Cartea În definitiv… Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu este o conversaţie amplă, vibrantă, între iniţiatoarea acestui demers (I.S.) şi „poate ultimul aristocrat român în viaţă”, Ion Vianu – doi parteneri de discuţie pe care îi uneşte profesia şi preocupările literare.

Volumul-dialog redeschide paginile unei biografii pline de tumult şi de învăţăminte, invitând, pe tot parcursul celor nouă capitole, la re-lecturi, re-înţelegeri şi reflecţii.

Pentru Ioana Scoruş, interlocutorul său, Ion Vianu (născut în 1934), reprezintă „noblețea autentică, o anume ținută, o anume decență, anumite limite. O rigoare lipsită de rigiditate. O curtoazie bine temperată, dar lejer instrumentată. Un farmec deloc prăfuit, o grație cu miez, o delicatețe ca de mătase. Un bun simț de o calitate aproape inexistentă azi, în epoca grobianismului ca tipologie umană”, aşa cum a declarat autoarea, în exclusivitate, pentru Revista Paragraf.

***

Care este propria dumneavoastră interpretare privind titlul cărţii – În definitiv… – sugerat, înţeleg, de interlocutorul dvs.?

Ioana Scoruş: Ideea de a face această carte a venit de la mine, titlul, de la Domnul Vianu. Eram plină de poftă de muncă și de entuziasm, care s-au topit brusc odată cu propunerea de titlu. În ciuda faptului că mi s-a părut foarte potrivit, mi-a așezat o mare povară pe umeri pentru că m-a proiectat în sentimentul sfârșitului. Așa mi s-a părut mie la acel moment că sună titlul, ca și cum urma să fie ultima carte pe care Domnul Vianu urma să o scrie, ca și cum după ea nu ar mai fi putut urma nimic. Sigur că era o simplă proiecție care vorbea despre propria-mi teamă de moarte, cert e că din acel moment m-am simțit împovărată, fiind convinsă că nu mă voi putea ridica la nivelul cerinței implicite: trebuia să fie o carte edificatoare, care să vorbească despre Domnul Vianu așa cum el însuși nu reușise să o facă în propriile-i cărți. Ei, bine, m-am înșelat, Domnul Vianu publicând, în doar un an, încă două cărți.

Ioana Scoruş | Credit foto: Arhivă personală Ioana Scoruş

Ioana Scoruş | Credit foto: Arhivă personală Ioana Scoruş

Afirmaţi, în prefaţa cărţii, că vă este greu să justificaţi invitaţia adresată d-lui Ion Vianu în vederea acestui interviu. Şi, totuşi, cu siguranţă există o motivaţie profundă, pe care v-aş ruga să o mărturisiţi. De ce Ion Vianu şi nu altcineva?

Ioana Scoruş: Din mai multe motive, unele conștiente, unele cu siguranță inconștiente. Răspunsul frivol ar fi: pentru plăcerea dialogului cu un partener rarissim, într-o lume plină de mediocritate și de impostură în care nu mă regăsesc. Pentru farmecul dânsului de povestitor și pentru atmosfera caldă care o instaurează de cum intri în contact cu dânsul. Pentru nevoia de a resimți mireasma unei lumi dispărute, dar pe care o puteam accesa prin amintirile sale. Pentru nostalgia unor vremuri pe care nu le-am trăit, dar despre care bunicii îmi povestiseră și în ale cărei reminiscențe am fost crescută. Motivele de o altă natură ar fi: pentru că uneori avem nevoie de confirmări și fiecare le obținem pe ce căi putem. Pe de altă parte: dialogul presupune un soi de intimitate de care am nevoie când și când și puțini sunt cei care îmi pot satisfice această nevoie. Dar motivul cel mai important a fost că Domnul Vianu este printre ultimii exponenți ai unei lumi cu mult mai bune decât cea actuală și care poate reprezenta un model pentru tinerii care nu au parte, azi, de niciun fel de modele. Și când spun lume sigur că nu mă refer la comunism, mă refer la clasa socială din care făcea parte, oameni educați, cu cultură aleasă, cu principii, etică și o anume morală, crescuți în respectul pentru cultura mare.

De ce Ion Vianu și nu altcineva? Nu doar pentru că aveam deja o experiență excelentă cu dânsul, ci și pentru că am simțit-o – o să spun ceva care sună fals, dar e simplul adevăr – ca pe o datorie. Există atâtea cărți de dialog cu atât de multe nulități, cum ar fi putut să nu existe o carte de dialog cu un om de asemenea calitate? Mi-ar plăcea să dialoghez cu Dan Grigore, cu Mircea Mihăieș. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i descopăr pe cont propriu, nu neapărat într-un dialog strict despre domniile lor. Poate am noroc și acest interviu le va cădea sub ochi, cine știe?

Interviul pare făcut în reprize, pe etape. Fiecare capitol pare să fie o sesiune separată de discuţii. Cum aţi organizat materialul? În câte zile aţi acoperit seriile de întrebări?

Ioana Scoruş: Am hotărât să lucrăm câte un capitol la fiecare întâlnire. Era tot un haos în mintea mea, habar n-aveam cum să structurez materialul, știam doar că vreau să vorbim mult și despre multe, așa încât i-am cerut ajutor și imediat am primit ideile de capitole. Dialogul a fost spontan. Nu am intervenit cu absolut nicio modificare pe vorbele Domnului Vianu, am ținut, amândoi, la colocvialitate, la căldura pe care un dialog privat o are, am vrut s-o transmitem, sper că am și reușit, cu toate că scrisul nu poate reda emoțiile la adevărata lor intensitate. Am lucrat cu reportofon, ceea ce este foarte comod și util, mai ales că păstrează, pentru totdeauna, vocea interlocutorului, dar transcrierea este ceva colosal. Sunt o fire nerăbdătoare, iar cele câte 10 – 12 ore de transcriere a fiecărui capitol m-au supus le teribile încercări. Mă rog, am izbândit, dar este o experienţă neplăcută.

În cuvântul de început al cărţii îi aduceţi un adevărat omagiu, pe alocuri cu nuanţe afective, lui Ion Vianu. Ce reprezintă domnia sa pentru dumneavoastră – profesional, formator, uman?

Ioana Scoruş: Înainte de toate, Domnul Vianu este pentru mine un motiv mândrie. Faptul că mi-a permis accesul în preajma sa mă întemeiează și mai mult în mine însămi. Cum spuneam, este o confirmare a ceea ce sunt, o verificare în real a subiectivismului meu. Profesional, este un model de tenacitate. Nu e deloc ușor să intri în branșă în Elveția, în niște vremuri când diplomele universitare nu erau echivalate. Cred că eu aș fi cedat doar imaginându-mi demersurile necesare. Este și un model uman: capacitatea de a nu ceda, de a nu ceda în general, de a nu ceda în fața ispitelor, greutăților, principiilor. Nu-i ușor. Nu în cele din urmă, un model din punct de vedere scriitoricesc. Scrisul profesionist, scrisul cu program, scrisul ca meserie, cu rigorile ei. Eu încă mă joc, dar sper să devin, într-o zi, un scriitor profesionist. Nu în cele din urmă, în ciuda faptului că am un tată perfect și am avut un bunic minunat, este și tatăl, și bunicul pe care mi-ar fi plăcut să-i am. Și, cu siguranță, dacă am fi fost apropiați ca vârstă, cred că mi-ar fi plăcut foarte tare și în rol de soț, de ce să n-o spun? Nu doar datorită anvergurii sale intelectuale, ci și pentru că Ion Vianu a fost și a rămas un bărbat frumos. Iertați-mi frivolitatea.

Se spune că Ion Vianu este unul dintre puţinii aristocraţi în viaţă ai României. Dacă ar fi să-i faceţi un portret – care ar fi trăsăturile sale principale care justifică eticheta de aristocrat?

Ioana Scoruş: Noblețea autentică, o anume ținută, o anume decență, anumite limite. O rigoare lipsită de rigiditate. O curtoazie bine temperată, dar lejer instrumentată. Un farmec deloc prăfuit, o grație cu miez, o delicatețe ca de mătase. Un bun simț de o calitate aproape inexistentă azi, în epoca grobianismului ca tipologie umană. Etalarea totalului acord cu propria-i ființă, spectacol devastator prin plăcerea pe care o conferă privitorului. Aerul pe care-l emană, modul de a-și purta ființa. Umorul de bună calitate, augmentat cu citate din mari scriitori. Natură vs. cultură, unde cultura, biruitoare, a modelat natura, păstrându-i și șlefuindu-i călitățile.

Spuneaţi că, în urmă cu mai mulţi ani, i-aţi solicitat d-lui Vianu contribuţia la o antologie de specialitate (psihanaliză). Cum l-aţi regăsit, peste timp, la mai bine de un deceniu distanţă, în 2017? Care îi erau sentimentele faţă de România?

Ioana Scoruş: L-am regăsit neschimbat, la fel de tânăr, la fel de aristocrat, la fel de natural, identic cu sine. România, pe care o iubește cu pasiune chiar dacă nu spune explicit acest lucru, îl întristează. Mai mult, îl amărăște. Îl înfioară calitatea clasei politice, nepăsarea civică, inclusiv cea față de spațiul public. Cu toate astea, încă mai crede în România. Crede în tineri. Dar nici dispariția țării de pe harta lumii nu i se pare o imposibilitate. Prin urmare, aș spune că este ambivalent față de România. Îi displace importul de modele nepotrivite, dar speră că forța tinerilor educați va izbândi, în cele din urmă. Știe că nu va mai fi aici pentru a vedea rezultatele, dar se încăpățânează să creadă cu tărie într-un bun viitor al țării.

În genealogia d-lui Vianu există, după cum aţi subliniat şi dvs., mai multe „rupturi”. Bunicul pe linie paternă s-a convertit de la iudaism la creştinism (ortodoxie). Un străbunic pe linie maternă, care s-a rupt de familie, a plecat în Rusia, s-a întors bogat şi credincios, a întemeiat o altă familie, cu un alt nume. Nu în ultimul rând, plecarea lui Ion Vianu din România a însemnat o altă ruptură biografică şi psihologică. Vedeţi vreo legătură între aceste schimbări majore de destin, am putea vorbi de un soi de determinism genetic al rupturilor în viaţa familiei sale?  

Ioana Scoruş: Peste tot în lumea științifică se știe că mediul bate gena, deci nu, nu cred într-un determinism genetic în sens biologic. Dar cred în forța Inconștientului. Vedeți, puțini sunt, din nefericire, cei care știu că psihismul uman are o uriașă pondere inconștientă. Partea conștientă reprezintă ceva infim, și cu ea funcționăm noi pe lumea asta, dar, în fapt, cea inconștientă ne scrie destinele, fără ca noi să știm, căci Inconștientul este silențios. Pe de altă parte, sinceră să fiu, având în vedere uriașa rezistență a intelectualului român la psihanaliză, nu aș vrea să dezvolt prea mult în sensul acesta pentru că risc să dau o coloratura neplăcută acestui interviu, iar Domnul Vianu nu merită așa ceva.

Am sesizat aceste schimbări de destin în povestea sa și i-am atras atenția că aici s-ar putea să fie vorba despre ceva ce nu a observat, și anume că e posibil ca alegerile pe care le-a făcut să fie condiționate inconștient. Probabil că trebuia să repete, în felul său, marile schimbări de destin primite ca moștenire transgenerațională. Faptul că dânsul a fost imediat de acord cu ipoteza mea m-a făcut să cred că a fost corectă. Uneori, analiza personală continuă toată viața, fără să ne dăm seama, inclusiv, iată, într-un dialog. Mă refer la analiză personală ca urmare a unei cure psihanalitice, prin care amândoi am trecut. Au fost câteva momente, de-a lungul facerii cărții, în care Domnul Vianu a mai aflat câte ceva despre sine. Căci așa se întâmplă când dialogul este spontan.

Plecarea d-lui Vianu a avut loc relativ târziu. Mărturiseşte că făcea parte din establishment (cum îi spusese un cunoscut) şi că, dacă ar fi mai rămas, ar fi riscat să facă compromisuri. Plecarea sa a însemnat, la un alt nivel, punerea unei distanţe geografice (desprindere, rupere, din nou?) de tată – acel Tau, învăţătorul său, în umbra căruia crescuse. V-aţi gândit, vreo clipă, în timp ce Ion Vianu vă povestea istoria plecării sale, că în motivaţiile sale, ar putea fi vorba doar de spirit de frondă? Dorinţa de a-şi dovedi sie însuşi că se poate rupe de România? Acea pulsiune de libertate despre care vorbea…?

Ioana Scoruş: Nu, nu m-am gândit o clipă că doar din spirit de frondă ar fi putut face această alegere. Era un om matur, nu un adolescent, dar cred că nici adolescent dacă ar fi fost nu ar fi procedat astfel, datorită educației primite. Ar fi găsit alte căi. Rupturile de acest gen sunt sfâșietoare, fronda nu poate fi, ea singură, altceva decât un motiv infantil, or, nu se mai punea problema. Domnia sa a enumerat suficient de in extenso motivele care l-au făcut să ia această decizie, așadar nu le voi mai relua, dar mă gândesc că ruperea de tată este altceva decât ruperea de țară, așa că nu le-aș suprapune. Repet, la vârsta la care a ales să părăsească țara nu mai putea fi vorba despre frondă. Cel puțin în privința sa. Dar fronda ar fi putut fi întrețesută în motivația inconștientă. Da, a fost o speculație de-a mea și, dacă ar fi existat o motivație strict inconștientă, sigur că ea a rămas ascunsă înțelegerii.

Dacă vă place acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Ion Vianu pune un diagnostic poporului român postcomunist: şi anume că suferea de depresie cronică. Mai încolo, afirmă că, odată cu intrarea României în UE, s-a instalat o nouă patologie românească. Care ar fi aceasta, prin ce anume s-ar caracteriza nouă patologie la care făcea referire în treacăt?

Ioana Scoruş: Nicio etichetă nosografică nu poate cuprinde toate simptomele unei boli, așa încât nici oamenii, nici popoarele nu pot fi caracterizați de o singura patologie (așa cum le cunoaștem din DSM – Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), adevărul aflându-se mereu la intersecția dintre mai multe patologii. Nu știu precis la ce anume se referea Domnul Vianu, dar pot spune la ce mă gândesc eu. Mi se pare că poporul român manifestă simptome de patologie borderline (o patologie aflată la limita dintre psihoză și nevroză), cu oarece componente de adicție la plăcere, cu pierdere de limite, funcționând imatur, mai degrabă după principiul plăcerii decât după cel al realității. Poporul român este un popor decompensat, care pare a relua un stadiu de dezvoltare infantil spre o mai bună creștere ulterioară. Din nefericire, nu are parte de o maternare potrivită, așa încât cred că poporul ăsta va mai rămâne o vreme în acest stadiu infantil. Știu, nu sună deloc încurajator, dar asta e părerea mea.

„Ion Vianu: Zece recomandări prudente

Pronunţă-te asupra unei probleme numai dacă ai la dispoziţie cel puţin un document şi două păreri.

Dacă îţi eşti credincios ţie, vei fi credincios şi celor iubiţi.

Caută să-ţi imaginezi ce simte cel pe care nu-l iubeşti.

Acordă o şansă şi unei opinii pe care o respingi.

Ai dreptul să-ţi ascunzi gândurile, dar nu să înfigi cuţitul în spate.

Aminteşte-ţi că o ocazie poate fi unica în genul ei.

Acceptă că o persoană nu poate fi considerată un obiect.

Fii sincer, dar nu brutal.

Nu dispreţui pe nimeni.

Bucură-te că exişti.” (p. 252)

Răspunzând la una dintre întrebările dvs., Ion Vianu afirma că a practicat psihanaliza „sălbatică” (în afara mediului spitalicesc) şi că, din această postură nu a dus lipsă de pacienţi în Elveţia, pentru că „Nicăieri nu există atâţia bolnavi psihici şi atâţia psihiatri ca la Geneva.” Consideraţi că Ion Vianu a încercat o figură de stil? Sau, dacă aprecierea sa este corectă, bazată pe date reale, care ar fi explicaţia acestui fenomen pe care dumnealui îl cataloghează drept „mister”?

Ioana Scoruş: Psihanaliza sălbatică nu se referă la locul unde este practicată, ci la faptul că, la vremea respectivă, Domnul Vianu nu trecuse printr-o cură psihanalitică clasică, singurul lucru care-ți deschide drumul spre o carieră de psihanalist. Cura avea s-o facă ani mai târziu, în Elveția, dar în România ea nu existase, așa că a practicat psihanaliza sălbatică (fără o formare în acest sens) la încurajarea lui Serge Lebovici. Și bine a făcut.

De ce atâția bolnavi psihiatrici în Elveția? Undeva, în carte, Domnul Vianu spune că multitudinea alegerilor pe care o țară liberă ți le așterne-n față este deprimantă, că boala psihică poate surveni și din prea multele variante pe care le ai la dispoziție, că așa cum un regim totalitar îți restrânge la maxim libertatea, așa și un regim totalmente liber te pune în fața unei probleme greu de rezolvat, aceea a alegerii. Această ne-limitare se poate transforma într-o patologie. Lucru la care, mărturisesc, nu m-am gândit niciodată.

Ion Vianu | Sursa foto: Observator Cultural

Ion Vianu | Sursa foto: Observator Cultural

Ion Vianu spune că „Nu poţi fi scriitor dacă nu scrii tot timpul…. A scrie devine un obiect necesar supravieţuirii, aşa cum am spus.” În altă parte, spune că scrisul îi insuflă vitalitate, mai ales acum, la bătrâneţe. Cred că aţi subliniat şi dumneavoastră, Ion Vianu s-a făcut medic, medic psihiatru, pentru a veni în întâmpinarea mamei sale. Apoi s-a apucat de scris, târziu, ca pentru a răspunde, tardiv, unor aşteptări paterne. Într-un fel, a încercat să-şi mulţumească ambii părinţi. Cum aţi cataloga nevoia de a scrie a lui Ion Vianu – nevoia şi disciplina de a o face zilnic, aşa cum mărturisea?

Ioana Scoruş: Credința Domnului Vianu este că la tinerețe cititul este un fel de moarte (lucru al cărui sens îl înțeleg, dar pe care prefer să-l neg căci pentru mine nu este valabil), că scrisul (la tinerețe) nu are sens pentru că trebuie să capeți experiența de viață necesară unui scris matur, și că la bătrânețe scrisul este vitalitate, cam asta este imaginea Domnului Vianu asupra scrisului. Cred că spuneți bine, cred că este vorba despre o nevoie, adică despre ceva ce nu poate fi amânat, ceva ce nu ține de alegere, ca nevoia de a dormi, de a mânca. Scrisul este, până la urmă, nevoia de a fi viu. Nu-mi permit să cataloghez, dar cred că este vorba despre una din modalitățile de a te păstra viu. Nu în viață, ci viu. A exista nu este totuna cu a fi. Scrisul, în ciuda faptului că Domnul Vianu îl consideră mortifer, este, în cele din urmă, viață. Într-un fel, datoria față de părinți fiind împlinită, de la o vreme Domnul Vianu și-a dat voie să trăiască și pentru sine. Scriind.

Ion Vianu se referă la câţiva prieteni foarte buni (unii dintre ei deja nu mai sunt). În alt loc, mărturiseşte că nu are, mai deloc, prieteni, printre cei tineri. Şi, în sfârşit, în alt fragment, face consideraţii pe marginea tehnologiei care globalizează (apropie, dar şi îndepărtează totodată). Dacă ar trebui să faceţi un portret, care sunt elementele fundamentale ale prieteniei din perspectiva domniei sale?

Ioana Scoruş: Cel mai bine ar fi ca cititorul să meargă la carte, pentru a vedea exact ce spune Domnia sa. Sintetizând, însă, dânsul pune iubirea în centrul prieteniei. Iubirea și numai iubirea. Și mai spune că prietenia nu are un scop, este pentru ea însăși. Dacă prietenia are scop, atunci nu mai este prietenie. Ea există prin iubire și datorită iubirii și nu cere, cu necesitate, reciprocitate.

Ion Vianu se declară un sceptic care speră în mântuire. Sugerează, în baza unor reflexe profesionale, că Dumnezeu ar putea fi Inconştientul. Aş vrea să comentaţi această afirmaţie a sa, privind Inconştientul, dar şi necesitatea credinţei într-un soi de dumnezeire, chiar şi în rândul celor sceptici (poate nu atei).

Ioana Scoruş: Este o întrebare foarte dificilă care, pentru a-i fi înțeles cu adevărat sensul sugerat de Domnul Vianu, necesită cunoștințe de psihanaliză serioase. Dar voi încerca să vorbesc simplu. Răspunsul are sens din perspectiva religiei creștine, pe linia echivalării lui Dumnezeu Tatăl cu tatăl real, tată care, vrând, nevrând, este introiectat în psihismul copilului de-a lungul primilor ani de viață, la fel ca și chipul mamei. Ambii părinți vor exista în interiorul copilului devenit adult până la capătul vieții, îl vor forma, își vor face lucrarea alături de ceea ce copilul a avut în el încă de la naștere și alături de ceea ce va primi de la mediu (grădiniță, școală, mediu social în general). Dar „chipul” tatălui există și funcționează în psihicul copilului în mod inconștient. Tatăl este legea de deasupra capului, instanța morală, limita, așa cum și Dumnezeu este toate astea. Aceasta este, în câteva cuvinte, ehivalența pe care Domnul Vianu merge când spune că e posibil că Inconștientul să fie Dumnezeu. Repet, explicitarea pe care o fac aici este foarte la suprafață.

Cât despre nevoia de Dumnezeu, ce poate fi Dumnezeu pentru un scepic altceva decât acel sprijin și ajutor la care poți apela atunci când nu mai ai pe ce să te sprijini? Dacă Dumnezeu nu există, el trebuie să existe, așadar, măcar ca loc al speranței atunci când ai pierdut și ultima speranță. Ca loc al refacerii, al re-nașterii, al re-învierii.

Ion Vianu, medic psihiatru, scrie eseistică, memorialistică şi ficţiune. Ion Vianu spune că „literatura este pentru mine o prelungire a psihiatriei”. Dumneavoastră, psihanalist, scrieţi ficţiune şi, iată, un soi de memorialistică/jurnal prin interviu. Care ar fi legătura (există vreuna) între profesiile dumneavoastră de bază şi pasiunea pentru scris – există un numitor comun?

Ioana Scoruş: În psihiatrie, ca și în psihanaliză, ești mereu în interioritatea celuilalt. Nu doar 8 ore pe zi ești acolo. În timpul liber, el, pacientul este în interioritatea ta deoarece problematica lui te urmărește peste tot, inclusiv noaptea, în somn. Să spunem că nu-ți mai aparții, că găzduiești, în tine, un celălalt care are nevoie de ajutor. Din această perspectivă, scrisul devine a-ți aparține, a face cu tine ce dorești să faci. A fi. A te utiliza. Dar scrisul este și hedonism sau, fundamental, este hedonism. Lumea pacientului psihic este o lume a durerii sfâșietoare care-și cere reversul, compensarea. Ai nevoie de hedonism. Pot spune că scrisul este medicamentul cu care se tratează suferința cu care te întâlnești în meseriile noastre. Pe de altă parte, scrisul este și o modalitatea de a te cunoaște. Descoperi multe despre tine, ți se relevează lucruri rămase în ascuns, ai parte de insight-uri, ceea ce nu-i puțin lucru. Atunci când ai trecut printr-o cură psihanalitică de 4-5 ani, cu trei ședințe pe săptămână, așa cum am trecut atât eu, cât și Domnul Vianu, auto-analiza devine rutină, o faci fără să-ți propui s-o faci, vine de la sine, așa încât scrisul slujește, vrând, nevrând, și acestui scop. Dincolo de toate astea, scrisul este nevoie. Nevoie cu sens de necesitate. Iar necesitățile se cer a fi, imperativ, împlinite. Scrisul ca nevoie, scrisul ca individuație, cu siguranță nu suntem singurii care am descoperit, prin scris, asta.

Cum ar trebui să-l înţeleagă generaţiile mai tinere pe Ion Vianu? Ce ar trebui să vadă în domnia sa?

Ioana Scoruş: De înțeles, trebuie să-l înțeleagă în spiritul literei cărților sale, deloc puține. Opera sa de ficțiune încă-și așteaptă tălmăcitorul, prea puțini s-au aplecat asupra ei. Iar eseistica este, pur și simplu, cultură generală. A o citi înseamnă să-ți faci cultură generală. Ce trebuie să vadă în Domnul Vianu? Un model de om format în marea cultură umanistă. Un simbol al unei anume educații, un produs, înainte de-a fi un simbol, al unei educații alese, din alte vremuri, nu foarte îndepărtate, dar azi cu totul absente. Nu trebuie să te naști nobil ca să devii nobil, educația, cultura pot face din tine un aristocrat. Cred că aceasta este concluzia care ar subsuma modul în care trebuie privit Ion Vianu. Înainte de toate, tinerii și-ar face un bine dacă l-ar descoperi. În facultatea aveam un profesor (de filosofie), la care cu toții stăteam cu gura căscată. Genul acela de profesor care te mută mai departe, cum spunea Noica. Cel ale cărui ore ai vrea să nu mai termine. Cel pe care-l cauți după ore, fără să știi neapărat de ce. Cel care sculptează în tine destinul tău, pe celălalt mai bun al tău. Cam așa este și Domnul Vianu. Un formator. Un sculptor.

Care au fost marile revelaţii (dacă au existat) pe care le-aţi avut în urma discuţiei cu Ion Vianu?

Ioana Scoruş: Mi-ar fi plăcut să mai am vârsta marilor revelații. Din păcate, nu o mai am de mult. Ceea ce m-a învățat dialogul cu Ion Vianu a fost, în cele din urmă, că fiindu-mi frică de moarte nu fac decât să pierd vremea în detrimentul trăitului. Că mi-e frică sau nu, ea oricum vine, așa încât e mai folositor să rămân pe drum trăind și bucurându-mă de viață, decât să mă ascund și să tremur de frica morții, așa cum aveam tendința să fac. Ion Vianu este uluitor în această privință. Mi-a spus că s-a împăcat cu gândul morții, ceea ce, deocamdată, pentru mine este ceva de neînțeles. Și nu era nici frondă, nici cochetărie în cuvintele sale, ci purul adevăr, așa cum aveam să mă conving pe parcurs. M-a învățat că serenitatea este o alegere, nu un dat. Că privirea trebuie îndreptată înainte, fără patimă, nu în urmă. Că nu trebuie să-ți pese ce se va întâmpla cu scrisul tău, cu cărțile tale, important este să scrii, asta este tot ce depinde de tine. Că posteritatea nu e treaba ta și că acesta nu trebuie să fie niciodată un scop. Și că tenacitatea se învață. Se educă. La fel ca bunătatea. Probabil că m-a mai învățat multele altele, care urmează să mi se releveze.

Ioana Scoruş, „În definitiv…, Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu”, Editura Polirom , Colecţia Ego-Grafii, 2018, 256 pagini. 

Având parte de o dublă formație (inginerie chimică și psihologie), Ioana SCORUŞ este psihanalist cu practică privată. A semnat rubrica Scriitorincul din suplimentul cultural LA&I, precum și o mulțime de interviuri, articole, cronici de carte, poezii în revistele Dilema, Apostrof, România literară, Convorbiri literare, Timpul, etc. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte, ed. Premier), două romane (Povestea unei sinucideri, ed. Albatros, Un an din viața Liubei B., ed. TREI), un volum de proză scurtă (Freud Museum, ed. Polirom) și două cărți de interviu (Paradoxurile psihanalizei în România, ed. Paralela 45 și În definitiv…, ed. Polirom, dialog cu Ion Vianu). 


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Dana Pătrănoiu

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.