Deși a exploatat surse personale, Ludmila Ulițkaia nu a creat în Scara lui Iakov un roman autobiografic, ci mai curând unul istoric, ce pendulează între ficțiune și document.

Genul preferat al Ludmilei Ulițkaia este proza scurtă, după cum autoarea însăși a declarat de nenumărate ori. În interviuri, a vorbit adesea despre dificultatea cu care a lucrat la romanele sale, cu deosebire la Scara lui Iakov – patru ani. Caracteristicile narative, stilistice și structurale ale romanului (fragmentările generate de convenția epistolară, alternanța planurilor temporale și concentrarea intensă a impresiei de viață) confirmă atașamentul deosebit al autoarei față de genul scurt. Conform unei note finale, autoarea a folosit în Scara lui Iakov corespondența bunicului său, Iakov Ulițki, informații din dosarul acestuia din arhiva KGB nr. 2160 și scrisori de familie. Deși a exploatat surse personale, Ludmila Ulițkaia nu a creat un roman autobiografic, ci mai curând unul istoric, ce pendulează între ficțiune și document. Autoarea explică acest aspect: „Nu am intenția de a mă juca cu forma. Există o literatură de idei și există oameni, literatura mea este a oamenilor. Eu mă mișc în direcția nonficțiunii și îmi place acest lucru, sentimentul că poți colecta viața din rămășițe, din scrisori scrise de mână”[1].

Romanul descrie prin alternanță patru generații ale familiei Osețki, îmbinând simplitatea complotului cu alegoria. Cuplul-nucleu îl reprezintă Iakov Osețki și Maria Kerns, a căror corespondență este găsită de nepoata acestora, Nora Osețkaia, în 1975, când Maria Kerns moare, iar nepoata merge să-i pregătească funeraliile. A doua generație este a părinților Norei, Amalia și Henrik Osețki, a treia generație este a Norei înseși, iar a patra – a lui Iurik, fiul Norei.

Prinsă în vortexul propriei vieți (are 32 de ani când îl naște pe Iurik și îl crește singură), Nora ignoră cufărul cu scrisori luat de la bunica Maria și abia în 2011, la 67 de ani, când viața i se apropie de un bilanț tragic (se îmbolnăvește de cancer), citește scrisorile și reconstituie destinul bunicilor, al părinților săi, dar și al ei înseși, pentru că această lectură tardivă devine o meditație despre mirajul existenței. Viața Norei, adusă până în contemporaneitate, este pretextul de a înfățișa pe de o parte trecutul familiei, pe de alta – de a proiecta viitorul, căci în același an, 2011, se naște nepotul Norei, Iakov Osețki, pe 10 ianuarie, de ziua bunicii Maria. O ciclicitate magistral construită de Ulițkaia.

Romanul abordează teme complexe: emigrarea, exilul autoimpus sau forțat, represiunea și deportarea, războiul, stereotipul Rusia versus America, problema evreiască,  conflictul între generații. La acest din urmă nivel, avem de-a face cu o meditație amară despre lipsa de comunicare între generațiile de rude directe, despre reprimări și enigme familiale contrafăcute. Bunicul Iakov Osețki și nepoata Nora sunt aproape străini. Se întâlnesc o singură dată, când ea este preadolescentă, iar el în tranzit către un alt punct al deportării. Nora a trăit cu imaginea de persona nongrata a bunicului în cadrul familiei, și, peste ani, citirea scrisorilor și a jurnalului acestuia o va ajuta să restabilească adevărul. Scenograf și regizor de teatru, Nora este veriga care îi leagă pe membrii familiei Osețki și cel mai important personaj-reflector. Viața ei constă într-un șir de evenimente și opțiuni mai mult sau mai puțin excentrice: în clasa a opta are o relație cu un coleg și, după ce la școală se află despre activitățile erotice ale „micuței delincvente”, aceasta este exmatriculată. Este admisă apoi la Liceul de Teatru și Arte Plastice. Se căsătorește în secret la 17 ani cu Vitia Cebotariov, un fost coleg din clasa a opta, pentru a apărea excentrică la balul foștilor colegi, în rochie de mireasă. Vitia, un autist genial, viitor metamatician sclipitor, nimerește abulic în șirul iubiților pasageri ai Norei. Nu vor trăi niciodată împreună ca soț și soție, în ciuda existenței actului de căsătorie. Nora îl iubește pătimaș pe regizorul Tenghiz Kuziani care o vizitează periodic, o implică în proiectele sale teatrale și o părăsește succesiv și cu naturalețe, într-o relație fără obligații, dar și fără viitor, care îi creează Norei timp de douăzeci de ani false așteptări. Iurik, fiul Norei, nu va rezulta din această relație ardentă, ci din căsătoria nici reală, dar nici fictivă cu bizarul Vitia.

Arta narativă emblematică a Ludmilei Ulițkaia reiese din reflectarea poliedrică a fiecărui personaj în conștiința altuia, prin alternanță. Astfel, fiecare portret se constituie caleidoscopic și gradual. Imaginea lui Iakov și a Mariei rezultă din schimbul de scrisori, amintirile apropiaților și discursul naratorului semiobiectiv. Perspectivele nu converg întotdeauna. Pentru Nora, bunica este o intelectuală cu viziuni socialiste, o persoană austeră, chiar ascetică. Din scrisorile lui Iakov se conturează o imagine opusă: Maria este fragilă atât emoțional, cât și fizic, vulnerabilă, capricioasă. Scrisorile lui Iakov sunt pline de observații legate de lecturi, de universul său livresc, înalt spiritual. Emoțiile intense, succint exprimate, alternează cu fraze ample, explicative, despre universul cărților și al studiilor parcurse. Scrisorile Mariei sunt considerabil mai puține decât ale soțului ei și destul de formale. Senzația este că eroina nu poate cuprinde și exprima mai mult decât un sentiment bine delimitat în fiecare scrisoare.

Poveștile celor patru generații se împletesc surprinzător și putem remarca simetrii peste timp: asemănări de concepție și obiceiuri între tată și fiu, bunic și nepoată, străbunic și strănepot (dragostea pentru șah, daltonismul, aptitudinile muzicale). Există și detalii mult mai subtile: Iakov Osețki își întâmpină soția cu un buchet de ochiul-boului la gara din Kursk, în 1925, iar strănepotul său, Iurik, merge în clasa I ținând cu un buchet de ochiul-boului cumpărat de mama sa, Nora, de la o bătrânică pe strada Arbat, în 1982.

Corespondența dintre Iakov Osețki și Maria Kerns, un roman în roman, constituie o componentă răscolitoare a cărții. Cititorul este transferat frecvent din intervalul 1975-2011 în anii 1905-1955. În centru se află viața lui Iakov, intelectual, om al cărții, născut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Iakov este prin excelență un spirit activ și foarte profund. În ciuda loviturilor primite constant, nu încetează până în pragul morții să spere și să elaboreze proiecte intelectuale, indiferent de împrejurare. Este cea mai evidentă victimă a istoriei, la modul complet tragic. Viața i-a adus numai eșecuri, în ciuda eforturilor sale permanente. Nu a devenit muzician, nici sociolog, nici economist sau istoric (o parte din studiile și schițele sale a fost arsă la Lubianka, sediul central al KGB-ului), nici măcar soț și tată nu a putut fi. Viața lui și a Mariei este o viață in absentia, o viață „textuală”, fundamentată pe corespondență. Timpul petrecut cu soția sa este foarte scurt, cu scene intense de iubire între înrolarea ca voluntar și apoi arestul, deportările repetate și lagărul. Ultimul lagăr din care se eliberează, în 1955, Abez, de la Cercul Polar, este un lagăr special pentru invalizi (Iakov merge în cârje din cauza paraliziei piciorului stâng), plin „până la refuz de deținuți politici condamnați pentru defăimarea puterii sovietice prea sensibile și pentru spionaj” (p. 535), populat de „o parte a poporului care trebuia distrusă. Oameni de știință, artiști, poeți – intelectualitatea de cea mai bună calitate, numită «căcatul nației» de întemeietorul marelui stat sovietic” (p. 536).

Treptat se produce înstrăinarea celor doi soți, despărțiți în plus și de orginile sociale și de propriile concepții. Maria, fiica unui ceasornicar evreu venit din Elveția, supraviețuitoare a pogromului de la Kiev, trăiește într-o familie săracă și demnă. Cultul pentru educație al membrilor familei Kerns, dragostea pentru muzică, activitatea pedagogică, mentoratul dansatoarei americane Isadora Duncan (soția lui S. Esenin) sunt evenimente și direcții importante în viața tinerei Maria. În timp, ea devine o susținătoare înfocată a puterii sovietice și în 1917 „sărbătorește triumful asupra lumii burgheze” (p. 330). La înmormântarea ei, Nora își amintește că „bunica nu-i avea la inimă pe burghezi, nu-i înghițea pe burtă-verde, zicea despre sine că este «o bolșevică fără partid»” (p. 14). Iakov, fiul unui antreprenor evreu, provenea tocmai din această lume pe care Maria o disprețuia. Totuși, atracția reciprocă și sentimentele sincere ale tinerilor estompează aceste diferende.  Deși inițial ambii cred cu tărie că separarea nu este pe termen lung, că deportarea este doar de câțiva ani, se dovedește că este pentru toată viața. În cele din urmă, Maria cere divorțul în contumacie și va refuza orice revedere cu Iakov până la sfârșitul vieții. Cei doi sunt imersați într-un timp supradimensionat și crud. Chiar și așa, Iakov este un om puternic, căruia nici intelectual, nici fizic, nu i-a fost frică de represiunea din perioada stalinistă. Ultima scrisoare către Maria, scrisă în 1953, înainte de eliberarea din ultimul lagăr, pune punct unei corespondențe de „un sfert de veac de iubire, prietenie, căsnicie…” (p. 541) și sintetizează suferința celor doi: „Soartea crudă mi-a pregătiti o biografie extrem de dură: mi-a dat lovitură după lovitură, nu m-a lăsat o clipă să-mi trag suflarea, anii de pribegie au urmat unul după altul fără întrerupere. Soțul și soția trebuie să trăiască împreună, nu despărțiți. O căsnicie nu se poate întemeia pe timbre poștale. Cine mi-a distrus familia – e clar acum pentru toată lumea. Și oameni asemenea nouă văd cu miile în jurul meu” (p. 542).

Din scrisorile celor doi și din amintirile Norei se reconstituie și viața celei de-a doua generații. Henrik, tatăl Norei, fiul lui Iakov și al Mariei, a crescut cu imaginea unui tată-spectru, pe care nu va ezita să-l urască și să-l denunțe din cauza amprentei amenințătoare pe care i-a transmis-o, de „dușman al poporului”. Henrik are circumstanțele lui atenuante, fin argumentate în roman, al unui fiu extrem de devotat mamei care l-a crescut și educat singură, în așteptarea scrisorilor soțului, aruncat de istorie în altă parte a Rusiei sovietice, la mii de kilometri distanță.

A patra generație a romanului este viața fiului Norei, Iurik. Pentru a-l salva de la înrolarea în războiul din Afganistan, Nora îl trimite la New York, la tatăl său, matematicianul autist Vitia care plecase din Rusia la propunerea unei universități americane. Cei unsprezece ani petrecuți de Iurik în America (1991-2000) sunt un panoptic parțial ironic al vieții americane prin ochii unui tânăr rus. Iurik abandonează școala de muzică unde fusese înscris, dar nu și interesul pentru muzică și pasiunea bolnăvicioasă mai veche pentru Beatles. Se mută separat de tatăl său și duce o viață din ce în ce mai vicioasă, ajunge dependent de heroină și trăiește pe străzi, în ghetourile newyorkeze. Nora reușește să-l readucă la Moscova și să-l vindece de dependența de droguri (deși, după cum precizează ironic naratorul, „se știe că nu există foști drogați, așa cum nu există foști KGB-iști”, p. 472). Iurik își întemeiază o familie fericită împreună cu Liza, care își vizita verișoara drogată la clinica unde este internat Iurik. Pe linia lui Iurik, romanul nu și-a epuizat toate sursele. Există un jurnal al amintirilor acestuia, din perioada dependenței de droguri. Nora pecetluiește caietul care va rămâne în așteptare (pentru nu știm câte generații).

Ludmila Uliţkaia, Milano, 25-02-2010 | © Basso Cannarsa

Ritmul viu al romanului este dat de succesiunea celor două planuri – pe de o parte cel amplu, istoric, pe de alta cel personal, individual. De aceea, uneori devine dificil pentru cititor să păstreze echilibrul receptării. Textul impune o lectură lentă, cu reveniri la anumite scene care ajută la recompunerea portretelor. Pentru că eroii sunt deosebit de erudiți, informațiile sunt dense, din domenii variate (teatru, muzică, matematică, logică, genetică) și necesită o atenție sporită, ca și evenimentele descrise. Cronica de familie conține la sfârșit un arbore genealogic foarte util pentru a reconstitui relațiile dintre personaje. Existența acestui grafic familial, abundența personajelor, atenția la detalii, organizarea sistematică a informației, încrucișarea și descâlcirea firelor narative reflectă gândirea de biolog a Ludmilei Ulițkaia. Nu este singurul element care arată formația din domeniul științelor a autoarei. Romanul discută problema geneticii care, în virtutea ultimelor descoperiri, a revelat faptul că fiecare om este un „text” genetic ce poate fi literalmente decodificat, după cum comentează chiar scriitoarea într-un interviu, arătând că genomul uman, „un «text» de douăzeci de mii de gene și trei miliarde de nucleotide, a fost citit aproape complet. Și noi toți purtăm toate «textele» pe care le avem de la tată, mamă, bunic, bunică, de la acei strămoși pe care nu ni-i putem aminti, dar care, toți, există în noi[2].

Un nivel de profunzime al romanului este și cel metatextual și intertextual, generat de preocuparea pentru teatru și literatură în general a personajelor. Ele își interpretează rolurile pe marea scenă a vieții și nu încetează să-și evalueze existența la modul livresc. A. Cehov, intens menționat, W. Shakespeare, H. Ibsen sunt numai câteva nume prin care personajele filtrează realitatea. Relația Norei cu regizorul Tenghiz este un pretext pentru regândirea vieții din perspectiva teatrului și de resemantizare a unor texte celebre (de pildă, Nora creează scenografii avangardiste pentru piese clasice: într-una dintre ele, regele Lear întinerește la finalul tragediei). Chiar numele eroinei, pus de bunica Maria, este o reiterare simbolică a Norei din O casă de păpuși, de Ibsen. Ca și omoloaga sa ibseniană, Nora Osețkaia este o eroină emancipată, dar nu scutită de singurătate, dezamăgiri și suferință.

Relevant și plurivalent este și titlul romanului. El se justifică în primul rând prin importanta sa componentă filosemită, determinată fără îndoială de poziția autoarei – Ludmila Ulițkaia este evreică convertită la creștinism. Potrivit Genezei, Iacob, unul dintre cei trei strămoși ai Israelului (alături de Isaac, tatăl său, și de bunicul Avraam), are un vis simbolic, cu o scară situată între cer și pământ, pe care urcă și coboară îngerii. Dumnezeu i se revelează în acest vis, anunțându-l cu privire la menirea sa, de a mări seminția lui Israel prin cele douăsprezece triburi pe care le vor înființa copiii lui Iacob. Astfel, scara devine un simbol al binecuvântării divine, al evoluției spirituale a omului și al călătoriei întru virtute. În romanul Ludmilei Ulițkaia, în plus față de aceste semnificații, pare că urcușul scării este, la modul simbolic, proba cea mai importantă, căci reflectă impedimentele vieții pământești, suferința și sacrificiul (Iakov Osețki stă nu mai puțin de treisprezece ani în exil și lagăre). În plus, scara devine și o punte în timp, în sens istoric, căci conectează generațiile pe parcursul unui secol (1911-2011). Liantul este „primul” Iakov Osețki și „ultimul”, strănepotul lui, născut în zilele noastre, iar naratorul-pilon care pune în corespondență aceste linii este Nora, care are și atributele unui personaj alter ego. Trimiterea la Iakov cel biblic sugerează și că Dumnezeu și-a binecuvântat descendenții și le-a arătat viitorul. În acest sens, în ciuda faptului că avem de-a face cu un roman sumbru, cu destine destrămate și suferință repercutată pe mai multe generații, sentiment final este unul luminos. Familia fericită a fiului Norei și nașterea micului Iakov, în aceeași zi cu străbunica, Maria Kerns, sunt semne bune.

O altă semnificație pe care o putem atribui titlului este nu mai puțin spectaculoasă. Să fie scara lui Iakov chiar molecula de ADN care, surprinzător, arată ca o scară spiralată? Nu ne-ar mira o astfel de transpunere metaforică, dată fiind formația de bază a  autoarei. De altfel, romanul în ansamblu seamănă din punct de vedere compozițional cu o spirală pe care cititorul o rotește treptat, aducând în prim-plan evenimente, cazuri și subiecte hipnotizante, în ritmul tulburător al vieții autentice: „Povestea unei mari iubiri, istoria căutărilor unui sens, o viață plină de avânt creator și o incredibilă pasiune pentru cunoaștere, pentru înțelegerea resorturilor care declanșează furia și nebunia lumii” (p. 557), după cum apreciază Nora scrisorile „cu un scris nemaiîntâlnit în lumea asta”, care o copleșesc din cufărul trecutului.

***

Prozator, dramaturg și scenarist, Ludmila Ulițkaia s-a născut pe 21 februarie 1943 în orașul Davlekanovo din Bașkiria, unde familia sa era evacuată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce a absolvit Universitatea de Stat din Moscova cu o diplomă în Biologie, specializarea Genetică, Ludmila  Ulițkaia a lucrat doi ani la Institutul de Genetică al Academiei de Științe a URSS, de unde a fost concediată pentru  participarea la activitatea de tipărire în samizdat a unor texte incomode, în atmosfera ostilă a anilor ’70. Din acest moment, a renunțat la specializarea sa și a început să scrie eseuri, recenzii, spectacole de radio și teatru pentru copii. În perioada 1979-1982 a lucrat ca director al Teatrului Muzical Evreiesc de Cameră din Moscova, la Departamentul de literatură. A devenit celebră prin romanul Sonecika, publicat în revista „Novîi mir” (1992), pentru care a câștigat premiul Médicis pentru carte străină (1996). Până la apariția romanului Scara lui Iakov (2015), scriitoarea a fost recompensată cu numeroase premii pentru creații ale sale deja celebre (Daniel Stein, traducător, Al dumneavoastră sincer, Șurik, Cazul Kukoțki etc.) și a fost tradusă în treizeci de limbi. Scara lui Iakov a primit premiul literar de proză „Bolșaia Kniga” (locul III) și votul publicului rus pentru anul 2015-2016.


Note
[1] Interviu cu Ludmila Ulițkaia, în „Rossiiskaia gazeta”, 255 (6826)/ 2015, text de Anastasia Skorondaeva, https://rg.ru/2015/11/10/kniga-site.html, 28.02.2019.
[2] Prezentarea cărții Liudmilei Ulițkaia, Scara lui Iakov, în prezența autoarei și a editorului Elena Șubina, la Târgul Internațional de Carte Non/fiction de la Moscova, 29 noiembrie 2015, https://polit.ru/article/2016/01/30/jacobs_stairs/, 03.03.2019.
Toate citatele din Scara lui Iakov sunt după ediția Ludmila Ulițkaia, Scara lui Iakov, traducere din rusă și note de Gabriela Russo, București, Humanitas Fiction, 2018.

Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi susţine Revista Paragraf

Camelia Dinu

Publicat de Camelia Dinu

Lector doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.