Ivan Stankov, „Amintiri despre apă: re minor”

Amintiri despre apă: re minor, semnată de autorul bulgar Ivan Stankov, este despre înflorirea, decăderea și moartea unui sat aflat pe malul Dunării, în extremitatea nord-vestică a Bulgariei, pe parcursul mai multor decenii, înainte și după anul 1989, în anii socialismului și după reinstaurarea regimului democratic.

Literatura bulgară contemporană este aproape necunoscută cititorului român, publicațiile apărute după 1990 se pot număra pe degetele unei mâini. Folosesc ocazia pentru a le menționa aici: Boian Biolcev, Scrisori din rai, epistole din iad, Editura Universal Dalsi, 2000; Gheorghi Gospodinov, Un roman natural, Editura Cartier, 2011 – ambele în traducerea Cătălinei Puiu și, sub semnătura mea, versiunea românească a romanului Râul de sticlă de Emil Andreev, Editura Humanitas, 2011. Acestora li se alătură trei piese de teatru: Hristo Boicev, Spitalul comunal (trad. Cătălina Puiu), pusă în scenă la Teatrul Metropolis din București, Teodora Dimova, Lapte de șarpe (trad. Mariana Mangiulea Jatop) pentru Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (2011) și Ivan Dobcev, Medeea – mama mea (trad. Mariana Mangiulea Jatop), jucată în stagiunea 2016 la Teatrul Național București.

În acest peisaj deșertic este cu atât mai îmbucurătoare apariția  a încă unei „oaze”: Amintiri despre apă: re minor – cartea lui Ivan Stankov,  publicată în luna noiembrie a acestui an la Editura Humanitas (traducerea în limba română îmi aparține).

Ivan Stankov s-a născut la 30 noiembrie 1956 în satul Gomotarți, regiunea Vidin. Din 1985 a îmbrățișat cariera universitară și actualmente este profesor de literatură bulgară la Universitatea din Veliko-Târnovo. Trebuie menționat faptul că Ivan Stankov a fost lector de limbă și literatură bulgară la Universitatea din Craiova în perioada 1999-2003, iar între anii 2008-2012, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București. Pe lângă activitatea didactică, el participă intens la viața literară din țara vecină, inclusiv cu  articole și luări de poziție în presa de specialitate. În peisajul criticii literare bulgare, Ivan Stankov este o voce cu autoritate, inovatoare, cele șapte volume ale sale consacrate unor scriitori bulgari și unor aspecte din evoluția literaturii bulgare a secolelor XIX și XX fiind extrem de apreciate.

Personalitatea creatoare a lui Ivan Stankov se manifestă din plin și ca traducător, el fiind un bun cunoscător nu doar al limbii române, ci şi al literaturii române. În acest sens, stau mărturie reuşitele traduceri în bulgară ale romanelor lui Mircea Cărtărescu (volumele 1, 2 și 3 din Orbitor, Nostalgia, De ce iubim femeile?, Solenoid). Acestora li se adaugă încă două traduceri din literatura română contemporană: Sunt o babă comunistă a lui Dan Lungu și Pelinul negru de Ioana Nicolae. Ca traducător şi exeget literar, Ivan Stankov promovează studiile de literatură comparată, contribuind în mare măsură la popularizarea culturii şi literaturii române în Bulgaria.

Din anul 2014, odată cu apariția primului său roman Amintiri despre apă: re minor, putem vorbi și despre scriitorul Ivan Stankov. Potrivit propriilor sale afirmații, intenția inițială a fost de a așterne pe hârtie, ca într-un jurnal, amintiri din perioada copilăriei, a tinereții și a maturității, dar, odată urnite, aducerile aminte nu doreau să se așeze decât în forma unor povestiri. Astfel a luat naștere primul volum, Amintiri despre apă. Al doilea, intitulat Străzi și vapoare: sol minor a fost publicat în 2017 –  ambele fiind distinse cu prestigioase premii literare naționale.

Autorul mărturisește că a gândit o trilogie ca o compoziție muzicală. Prima carte, în re minor, este despre moartea reală a unui sat, a doua, în sol minor, vorbește despre pieirea unui oraș, iar a treia – în la major (Nume sub zăpadă, nepublicată încă) – despre sfârșitul unei țări. Ciclul ne apare, astfel, ca o avertizare privind riscul iminent al morții Bulgariei, a satelor și orașelor sale, în urma comunismului și a intensei emigrări din ultimele trei decenii.

Într-un interviu acordat de curând Andreei Apostu, scriitorul se destăinuie: „Dacă Bulgaria moare peste 500 sau 5000 de ani, asta nu te doare. Dar dacă moare în fața ta și tu te uiți cum moare, asta e o mare durere, pentru că este patria ta. E mama ta. E trist să vezi cum dispare, cum sunt multe sate moarte și cum în orașele de provincie e sărăcie, și tristețe peste tot.

Cât privește muzica ce acompaniază textele, cheia minoră (re minor, sol minor) sau majoră (la major), tonalitățile ca reflexii ale dispozițiilor sufletești – tot după spusele scriitorului – aflăm că cele trei acorduri stau la baza blues-ului, „acea muzică tristă și romantică din care au luat naștere majoritatea stilurilor muzicale contemporane”.

Prin urmare, Amintiri despre apă: re minor este despre înflorirea, decăderea și moartea unui sat aflat pe malul Dunării, în extremitatea nord-vestică a Bulgariei, pe parcursul mai multor decenii, înainte și după anul 1989, în anii socialismului și după reinstaurarea regimului democratic. Se duce o lume și vine alta, nu neapărat mai bună. Este satul natal al scriitorului, satul părinților, al prietenilor săi. Autorul atrage atenția cititorului încă de pe coperta a patra a versiunii originale: „…. (ceea ce am scris) reprezintă un recviem literar în re minor ce se derulează lent în dezacord cu așa-zisa literatură rapidă. Personajul principal este Dunărea, cea mai lentă apă ce trece de-a lungul graniței de nord a țării… Cartea e o încercare de a da sens unei existențe personale de-a lungul timpului și a vremurilor, printre cărți și muzică.”

Parafrazându-l pe Gustave Flaubert cu al său celebru „Madame Bovary cʼest moi”, Ivan Stankov afirmă: „Eu sunt Dunărea, pentru că o știu în toate fazele, în toate anotimpurile, în toate stările și în toate nuanțele, cum reflectează cerul sau plopii de pe malul românesc. Am avut multe conversații cu acest fluviu, i-am trăit o mare perioadă din viață.

Cele douăsprezece povestiri sunt, pe de o parte,  independente, rupte una de cealaltă, iar, pe de altă parte, se întrepătrund, se completează. Devin douăsprezece capitole ale unei mari povești țesută din viață și moarte cu fir de apă. Apa este omniprezentă și nu doar cea a fluviului; apa vine din toate părțile, din adâncuri, din fântâni și de sus, din ceruri. Ea devine păstrătoarea amintirilor acelui colț de țară așezat pe un mal al Dunării. Lumea de dincolo și lumea de aici comunică prin apa ce poartă cu sine memoria miticului Sat al lui Ivan Stankov. Povestirile poartă nume de elemente primare (lapte, pâine, apă, ploaie, secetă, pietre, mal etc.) și, astfel, încă din titlu cititorul pătrunde în lumea esențelor, a lucrurilor de la începuturi, dar și a celor veșnice, a tradițiilor și a miturilor.

În prima povestire intitulată Laptele, vorbește eu-l încă nenăscut al povestitorului. Deocamdată, în fața ochilor ne apare surioara sa Anușka și străbunica Sofia – o femeie bătrână și urâtă, dar cu inima frumoasă și bună, pășind în ultimul ceas al vieții sale anevoioase de țărancă, și o făptură mică, drăgălașă și firavă, dependentă de toți ceilalți ai casei. Aromele și culorile satului, zgomotele, senzația și gustul laptelui, în interiorul căruia „miresmele se despart, se desfac în iarbă și soare, în troscot și frunze proaspete de salcâm”, joaca fetiței pe preșul pestriț cu cele două păpuși, una „adevărată” din cauciuc și cealaltă dintr-un știulete de porumb – toate acestea ne introduc într-o atmosferă caldă, domestică, însă nu și idilică. Neantul va veni să le cheme, sub forma apei și a foamei – dar se va întâmpla o minune.

În a doua povestire (Ploaia) apare un băiețel și bunica sa, dar atmosfera e cu totul alta, radical diferită: plouă neîncetat de patru ani, aflăm despre o crimă cumplită, asistăm la o înmormântare într-un peisaj diluvian cu patru sicrie, cu un cortegiu de săteni, gropari și un orfan, al cărui tată i-a ucis cu o seară înainte mama, sora, bunica și bunicul. Suntem afundați în cruzime și noroi. Treptat, cu fiecare povestire, cartea se populează cu alte personaje și destinele lor tragice. Învățăm să ne bucurăm și să suferim cu ele, prin ele. Apar fiorii primelor descoperiri, ai primelor atingeri și iubiri, apoi vin femeile „goale și pure” care se scaldă în râu. În viața satului apar și ideologiile, repercursiunile aderării la una sau alta dintre ele. Pătrundem în evenimentele din anii ’50 – îl descoperim pe fostul deținut politic Rafail în căsuța sa, sub asediul sâmburilor de caise,  cu vioara soției în pat, cu suferința și filozofia sa de viață (Caisele). În a patra povestire (Pietrele), copiii satului sădesc pietre pe malul apei, pe care le udă, dar curând renunță toți, cu excepția eroului nostru care răsădește piatra în curtea casei la tulpina mărului. Pe parcursul celor 12 povestiri aflăm soarta diferiților localnici, cu perioade mai senine sau mai întunecate din existențele lor. Numerele este o povestire despre gașca de băieți și descoperirea feminității (emoționantă scena de inițiere feminină a Denei). Destinul acesteia îl urmărim în Pâinea și apoi în ultima povestire a cărții, Malul. Tot acolo, aflăm ce s-a întâmplat și cu nea Milo, cel cu bostănăria din Numerele, socrul Verghinei, ultima locuitoare a așezării.

Ivan Stankov | Credit foto: Alexandru Ciumpy Dolea / Radio România Cultural

Ivan Stankov | Credit foto: Alexandru Ciumpy Dolea / Radio România Cultural

Grindina este o povestire despre ironia, cu care se împletește uneori istoria individuală cu cea mare, colectivă. Aici destinul profesorului de istorie va fi marcat pentru totdeauna de momentul în care elevii devin martorii infidelității soției sale – nume, întâmplări ca și în Roma antică. În a opta povestire, Seceta, morții satului ies din râu – o relatare cinematografică, de o expresivitate picturală, ce ne duce cu gândul la tablourile medievale ale lui Bosch și Breughel. Această povestire frapează prin viziunea scriitorului despre visul dintotdeauna al omului, acela ca morții să redevină vii. Dar și aici învierea e ca o nouă apocalipsă. Stankov e când plastician, pentru a reda simțirea, când analist, pentru a o interpreta într-un mod pătrunzător. Inscripțiile e povestea integrală a profesorului de istorie – plimbarea sa prin clădirea veche și părăsită a școlii, ca într-un vis, unde totul a rămas la locul său. Vocea directorului la difuzor, frazele sale demagogice devin și mai percutante în această pustietate. Tulburătoare este și povestea minerului Danail, tatăl celor doi gemeni Eno și Neno. Un om harnic și visător, a cărui viață s-a petrecut continuu în universuri antagonice – cea de jos din mină și cea de la suprafață, cea a comunismului și cea a noii democrații, cea a generației sale și cea a fiilor săi, cu care nu mai poate comunica.

Unii dintre eroi se arată în fața noastră copii în primele povestiri, ca, spre final, să fie deja adulți, cu propriile familii și existențe duse departe de satul natal. În carte e multă moarte, moare Anușka, Marian, marinarul Gherasim, soția lui Victoria și, la final, Verghina. Ea îi ține minte pe toți și se roagă pentru toți acești oameni care au populat satul, care l-au ținut în viață prin viețile lor. Sunt ultimele secvențe ale cărții: întreaga suflare a așezării de pe malul Dunării iese din apă într-o scenă mitologică a Judecății de Apoi. Verghina cu memoria sa, cu amintirile sale, este cea aleasă să ia asupră-și păcatele tuturora ca o muceniță.

Specialistul în literatură bulgară, profesorul Nikolai Dimitrov, remarca faptul că „fiecare povestire începe ca un tablou, se continuă ca o partitură muzicală și se încheie ca o parabolă. Într-un mod asemănător se schimbă și punctele de vedere ale povestitorului. Privirea de copil sinceră și naivă se întrepătrunde permanent cu  privirea nostalgică, înțelepțită, analitică a povestitorului.

Ivan Stankov scrie cu iubire și durere, cu pasiunea de a portretiza și de a transmite, cu eleganță verbală, cu dorința de a transforma cuvântul în culoare, în miros, în muzică. Iată câteva fragmente grăitoare în acest sens:

„În momentul în care vânzătoarea ridica geamul de la ghișeu, mirosul pâinii calde se năpustea afară spre umerii celor de la coadă, le umplea zdravăn nările, le pătrundea în plămâni, în alveole, o lua la goană prin vene, purtat de sângele acrișor, iar odată ajuns la încâlceala de neuroni, axoni, dendrite și sinapse, transforma emisferele cerebrale în două pâini lipite una de alta. Oamenii își umpleau gențile și plecau. Împreună cu ei, pe ulițe o pornea și răsuflarea caldă gălbuie, care se răspândea tot mai mult, acoperind întregul sat ca un capac. În aroma pâinii se împleteau ițe sălbatice, venite de foarte departe. Mirosul acesta aducea cu sine povestea grâului, a aratului și a secerișului, pe cea a tractoriștilor nedormiți, a  foametei, povestea nunții și a înmormântării, a adunărilor sătești și a petrecerilor în cinstea tinerilor care plecau în armată.” (Pâinea)

„Pe câmp tractoarele horcăiau nemulțumite, prin tuburile de cauciuc li se prelingea sângele unsuros al pompelor hidraulice, brăzdarele străluceau amenințător lăsându-se în jos ca niște fălci bătrâne protezate, zgâriau țărâna împietrită chinuindu-se să-i străpungă pielea. Nu reușeau să se înfigă, răzuiau pe uscat, iar în urma lor rămâneau cinci dâre triste. Iar când brazdele reușeau să sape, cât de puțin, nu rezista tractorul, scotea un sunet de oase rupte și se oprea ca strâns în corzi. Din portativul făcut de cele cinci linii se ridicau perdele de praf, zăboveau în aer drepte și îngândurate până când vântul le lua să le ducă spre est odată cu trombele de fum ale tractorului. Și atunci liniștea căpăta miros de motorină și de fier mort, înjurăturile tractoristului se auzeau clar, dar obosite și fără destinatar.” (Seceta)

„Încă de la prima ieșire și-a cumpărat o râșniță de cafea. Avea forma unei case dreptunghiulare cu un acoperiș rotund din metal, care se deschidea, și acolo se puneau boabele și, prin rotirea mânerului din vârful cupolei, se macina cafeaua. Etajul de jos al casei era de fapt un sertăraș, unde cădea cafeaua măcinată. Odată râșnită, se așeza întotdeauna sub forma unui con și, în timp ce nările i se umpleau de aroma drăcească, își delecta ochii cu grămăjoara de praf cafenie. Aceasta îi amintea de uriașele grămezi de cărbune și de nisip descărcate în apropierea porturilor de marfă; când trecea cu vaporul pe lângă ele, își închipuia cum ar fi mirosit în jur dacă mormanele ar fi fost din cafea măcinată.” (Apa)

Găsim multă culoare și grație în paginile cărții – aproape în fiecare povestire apare la un moment dat portocaliul, și uneori îl vedem cum trece prin diferite nuanțe până a se închide treptat la violet și cenușiu: „Dincolo de nuc casele se înșiră pe deal spre biserică iar sus, deasupra acoperișurilor, pe cer, se desenează cupola acesteia. De-a lungul întregii zile își schimbă culoarea. Dimineața, când soarele e roșu-portocaliu, pare o portocală tăiată pe jumătate, dar odată cu apropierea prânzului devine de un galben lămâios. După-amiaza târziu, când soarele trece de partea cealaltă, cupola capătă o culoare cenușie, iar cu apropierea întunericului seamănă tot mai mult cu o țeastă în care stă înfiptă adânc spada unui cavaler. Către biserică are loc și prima mea călătorie spre miază-zi. Aici, în sat totul se întâmplă la sud, la nord e doar Dunărea, ca un capăt al lumii.” (Caisele)

Remarcăm plasticitatea excepțională a scriiturii. Ivan Stankov este un îndrăgostit de detaliu, a cărui descriere o stăpânește cu o măiestrie desăvârșită: „Anușka trage cu ochiul nerăbdătoare și curioasă, vrea să vadă cum bucățelele țopăie îmbietor în laptele din vas. Îi place mai mult mămăliga decât pâinea. Pâinea se înmoaie, se îmbibă și se lasă la fund, pe când mămăliga se joacă, se împotrivește caraghios, bucățile se țin cu greutate la suprafață, se răsucesc leneșe de pe-o parte pe alta, stau țepene deasupra laptelui și rămân galbene până la capăt. Anușka atinge cu degețelul o bucată care se ițea mai semeață decât celelalte, o apasă să se scufunde, dar, curând, laptele o ridică la loc.

Ivan Stankov povestește într-o manieră lirică, cu o sensibilitate rafinată și cu precizie a stilului. O mențiune specială merită epigrafele, unele dintre ele muzicale, cum ar fi  baladele clasice ale rock-ului semnate de Pink Floyd, Animals, Frank Zappa, dar și Mozart cu Recviemul în Do major. Impresionează și erudiția literară a scriitorului, motto-urile atât de sugestiv alese din Arseni Tarkovski, Isaak Babel, James Joyce, și din creațiile scriitorilor bulgari Ivan Dinkov, Boris Hristov, Iordan Radicikov, Vasil Popov.

Amintiri despre apă este o lectură provocatoare, solicitantă, dar recompensatoare. Sunt rare cazurile când o carte de debut este atât de reușită, de puternică, de impresionantă.

Ivan Stankov, „Amintiri despre apă. Re minor”, Editura Humanitas , 2018, 168 pagini.

Mariana MANGIULEA JATOP este doctor în filologie – specialitatea lingvistică slavă și conferențiar universitar la Departamentul de filologie rusă și slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București.

Preocupările sale științifice se concentrează în domeniile contactelor lingvistice româno-bulgare, al morfologiei și al lexicologiei bulgare, după cum o dovedesc cărțile, numeroasele articole și studii publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, precum și participările la simpozioane științifice naționale și internaționale pe parcursul a aproape 30 de ani de carieră.

Pe lângă activitatea didactică și de cercetare s-a adăugat în ultimii ani și cea de traducător: două romane de autori bulgari contemporani, apărute la Editura Humanitas (Emil Andreev, Râul de sticlă, 2011 și Ivan Stankov, Amintiri despre apă: re minor, 2018) și trei piese de teatru: Lapte de şarpe de Teodora Dimova, în vol. Antologia pieselor prezentate în secţiunea „Spectacole-lectură”. Festivalul International de Teatru de la Sibiu, Editura Humanitas, 2011, p. 84-140; Tobelia de Liubomir Giurkovici, cu ocazia Festivalului internațional NETA, București 2015; Medeea – mama mea de Ivan Dobcev, cu ocazia Festivalului internațional NETA, București 2015 și în repertoriul Teatrului Național din București, stagiunea 2016.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Mariana Mangiulea JATOP

Mariana Mangiulea JATOP

Conferenţiar universitar lingvistică slavă la Universitatea din Bucureşti

Toate articolele

comentarii:

Mariana Mangiulea Jatop

Publicat de Mariana Mangiulea Jatop

Conferenţiar universitar lingvistică slavă la Universitatea din Bucureşti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.