi destul de mult. Aţi vizitat locuri în care se desfăşoară acţiunea unor romane, aţi refăcut traseul vreunui personaj din cărţile traduse pentru a intra în atmosferă?

Antoaneta Olteanu: Da, mi s-a întîmplat asta, dar, din păcate, nu am putut să explorez așa de mult pe cît am dorit. Cînd am fost la Kiev am regăsit acolo multe dintre realitățile descrise de Andrei Kurkov în romanele lui și mi-a părut rău că nu am cunoscut orașul înainte de a traduce cărțile. Spațiul rusesc îmi este mai familiar și mă bucur să localizez mental acțiunea unor romane care astfel capătă o altfel de „noimă”.

Cunoaşteţi personal o seamă de autori ruşi contemporani. S-a întâmplat să comunicaţi cu ei pentru a afla mai multe despre textele lor, despre sensuri ascunse poate? Există vreun autor rus de care vă leagă prietenia, dincolo de profesie?

Antoaneta Olteanu: Din fericire pentru mine, cunosc cîțiva autori dintre cei pe care i-am tradus – Mihail Șișkin, Andrei Kurkov, Vladimir Lorcenkov, Marina Stepnova, Anna Bîkova – sau nu – Irina Denejkina, Evgheni Vodolazkin, Guzel Iahina. E o mare bucurie să ai ocazia să discuți cu ei, despre ultima lor carte, despre realitățile rusești, despre situația din literatură, despre alte lecturi ale lor. Cînd am tradus Scrisorar al lui Șișkin m-am întîlnit cu Mihail abia după ce l-am încheiat, dar am avut ocazia ca, în Elveția, la un seminar cu traducătorii lui, să pun întrebările care mă frămîntau. Și cu ceilalți scriitori m-am întîlnit tot după finalizarea traducerii, dar nici nu am avut probleme pe care să fi dorit să le rezolv contactîndu-i. Și, din toată această paletă, desigur, cu Mihail Șișkin și Andrei Kurkov sînt nu numai traducătoarea lor, ci și o prietenă din România…

Antoaneta Olteanu şi Mihail Şişkin (Elveţia, 2011) | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Antoaneta Olteanu şi Mihail Şişkin (Elveţia, 2011) | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Câte ore traduceţi pe zi? Care este rutina de lucru când începeţi munca la o nouă carte? Cât de des căutaţi în dicţionare? Ce alte surse de documentare mai folosiţi?

Antoaneta Olteanu: Traduc pe zi cît apuc. Rareori am intervale libere de timp, cînd pot traduce zile în șir, zile la rînd, doar cu scurte pauze. De regulă ziua e mai complicată – ieșiri, cursuri, întîlniri, chestiuni administrative, călătorii. Dar, indiferent ce ar fi, încerc să nu las o zi fără să traduc ceva, cît de puțin, măcar zece pagini, dacă am ceva relativ urgent. Dacă nu, ritmul se stabilește din momentul cînd se aranjează în program cartea.

Vorbiţi-ne puţin despre evoluţia modului dumneavoastră de traducere odată cu apariţia internetului, cu deschiderea accesului spre alte resurse – informaţii, documente din spaţiul online.

Antoaneta Olteanu: Existența internetului este mană cerească pentru un traducător, și acest lucru l-am simțit pe propria piele. E o distanță ca de la Pămînt la Lună între anul 2006, cînd am tradus Frumoasa rusoaică, și anno domini 2018. Acum găsești orice pe net, mai ales în spațiul rusesc. Dicționare neprețuite, bloguri, pentru că nu tot ce vrei se găsește în dicționar!, interviuri ale scriitorilor care reușesc să mai decripteze cîte ceva din misterul interpretării ș.a.m.d. Eu nu mai folosesc de mulți ani dicționarele pe hîrtie, și pentru că sînt incomod de folosit, și pentru că sînt incomplete. Pînă și pentru sinonime tot la internet apelez, cînd cuvintele nu vin repede la raport!

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Şi pentru că tot am deschis capitolul informatizare şi automatizare, consideraţi că softurile de tradus specializate, cele care se folosesc acum la Bruxelles, reprezintă o ameninţare pentru traducătorii literari?

Antoaneta Olteanu: Nuuu, nici vorbă. Nu pot pricepe cum funcționează aceste softuri, deși mi s-a explicat de cîteva ori. O americancă, la Congresul traducătorilor de la Moscova, a făcut o propagandă intensă unuia dintre ele, arătîndu-ne ce ușor e să-l folosești! Pledoaria a stîrnit rumoare, indignare din partea multor confrați. Oricum tu, traducător, trebuie să introduci în program traducerile cuvintelor, cu variantele lor, pentru ca mașina să le selecteze cînd vrea ea. Da, da, cînd vrea ea, pentru că te obligă pînă la urmă să se uniformizeze exprimarea – constatînd preferința unui scriitor pentru un cuvînt, va tinde să-l impună peste tot, în dauna sinonimelor. Și asta înseamnă o platitudine care nici măcar nu există în original. Textul literar e un text viu, cu erori, inconsecvențe, licențe poetice, jocuri de cuvinte proprii sau cunoscute, care cer o anumită abordare în română, în acord cu particularitățile limbii țintă, fără a scădea însă din specificul scriiturii originale. Mecanicizarea textului este o absurditate. Poate că lucrul acesta se poate aplica la limbajele tehnice, să spunem, dar nu bag mîna în foc că ar fi bun și aici…

Revenind la traducerile dvs. Mai ştiţi care carte v-a provocat mai mult decât toate celelalte, care a ridicat cele mai multe probleme de limbaj sau de altă natură?  

Antoaneta Olteanu: În afară de Frumoasa rusoaică, pe care am menționat-o, am mai avut cîteva cărți „nesuferite” din punct de vedere lexical și stilistic – Domnii Golovliov de M.E. Saltîkov-Șcedrin, și povestirile „husărești” ale lui Tolstoi. Abundența arhaismelor specializate, alături de o exprimare deloc firească, adesea scrîșnită, m-au făcut să urăsc textele respective și chiar pe autori. Noroc că în volumul povestirilor lui Tolstoi erau și altele din altă perioadă și am revenit la gînduri mai bune… O carte pe care n-am putut s-o înghit în nici o formă – nici în original, nici să o traduc, și nici în traducerea apărută pînă la urmă în română, sub semnătura altcuiva, a fost Pioniera goală, de Vasili Kononov. După ce am tradus vreo zece pagini, mi-am pus întrebarea de ce sînt eu obligată să traduc această carte și am renunțat la ea. Și nu am regretat. Evident, fiecare traducător stabilește în mod diferit legături cu un autor sau altul, cu o scriere sau alta. Totuși, din cele 72 de traduceri ale mele, numai pe Kononov nu am reușit să-l „înfiez”!

Aţi avut vreodată momente de poticneală sau chiar de panică, v-aţi temut că nu veţi găsi cea mai bună formulă de traducere? Puteţi să ne daţi exemple de astfel de dificultăţi întâmpinate?

Antoaneta Olteanu: Sigur că au fost. Nu cred că există traducător care să nu fi trecut prin așa ceva. Au fost textele scriitorilor menționați mai sus. Dar am avut pasaje imposibile în romanele lui Mihail Șișkin, Părul Venerei sau Luarea Ismailului. Acolo pot spune că a fost stare de mare doliu – pierderile asumate erau, de multe ori, de dimensiuni mari, în pasajele de puzzle pe care scriitorul le țesea din texte ale literaturii ruse vechi. La vremea aceea nu am știu să ies din încurcătură decît cu ajutorul unor arhaisme mai recente. Acum aș fi știu că există un Ovidiu Pecican, prieten drag, de altfel, care, în romanul său epistolar Lumea care n-a fost, se joacă cu o minunată limbă română de secol al XVII-lea de care aș fi avut și eu atunci mare nevoie!

Care dintre traducerile pe care le-aţi făcut vă mulţumesc pe deplin?

Antoaneta Olteanu: Ce să spun? Toate mă mulțumesc pe deplin. În momentul cînd am pus punctul final și după ultima lectură a traducerii, sînt mai mult decît convinsă că am dat varianta cea mai bună. Mulțumirile pe care le aduc unele traduceri sînt de altă natură – a atașării tale, ca om, ca profesor, ca specialist de un text extraordinar. Oricum, sînt convinsă că dacă de la începutul traducerii se constată această simpatie enormă, traducerea nu are decît de cîștigat.

Antoaneta Olteanu, în dialog cu Andrei Kurkov, la Iaşi (26.10.2013) | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Antoaneta Olteanu, în dialog cu Andrei Kurkov, la Iaşi (26.10.2013) | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Cineva îmi spunea de curând că traducerile sunt perfectibile la nesfârşit. Care e opinia dumneavoastră faţă de această afirmaţie?

Antoaneta Olteanu: Fără îndoială. Cînd revezi traducerea poți găsi variante mai bune, iar, uneori, revezi și intruziunile redacționale care nu sînt mereu potrivite. Se poate cizela la nesfîrșit un text, dar nu mereu avem luxul necesar de a face asta.

Există „şcoli” în traducere? Care sunt tendinţele la ora actuală?

Antoaneta Olteanu: Cred că sînt școli mai mult pe hîrtie, la nivelul teoriei. În practică, traducătorii lucrează individual și se formează ca atare, fiecare ajutat de propriul bagaj cultural. Chiar dacă „școlești” pe cineva – cum e și cazul meu, la seminarele de Tehnica traducerii pe care le țin la masteratul nostru –, nu pot fi niciodată sigură că vreun student va prelua de la mine toate sfaturile și recomandările de traducere. Oricum lecturile nu pot fi recuperate decît individual și deci experiența „literară”, un background important pentru un scriitor, atît la nivel lexical, ideatic, cît mai ales stilistic, nu poate fi nicium reprodusă…

Ce rol trebuie să aibă traducătorul din punctul dumneavoastră de vedere? Să fie un interpret fidel textului, să „îmbunătăţească” originalul, să găsească un echilibru între acestea două?

Antoaneta Olteanu: Eu sînt pentru prima variantă. Traducătorul trebuie să fie un interpret fidel al textului. Evident, nu vorbesc de o traducere literală. Trebuie să ținem mult cont de posibilitățile limbii române, de diferențele semantice, morfologice, sintactice și stilistice dintre cele două limbi… Dar nu trebuie niciodată să scăpăm din vedere că în primul rînd e scriitorul, cu mesajul lui, și că acesta trebuie adus cu bine la cititor nu numai din punctul de vedere al conținutului, ci și din cel al stilului. Mai sacrificăm pe parcurs diverși pioni, dar, în numele realizării unui text impecabil în română, nu trebuie să omorîm autorul…

Şi în legătură cu cele de mai sus… Vi s-a întâmplat să găsiţi pasaje în traduceri care să vă sune stângaci şi pe care să le corectaţi mental?

Antoaneta Olteanu: Da, am regăsit frecvent aceste situații. De altfel, toate cărțile pe care le citesc, fie ele traduse din rusă sau din alte limbi, sînt pline de marcaje (eu nu pot citi decît cu creionul în mînă!). Cele mai multe sînt stîngăcii stilistice, unele groaznice, care arată clar că traducătorul habar nu are, la nivel profesional, de limba română (doar nu orice vorbitor poate să traducă!). Apoi sînt erori lexicale, unele mai ușoare, altele extrem de grave, multe barbarisme (poți cu ușurință reface, după traducere, sintagma în limba originalului!), omisiuni sau inserții necerute de nimeni pe care traducătorii le fac cu nonșalanță…

Este suficient să cunoşti perfect cele două limbi (cea din care traduci şi cea în care traduci) şi să citeşti mult pentru a fi un bun traducător literar? Este suficientă cunoaşterea limbii şi cultura personală sau mai sunt necesare şi alte „ingrediente”?

Antoaneta Olteanu: Cred că da, cerințele din prima frază mi se par obligatorii. Cunoașterea ambelor limbi – de multe ori se insistă pe primatul limbii materne, dar nu e așa. Evident, în română trebuie să redai cît mai firesc, cît mai corect conform cu normele limbii ei, dar dacă ratezi sensul din original, degeaba scrii frumos în română. Nu e vorba de niște omisiuni sau neatenții mărunte, care se pot întîmpla, ci de o practică ce se repetă de multe ori în cadrul aceleiași traduceri și care spune multe… Apoi, așa cum am mai spus, e nevoie de multe lecturi. Lecturi pentru lărgirea orizontului informațional, pentru ușurința de a te juca cu cuvintele și a găsi sinonimele și stilurile necesare la un moment dat. Lecturi din domeniul culturii și civilizației limbii pe care o traduci, fără de care pot apărea stîngăcii groaznice (Wikipedia nu ne poate ajuta mereu!) Abia după aceea am putea spune că se formează un stil propriu, o viteză proprie de traducere, care nu sînt date numai de experiență, de munca asigură, ci și de jonglarea, cu mare artă, a mai multor elemente…

Şi ca să revenim la domeniul dvs. de expertiză lingvistică – consideraţi că limba română este ofertantă (mai ofertantă decât alte limbi occidentale) pentru transpunerile din rusă? Româna are o dinamică şi o bogăţie lexicală compatibile cu ale rusei?

Antoaneta Olteanu: Limbile sînt foarte diferite între ele – dacă vorbim de o traducere dintr-o limbă flexionară, cum e rusa, comparativ cu engleza, ne dăm seama că diferențele sînt destul de mari, dar ele trebuie cumva soluționate; traduceri există totuși și în engleză. Față de română, rusa nu are articole, are categorii aparte de verbe – verbe de mișcare, verbe de aspect perfectiv și imperfectiv –, lucruri pe care nu le întîlnim în română și pe care le putem echivala cum, necum (în ultimul caz, parțial cu ajutorul numeroaselor noastre timpuri verbale, pe care rusa nu le are). O problemă mare o constituie vocabularul – româna nu e atît de bogată la nivel lexical – și nu vorbesc numai de substantivele abstracte, extrem de bogate în rusă, dar și de lipsa unor realități nenumite în română, însă bine identificate lexical în rusă. Și așa mai departe… Oricum, trebuie să avem în vedere și aceste particularități la nivel de experimentat, cînd ne apucăm să traducem…

Antoaneta Olteanu, la decernarea premiului de excelenţă pentru traducere „Observator cultural“, 30 martie 2015 | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Antoaneta Olteanu, la decernarea premiului de excelenţă pentru traducere „Observator cultural“, 30 martie 2015 | Credit foto: Arhivă personală Antoaneta Olteanu

Cum evaluaţi traducerile din rusă din ultimii ani faţă de cele din perioada comunistă, să spunem?

Antoaneta Olteanu: Cred că sînt mai bune – nu pot spune acest lucru decît în general, pentru că nu am avut ocazia să confrunt prea multe texte, și nici măcar pe acelea integral –, măcar și prin faptul că s-a renunțat la un sistem de traducere defectuos – mai întîi traducerea filologică, apoi stilizarea „artistică” făcută de către un maestru al condeiului. Această practică a omorît stilistica, în primul rînd, dar și din punct de vedere lexical s-au făcut abuzuri destul de mari în detrimentul formei românești, care a căpătat, în toate cazurile, o curgere lină, „sadovenizată” fiind, cum am spus, fără să lase prea mult din specificul scriitorului respectiv.

Întrebarea clişeu este dacă se poate trăi din scris. Eu întreb dacă se poate trăi din tradus în România. În urmă cu câţiva ani, Antoaneta Ralian spunea că România este ţara cu cei mai prost plătiţi traducători din UE. Afirmaţiile sale au rămas valabile? Pentru comparaţie, dacă ştiţi – cum trăiesc profesioniştii din această branşă în alte ţări?

Antoaneta Olteanu: Da, mai sus am vorbit despre traduceri. Din scris nu se poate trăi, asta e sigur. Am scos pînă acum paisprezece volume de autor și încă trei sînt în lucru, o să apară anul viitor. De la ele nu am primit mai nimic – o singură excepție, Rusia imperială, scoasă la Editura All, mi-a adus cîteva (puține) sute de lei. Din tradus poți să trăiești doar dacă mai ai și alte venituri. Într-adevăr, tariful pe pagină este extrem de mic, uneori chiar umilitor, editorul nedorind decît să facă profit și pe spinarea traducătorului. Sînt cazuri în care editurile chiar își apreciază cititorii și bussiness-ul și oferă traducătorului un tarif onorabil pentru România, mai ales dacă știe cum lucrează cu el. Eu mă mulțumesc cu acest lucru. Nu mă gîndesc prea des cum ar fi să primesc 15-20 de euro pe pagină și, în același timp, cum ar fi să mă lase editura un an de zile să fac traducerea…

În occident, oamenii se mai duc și să traducă la case de creație, pentru a se concentra mai bine… Da! Eu mă concentrez cel mai bine cînd sînt bombardată cu obligații din toate părțile: atunci crește presiunea, crește și acuitatea simțurilor, și viteza de traducere. Iar bucuria sarcinii împlinite e și mai mare.

Ce sfat aveţi pentru traducătorii literari la început de drum?

Antoaneta Olteanu: Să se apuce de tradus numai dacă îndeplinesc acele condiții de care toată lumea vorbește (traducători, cititori, critici): cunoașterea limbilor străine, lecturi bogate, orizont mare de cunoștințe, onestitate față de autor și de propria persoană, alături de alegerea drumului greu, de probare a variantelor, în detrimentului automulțumirii cu primele cuvinte venite în minte. Iar asta înseamnă să pierzi ceva timp. O traducere, oricare ar fi ea, nu se poate face chiar cu puțin timp, nu o poți face pe fugă, în salturi, cu pauze lungi, după chipul și asemănarea traducătorului, ci doar a scriitorului. Dacă vanitatea e prea mare, primatul banului contează, iar pregătirea e insuficientă, îi sfătuiesc să renunțe. E păcat să-și facă un prost renume. Dar nimic nu se obține ușor pe lumea aceasta, așa că, dacă chiar doresc să se înjuge la acest jug greu, îi îndemn să meargă mai departe și să se perfecționeze!

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Avatar

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist

Un comentariu

  1. Avatar
    Ianciu Tetiana 15 dec. 2018 la 10:07 am

    Mulțumesc pentru acest interviu frumos! Tot respectul din partea mea ca traducător de rusă.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.