În goana după inserții facile ale unor concepte japoneze extrem de complexe în sensibilitatea occidentală – wabi și sabi -, simplificarea excesivă conduce la interpretări eronate și complet scoase dintr-un context lipsit de vigoarea și valoarea conferite de vechimea reală a acestora.

Întrepătrunderea elementelor de origine indiană precum budismul, cu principiile esteticii chineze antice și medievale are drept rezultat, în contextul evoluției unui animism nipon originar, apariția unei multitudini de concepte estetice, dintre care cele mai importante sunt okashi („drăgălășenie, amuzament”), mono no aware („puterea lucrurilor de a impresiona”), makoto („adevăr, onestitate”), sabi („solitudine elegantă, patina timpului”), wabi („frumusețe austeră, simplitatea minunată a lucrurilor”), shibui („simplitate aristocratică”), miyabi („eleganță și stăpânire”), hosomi („fragilitate subtilă”), karumi („ușurință, frumusețe de suprafață”), yubi („eleganță”), sobi („măreție”), ma (semnificația vidului, „nimic”, nișa) și mei („puritate”)[i]. Acestea, ca și  alte concepte estetice japoneze tradiționale sunt rezultatele evoluției unei culturi aflate sub influențele civilizației continentale și ale credințelor originare precum cele specifice „căii zeilor”, shintō. Pornind de la premizele complementarității natură – cultură și conținând o serie de elemente ce elimină contradicția celor două dimensiuni fundamentale ale gândirii umane, evoluția principiilor esteticii nipone nu s-a oprit niciun moment în exclusivitate asupra armoniei figurilor geometrice sau asupra dezirabilității ecuațiilor complete.

Născute pe fondul unei instabilități politice profunde căreia Japonia i-a căzut victimă încă de la sfârșitul epocii Heian (794 – 1185), conceptele estetice wabi și sabi devin din ce în ce mai complexe și prezente în perioada medievală[ii]. Războaiele numeroase dintre diverșii administratori militari ai feudelor, dintre stăpânii unor domenii întinse și adversarii ce provin din aproximativ aceleași zone, dorința nemăsurată de putere, de control asupra domeniilor în număr cât mai mare, aduc spectrul morții extrem de aproape pentru cea mai mare parte a populației din arhipelag. Deși numărul amenințărilor din afara granițelor este extrem de limitat, în interiorul statului japonez au loc numeroase conflicte între seniori cu feude învecinate, dar și între diverse tabere formate din alianțe ale mai multor clanuri militare. Incapabilă să restabilească pacea în ținuturi, Curtea asistă impasibilă la toate aceste conflicte, prezența sa fiind singura dominantă politică necontestată în aproape întregul interval al epocii medievale[iii]. Obiceiurile aristocraților militari de a-și găsi liniștea și, uneori, de a petrece în tăcere și însingurare aceste momente prețioase au condus la cultivarea celor două concepte estetice asociate de multe ori unor ritualuri extrem de atent păstrate și diversificate precum sadō  („ceremonia ceaiului”) – în cadrul căreia este cultivat mai cu seamă wabi.  Savurarea calmă a liniștii și a strictului necesar  existenței a condus – printre altele la conceptul de wabi-cha („ceaiul băut în atmosfera eleganței austere”). Maeștri ai ceremoniei ceaiului precum Murata Juko (1422 – 1502) sau Sen no Rikyū (1522 – 1591) au evidențiat frumusețea simplității și a lucrurilor simple precum un vas de ceai prelucrat simplu sau chiar finisat aparent incomplet.

Wabi este substantivul derivat din verbul wabu[iv] („a se îngrijora”, „a fi pesimist, a se simți singur, a rămâne perplex, a rămâne sărac, a se bucura de liniște și solitudine”) și face parte din aceeași familie lexicală cu adjectivul wabishi („singuratic, pustiu, nesatisfăcător, dificil, frământat, sărăcăcios, decrepit, neinteresant, de neîndurat”)[v] – care în prezent indică bunul-gust și rafinamentul. În poemele de tip haiku[vi] și în ceremonia ceaiului sadō conceptul wabi sugerează o stare de spirit calmă, austeră, liniștită. În forma sa arhaică, a exprimat atât singurătatea, cât și întristarea. Spre exemplu, în perioada Nara (710 – 784) conceptul poate fi observat în poeme din Antologia Man’yōshū („Zece mii de frunze-cuvinte”), reflectat în acele texte în care este deplânsă lipsa unui răspuns în cazul celor care își declară afecțiunea[vii]. Mai apoi, în epoca Heian (794 – 1185) vechea tematică este completată de motivul lipsei unei raze de lumină în existența indivizilor. În perioada medievală – începând cu perioada Kamakura (1185 – 1333), conceptul devine mai complex și capătă profunzime – poeții rătăcitori deplângând tristețea vieții și identificând solitudinea cu o nouă atitudine existențială, preferând un trai îndepărtat de orice valori materiale sau năzuințe politice, în armonie și unitate cu natura. Printr-un stil de viață solitar, atât aristocrații, cât și militarii, mai cu seamă după ce se retrăgeau departe de zbuciumul lumii cotidiene, au început să prețuiască frumusețea simplă și austeră a naturii, obținând o perspectivă diferită asupra existenței.

Preotul Saigyō (1118 – 1190) scria la finalul epocii clasice un poem considerat reprezentativ pentru conceptul wabi în literatură:

Tou hito mo

Omoitaetaru

Yamazato no

Sabishisa nakuba

Umiukaramashi[viii]

„Nici picior de muritor

Liniștea nu tulbură

În satul pitit în munți

De n-ar fi singurătatea

Cât de tare ar durea viața în minunea sa…”

Avantajele experienței și senectuții conferă frumusețe experienței umane și elementelor înconjurătoare. În acest fel regăsim subliniată prin contribuțiile literare ale perioadei partea transcendentală a vieții. La fel de important pentru sensibilitatea japoneză medievală precum conceptul de wabi, este și conceptul cu care acesta este de cele mai multe ori asociat, sabi. Acesta este asociat cu ideea de frumusețe a liniștii și senectuții, dar și cu adjectivul sabishi, respectiv cu verbul sabu. Acestuia îi sunt atribuite atât înțelesuri precum „a se pierde, a ajunge în paragină, a se simți singuratic, a îmbătrâni”, cât și sensuri precum „a rugini, a slăbi, a se veșteji, a dobândi stil și eleganță odată cu senectutea”. În perioada medievală, dintre sensurile adjectivului sabishi ce rezuma diversele atribute ale solitudinii, au fost evidențiate înțelesuri precum „liniștit și singuratic”, „descurajarea din pricina lipsei celor necesare” sau „frumusețea dată de patina timpului”[ix]. Se consideră că încă din perioada Nara (710 – 784), în poemele din antologia Man’yōshū („Zece mii de frunze-cuvinte”) – se regăsesc atât sentimentul de însingurare, cât și tablouri în care este reflectată natura părăsită, în versuri relevante pentru conceptul sabi. Deși primul poet căruia i se atribuie compoziții literare în care să fie exprimat conceptul de sabi este considerat Fujiwara no Toshinari (Shunzei) (1114-1204) – poetul care se pare că ar fi exprimat cel mai bine acest concept ar fi fost Fujiwara Teika (Sadaie) (1162 – 1241) – în poemul cu numărul 363 din Antologia Imperială de poezie Shinkokin’wakashū („Noua culegere de poezii vechi și noi”), finalizată în 1205:

Miwataseba

Hana mo momiji mo

Nakarikeri

Ura no tomaya no

Aki no yūgure.[x]

„De privești în lung și-n lat

Nici de flori și nici de frunze

Ochiul nu s-a-mpiedicat;

În colibe, jos în golf

Toamna, iată, a-nserat!”

Într-o interesantă încercare de familiarizare a cititorului european cu concepte sosite din afara spațiului occidental, Francesc Miralles propune o aplicație în manieră proprie a conceptelor japoneze tradiționale, romanul intitulat de acesta „Wabi – Sabi”[xi] fiind în fapt o narațiune în manieră realistă inspirată din romanul lui Murakami Haruki intitulat „În căutarea oii fantastice”[xii].  Desigur – poate să intervină în acest punct opinia conform căreia un număr de coincidențe derivate atât din structura narativă, cât și din stilul abordat de autorul spaniol nu ar putea justifica o lectură în cheie japoneză, însă numărul elementelor care trimit la această sursă este impresionant – începând chiar cu lectura protagonistului Samuel de Juan care face o scurtă critică a prozei traduse și cunoscute în Europa a autorului japonez, punctând în mod deosebit romanul „În căutarea oii fantastice”.

Dacă luăm în considerare această sursă de fascinație pentru autorul spaniol, putem observa o serie  de elemente posibil preluate din romanul autorului japonez. Dacă preferăm o enumerare a acestora în ordine cronologică, le putem distinge pe cele mai vizibile. Un prim element ce apropie cele două texte este reprezentat de finalul unei legături de lungă durată între naratorul-protagonist și personajul feminin alături de care acesta a petrecut o perioadă considerabilă. În timp ce în textul japonez rutina intervenită în relație este acceptată de către ambii parteneri ca factor al separării, în cazul textului european, aceasta este una dintre revelațiile călătoriei de redescoperire a protagonistului. În al doilea rând apare elementul care declanșează căutarea – este vorba despre motivul unei imagini tipărite: în romanul lui Murakami este menționată o singură imagine imprimată în care apare o oaie misterioasă, în vreme ce în romanul european sunt amintite două vederi trimise protagonistului – narator din Kyōto de un expeditor misterios. Insula Hokkaidō reprezintă – în cazul personajului feminin Mizuki din romanul european tărâmul redescoperirii sinelui și al iertării propriei persoane, în timp ce pentru naratorul-protagonist din romanul japonez este locul dezlegării misterului oii și, de asemenea, al eliberării. Și într-un caz și în celălalt barurile reprezintă spații care aduc dinamism istoriei căutării sinelui și care produc revelații. Într-un bar apare personajul fetei cu urechi magice în romanul japonez, în vreme ce într-un spațiu similar apare tânăra și senzuala japoneză care, după ce îl cunoaște pe naratorul-protagonist al romanului spaniol, îi mărturisește intenția de a pleca în Hokkaidō spre a-și încheia socotelile cu viața. Același spațiu nordic produce în fiecare context un catharsis, contactul cu locuitorii vechi ai insulei – ainu – având de fiecare dată un impact semnificativ asupra deznodământului căutării. Protagonistul-narator al lui Murakami se confruntă cu oaia misterioasă și evoluează într-o victorie interioară în primul rând, acceptându-și mai cu seamă eșecurile, în vreme ce personajul lui Miralles, iraționala Mizuki, ajunge – în urma unei experiențe etnice inedite în mijlocul unei tabere de ainu – să se împace cu propria cădere morală, cu sinele profund afectat de moartea soțului său, aparent provocată de ea, dar fără a recurge la gesturi extreme. Dimensiunea eliberatoare a distanțelor fizice este prezentă în ambele cărți  – în romanul japonez protagonistul pleacă în Nord, în insula Hokkaidō, în căutarea oii fantastice care ar fi putut oferi un răspuns și o rezolvare ale dilemelor mai multor personaje ale romanului, în vreme ce în romanul lui Miralles protagonistul pleacă într-un ținut la fel de îndepărtat și necunoscut pentru acesta, Japonia. Încercând să se familiarizeze cu primii locuitori ai insulei, protagonistul-narator din romanul murakamian caută răspunsuri, tot așa cum, într-un tur lipsit însă de evenimente stranii sau senzațional caută să se regăsească și protagonistul-narator din romanul european. Experiențele senzuale nu lipsesc din ambele romane, fiind însă mult reduse în romanul european. Personajul pisicii – prezente atât în romanul „În căutarea oii fantastice”, cât și în alte romane ale lui Murakami, este prezent și în romanul spaniol. Acesta este amintit de către însuși protagonistul-narator în romanul lui Miralles și reprezintă un alt element comun. Motanul Mishima este încredințat prietenului protagonistului, un autor de cărți cu tematică practică pe nume Titus, tot așa cum în romanul lui Murakami este încredințat unui personaj secundar – șoferul personajului misterios „Șeful”. Strategiile narative apropie foarte mult cele două romane – Miralles construind un personaj principal ce devine atât narator, cât și o proiecție relativ similară protagonistului murakamian „Boku”[xiii], plăcerile acestuia având cu aproximație aceeași traiectorie: parcurgerea distanțelor lungi în cât mai puțin timp, un stil succint de a relata cele văzute și trăite, alternarea umorului cu situațiile mai puțin obișnuite de pe drum, tablouri sumare, preferința pentru muzică și relatări amănunțite ale melodiilor ascultate, mergând până la transcrierea textelor cântecelor din limba engleză, respectiv în alfabet latin a textelor melodiilor din limba japoneză, evitarea obscenității și conturarea unor personaje feminine puternice, cu anumite însușiri ce nu aduc neapărat confortul partenerilor lor.

În scrierea acestui „roman cu cheie” Frances Miralles ne îndeamnă să abordăm o multitudine de perspective, surprinzând cititorul european atât cu revenirea – mereu întreruptă și incompletă – asupra conceptelor de „wabi” și „sabi”, dar și a unor elemente desprinse din alte surse nipone dezvăluite mai mult – ca în cazul eseului din 1933 intitulat „Laudă umbrelor” și scris de Tanizaki Jun’ichirō (1886 – 1965)[xiv] – sau mai puțin – ca în cazul imaginii lui Mizuki dormind goală sub pături, imagine probabil inspirată din interacțiunea personajelor din romanul lui Kawabata Yasunari, intitulat „Frumoasele adormite”[xv]. Austeritatea interiorului camerei de motel din Kyōto și solitudinea încăpățânată a personajelor aflate în călătorii de regăsire a sinelui ar putea susține paratextul romanului, acestea fiind printre puținele elemente care reprezenta un ecou nu foarte convingător al celor două concepte născute în estetica niponă medievală. Experimentul literar al lui Francesc Miralles urmărește introducerea relativ concisă a unor informații legate de cultura japoneză – precum cunoscutul vârf muntos Fuji, complexul Tōshōgū din Nikkō, templul Ryōanji din Kyōto, cerbii din Nara, statuia câinelui Hachiko din Tōkyō sau populația ainu din Hokkaidō, dar și a unor concepte destul de importante precum geiko[xvi], maiko[xvii], onsen[xviii] sau tori-i[xix]. În capitole extrem de scurte, într-un ritm alert, autorul introduce într-un mod prietenos și deloc greu de urmărit, folosindu-se de multe ori de exemplele derivate din cultura populară contemporană – precum menționarea filmului Sofiei Coppola Lost in Translation – o versiune mult simplificată a unei civilizații altminteri extrem de greu de înțeles. În ciuda micilor incoerențe ale construcției protagonistului-narator Samuel de Juan, prezentat ca profesor universitar de literatură germană, altfel spus – specializat într-un domeniu cel puțin la fel de complex și greu accesibil precum cel al protagonistului din romanul murakamian, ajuns bun cunoscător al raselor de oi –, cu o evoluție sentimentală și morală prea puțin credibilă, al cărui destin menționat în epilog pare cel puțin fabricat și la fel de imprevizibil ca identitatea autorului vederilor care influențează decizia de a călători în Japonia a protagonistului, romanul cu cheie și cu un paratext provocator poate fi considerat un experiment reușit din punct de vedere narativ. Continuând tradiția specifică în prezent culturii populare, în care vulgarizarea capodoperelor devine treptat o artă, romanul „Wabi – Sabi” continuă atât o tendință de trecere din registrul „înalt” în cel „jos”, cât și un proiect personal al autorului care nu se oprește aici cu prezentarea într-o manieră accesibilă unui anumit tip de public a conceptelor culturale japoneze, ci recidivează acordând nu numai esteticii, ci și părții practice a vieții nipone aceeași importanță, prin intermediul unor concepte diferite precum „ikigai”[xx].

Din păcate, în goana după inserții facile ale unor concepte japoneze extrem de complexe în sensibilitatea occidentală, simplificarea excesivă – ce se dorește aici a fi interpretată drept o nouă viață a celor două concepte, confiscate în mod straniu de o cultură modernă și contemporană care le păstrează, dar nu în atitudinea personajelor lui Miralles, ci în arhitectura urbană, în decorațiunile interioare ale caselor japoneze și mai cu seamă ale grădinilor – conduce la interpretări eronate și complet scoase dintr-un context lipsit de vigoarea și valoarea conferite de vechimea reală a acestora – așa cum se întâmplă în citatul din pseudo-literatura semnată de irealul Gottfried Kerstin[xxi]. În contextul unei explicații eronate, din care lipsesc lămuririle culturale date îndeobște prin note de subsol, vigilența niponologului înlocuiește toleranța cititorului și semnalează incoerențele, recomandând pentru lecturile viitoare inspirate din acest spațiu, mai multă rezervă și mai puțină acceptare necondiționată a tuturor așa-ziselor simplificări ale unor concepte care nu pot fi nici înțelese imediat și nici asimilate cu ușurință în spații culturale nutrite de simetrie și de valorile unei austerități marcante pentru etică și nu pentru estetică.


[i] Antanas Andrijauskas, “Specific Features of  Traditional Japanese Medieval Aesthetics”. Dialogue and Universalism, 13 no. 1/2 (January 2003): 201- 205, 15 iulie 2013.
[ii] Donald Keene. Seeds in the Heart. Japanese Literature fro the Earliest Times to the Late Sixteenth Century. Ontario, Canada: Fitzhenry & Whiteside Ltd., 1993, pp. 661 – 689.
[iii] Alexandra Marina Gheorghe. Japonia: repere de cultură și civilizație. București: editura Oscar Print, 2018, pp. 136 – 167.
[iv] Roger J. Davies, Osamu Ikeno. “Wabi – Sabi: Simplicity and Elegance as Japanese Ideals of Beautyˮ. The Japanese Mind: Understanding Contemporary Japanese Culture. Boston: Tuttle, 2002, p.230.
[v]  Dicționarul Ōbunsha kogojiten, 1988, p. 1254.
[vi] Poeme japoneze cu prozodie fixă – acestea conțin 17 more (unități ritmice minimale) dispuse în 3 secvențe:5 more, 7 more și 5 more. Apar ca poeme independente în perioada premodernă – începând cu secolul al XVII-lea.
[vii] Roger J. Davies, Osamu Ikeno. Op. cit.,  p. 224.
[viii] Kazamaki Keijiro, Kojima Yoshio. „Sankashū, Kinkai Waka Shū”. Nihon Koten Bungaku Taikei. Tōkyō: Iwanami Shoten, 1961 p. 167.
[ix] Dicționarul Ōbunsha kogojiten, 1988, pp. 551, 552.
[x] Fumito Minemura, editor. Shinkokin’wakashū („Noua culegere de poezii vechi și noi”). Tōkyō: Shōgakkan, 1974, p. 133.
[xi] Francesc Miralles. Wabi – Sabi. Traducere de Tudora Șandru Mehedinți. București: Humanitas, 2018.
[xii] Haruki Murakami. În căutarea oii fantastice. Traducere din limba japoneză de Andreea Sion. Iași: Polirom, 2003.
[xiii]  În limba japoneză acesta este pronumele personal la persoana I – este tradus „eu” și este utilizat teoretic numai de către băieți și adolescenți în conversații cu caracter informal. Utilizarea acestui pronume personal în conversațiile informale dintre tinere denotă o putere și o libertate pe care cea care utilizează cuvântul le subliniază în acest fel.
[xiv] Alexandra Marina Gheorghe. Metamorfoze ale textului literar japonez de la Kojiki la Murakami. București: Editura Fundației România de Mâine, 2008, p. 180.
[xv] Yasunari Kawabata. Frumoasele adormite. Traducere din limba japoneză de Anca Focșeneanu. București: editura Humanitas, 2006.
[xvi] Persoană dedicată cultivării artelor.
[xvii] Ucenică a unei geisha, tânără educată în manieră japoneză tradițională, cunoscătoare a artelor nipone tradiționale.
[xviii] Izvoare termale, baie cu ape termale.
[xix] „Poarta” – o construcție curbată în porțiunea superioară care marchează prezența sau manifestarea unei divinități shintō; initial era o poartă pe care se odihneau păsările (în partea superioară)
[xx] În limba japoneză – „țelul vieții”.
[xxi] „Filozofia concepției Wabi-Sabi s-a ivit prin opoziție cu perfecționismul chinez din secolul al XVI-lea (sic!), și este prezentă în ceremonia ceaiului, în arta japoneză a aranjamentelor florale (ikebana), în poemele haiku și în teatrul ” (Francesc Miralles. Wabi – Sabi. Traducere de Tudora Șandru Mehedinți. București: Humanitas, 2018, p. 49).

Alexandra Marina Gheorghe | Credit foto: Arhivă personală Alexandra Marina Gheorghe

Alexandra Marina GHEORGHE | Credit foto: Arhivă personală Alexandra Marina Gheorghe

Alexandra Marina GHEORGHE este în prezent lector universitar doctor în cadrul secției de Limbă și Literatură Japoneză din Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Este autoare a patru cărți dintre care două sunt dedicate literaturii japoneze – „Metamorfoze ale textului literar japonez de la Kojiki la Murkami” apărută în 2008 și „Frumusețe și însingurare în literatura japoneză din perioada clasică până în epoca modernă” publicată în 2018; a treia publicație este teza de doctorat intitulată „Japonia și lumea occidentală – imaginea «celuilalt» între 1853 și 1912” publicată în 2015, iar cea de-a patra este un volum dedicat evoluției civilizației japoneze, apărut în 2018 sub titlul „Japonia: repere de cultură și civilizație”. Co-autoare a volumului „Literatura japoneză modernă. Epocile Meiji și Taisho” apărut în 2013, a scris peste 30 de articole de specialitate în limbile engleză, japoneză și română, participând la un număr de aproximativ 40  de conferințe organizate în Japonia la Urawa și Osaka, în Australia – la Universitatea Monash, precum și în țară – la București, Bacău, Craiova, Iași și alte centre universitare. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine în 1996 având specializările japoneză – engleză, a urmat un program de Studii aprofundate în cadrul Facultății de Istorie a Universității din București, unde a obținut și Doctoratul în anul 2007. Având pentru început poziția de preparator, în 1996, la Secția de Limbă și Literatură japoneză a Universității din București, a continuat să predea până în prezent. Beneficiară a unui grant acordat tinerilor profesori, Alexandra Marina Gheorghe s-a specializat în Japonia în cadrul Institutului de predare a limbii japoneze într-un program pentru profesorii străini, organizat la Urawa de către Fundația Japonia (Japan Foundation) în perioada 1998 – 1999, iar în prezent, în afara cursurilor de limbă, predă cursuri de literatură, civilizație și cultură japoneză la ciclul „licență”, respectiv cursul de „Istorie a ariei culturale est-asiatice” și seminarul de „Cultură populară. Cultură urbană în Asia de Est” în cadrul Masteratului de Studii Est-Asiatice.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Alexandra Marina Gheorghe

Publicat de Alexandra Marina Gheorghe

Lector doctor în cadrul secției de Limbă și Literatură Japoneză al UniBuc

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.