Dumitru Crudu: „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici” este şi cartea Basarabiei, a dramei basarabene

Cel mai nou roman al scriitorului basarabean Dumitru Crudu este o cronică de familie şi, indirect, povestea „unei lumi aflate într-o permanentă frământare”.

Având ca  laitmotiv data de 28 iunie, istoria personală a personajului Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar din episoade intense ale vieţii sale, merge mână în mână cu Marea Istorie, marcând momente-cheie ale dramei basarabene.

***

Pentru început, vă invit să ne povestiţi pe scurt cum a luat naştere acest roman, cum i-aţi închegat structura, cum a decurs scrierea lui propriu-zisă.

Dumitru Crudu: La început, nu am știut că ceea ce scriu eu e un roman. Credeam că scriu proză scurtă. Scriam pur și simplu niște povestiri, când, la un moment dat, într-o bună zi, am observat că există o mare legătură între ele. Textele dialogau. La fel cum comunică între ele picăturile de apă care cad din cer și formează ceea ce noi numim ploaie, așa și prozele mele scurte s-au topit în acest roman. Liantul dintre ele era faptul că toate aveau loc într-o singură zi: pe 28 iunie, și că personajele treceau prin prozele mele, precum ar fi trecut dintr-o cameră în alta. Aceleași personaje reveneau obsedant. Membrii unei familii: familia Ciuntu-Lebădă, pe tot parcursul narațiunii. Adică vreme de  78 de ani.  Bunicul drept Mihail Feodorovici, bunicul vitreg Radu Gavrilovici, bunica Liza, Mihai Mihailovici, Tamara, Vasile, Ciprian, Răzvan, Iosif Cosminovici și mulți alții au devenit pe rând personaje principale sau secundare în roman. De aceea, aș putea spune că e un roman unde sunt mai multe voci și mai multe perspective asupra realității și istoriei.

Titlurile pe care le-aţi dat capitolelor sunt date precise, în care apare ca leit-motiv „28 iunie” – o zi semnificativă în istoria Basarabiei şi, totodată, ziua de naştere a protagonistului Mihai Mihailovici. V-aş invita să ne vorbiţi despre însemnătatea istorică a anilor consemnaţi în titluri şi despre modul în care aţi corelat/conectat evenimente macrosociale cu întâmplări din microcosmosul personajelor create.

Dumitru Crudu: Pe 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată de trupele sovietice și tot pe 28 iunie se naște Mihai Mihailovici, înpiedicându-i pe ai lui să se poată refugia peste Prut.  Sovieticii au transformat-o într-o mare sărbătoare națională, impunându-le basarabenilor s-o serbeze, iar pe Mihai Mihailovici să facă abstracție de aniversarea sa. Pe când sovieticii serbau eliberarea Basarabiei, Mihai Mihailovici îți ținea ziua sa, iar asta semăna aproape cu un act de disidență. Romanul meu este însă și un bildungsroman în care este urmărit destinul lui Mihai Mihailovici, din clipa când se naște la Chișinău și până este înmormântat la București. Sunt descrise toate etapele importante ale vieții sale. Este și o cronică de familie. Viața, moartea, dragostea, prietenia, trădarea, devotamentul, lașitatea, eroismul, turnătoria, KGB-ul, comunismul, migrația, ura – toate au încăput în această familie peste care a trecut tăvălugul istoriei.

Apoi, fiecare an din titlu are o semnificație a sa. În 1944, Basarabia a fost ocupată pentru a doua oară de trupele sovietice. În 1947, a cunoscut o foamete cumplită în timpul căreia au murit sute de mii de oameni și s-au comis cele mai abominabile crime, inclusiv acte de canibalism. În 1953, moare Stalin. Acesta a fost contextul istoric în care s-a derulat copilăria lui Mihăiță. Dar, chiar și dacă era un copil în acele vremuri sinistre, istoria mare a venit și peste el, sub chipul tatălui arestat și dus în Siberia sau luând înfățișarea soldaților care-i violează mătușa sub ochii săi. Personajele mele simt mereu răsuflarea fierbinte a istoriei în ceafă. Istoria distrugându-le destinele. Numai Mihai Mihailovici va ieși învingător în lupta sa cu istoria. Pentru că odată cu retragerea sovieticilor în 1992, a fost desființată și sărbătoarea de pe 28 iunie, dar el a continuat să-și țină ziua sa și după căderea Uniunii Sovietice. Deci a învins.

Cine este Mihai Mihailovici? L-aţi gândit ca pe un personaj-cheie în puzzle-ul fragmentar al naraţiunii?

Dumitru Crudu: Mihai Mihailovici este o figură aparte. Un personaj-cheie. În destinul său se oglindește soarta Basarabiei. Un copil cu doi tați, tatăl drept și tatăl vitreg, tatăl drept fiind un om ridicat și deportat în Siberia, iar tatăl vitreg un turnător, un colaboraționist și un nomenclaturist notoriu. Un om cu doi tați atât de diferiți. Doi tați aflați pe părți opuse ale baricadei. O canalie și un erou. Băiatul se va împărți între cei doi. Îl detestă pe Radu Gavrilovici, tatăl său vitreg,  și îl adoră pe Mihail Feodorovici, tatăl său natural. În același timp, îl va disprețui pe Mihail Feodorovici când îl va auzi pe acesta ridicându-și vocea la mama sa și îi va fi recunoscător lui Radu Gavrilovici când îl va ajuta să intre la facultate, unde nimeni nu voia să-l primească din cauza tatălui său drept, care făcuse gulagul. Își va pierde prima iubită din cauza lui Mihai Feodorovici. Dar își va găsi soția datorită lui. Sentimentele lui Mihăiță, căci așa i se spunea lui Mihai Mihailovici în copilărie, vor oscila față de tatăl său biologic de la dragoste la indiferență și de la ură la recunoștință față de tatăl său vitreg. Totuși, destinul său va fi marcat cu precădere de faptul că tatăl său natural a făcut gulagul. Din cauza asta va fi exmatriculat de la facultate și un timp va fi șomer, iar când își va găsi de lucru, va lucra cu spatele, descărcând saci la gară sau cu palmele, la tipografie. Un om rebel în tinerețe ( va fi internat și la nebuni), va ajunge un conformist la maturitate. Cu toate astea, nu va ezita nici o clipă să meargă în 1992 să-și apere țara, unde-și va pierde picioarele și pe doi dintre frați. Ajungând la bătrânețe într-un scaun cu rotile, Mihai Mihailovici își va  pierde și darul vorbirii. Dar nu și luciditatea. Nu întâmplător, la parastasul lui Radu Gavrilovici, atunci când nu o să-l vadă nimeni,  va plânge. Marea întrebare este de ce și după ce sau după cine plânge Mihai Mihailovici. Nu vă spun. Vă las pe dumneavoastră singuri să răspundeți la această întrebare.

Credit foto: Librăria Humanitas Braşov

Stilul dumneavoastră este lapidar, cu observaţii scurte, fulgurante, puneţi mult accent pe întâmplare şi pe acţiune. Cum aţi construit istoriile personale ale personajelor? Şi cum le-aţi conturat profilul psihologic?

Dumitru Crudu: Aveți dreptate, am pus mult accent pe întâmplare, pe fel de fel de încurcături, pe ceea ce trăiesc personajele și am evitat să le comentez sau să le explic acțiunile, lăsându-i pe cei care îl vor citi să facă acest lucru. Istoriile personajelor sunt discontinui, întrerupte, frânte, iar tipul de realism pe care-l practic eu aici ar fi unul fracturat. Realismul fracturat – cred că această sintagmă este cea mai potrivită pentru a descrie această carte. O carte compusă din instantanee ale unei singure zile, în care primează evenimentul epic, din care personajele se nasc ca din spuma mării. Istoria personajului nu se încheagă imediat, ci pe parcursul narațiunii, din zeci de istorii mai mici. Personajele mele se reflectă într-o oglindă spartă. Într-un ciob poți vedea doar nasul personajului, în alt ciob, doar ochii și numai punând ciob lângă ciob le poți vedea chipul întreg. Profilul lor psihologic poate fi dedus din acțiunile pe care le fac.

CITIŢI ŞI:

Dumitru Crudu: Am scris o carte despre oamenii mărunți, duși în larg de valul istoriei

Dumitru Crudu: Am scris o carte despre oamenii mărunți, duși în larg de valul istoriei

Scriitor consacrat în literatura de pe ambele maluri ale Prutului, Dumitru Crudu a lansat, la sfârșitul anului 2017, o nouă …

Cum vă situaţi, ca scriitor, faţă de ideea de eroism, de verticalitate morală, de oameni/personaje cu destine extraordinare, care se opun tăvălugului istoriei?

Dumitru Crudu: De regulă, ne place foarte tare să etichetăm oamenii. Acela e bun, celălalt e rău, acela e o canalie, iar Y e un erou. Împărțim lumea în alb și negru. În prieteni și dușmani, în oameni cu destine extraordinare și în oameni de nimic. Ei bine, în privința asta eu am o altă părere. Eu nu cred că cineva care e considerat de toți drept un erou este exclusiv doar erou și cineva care este văzut de toată lumea ca o lichea este doar o lichea. Cu atât mai mult în totalitarism sau în zilele noastre. După părerea mea, în perioada sovietică, în Basarabia, oamenii nu se împărțeau  exclusiv în eroi sau în oportuniști și canalii.  Nu neg că au fost și oameni care  au înlocuit icoanele de pe pereți cu portretele lui Lenin sau au luptat contra regimului.  Au fost, firește, dar aceștia nu erau majoritari, erau și ei o mână de oameni. Cei mai mulți însă au fost oameni amestecați.  Nu vreau să demantelez pe nimeni şi nimic şi nu vreau să rescriu istoria, dar, cu toate astea, după părerea mea, basarabenii nu au fost niciodată exclusiv de-o parte a baricadei sau de alta. Nu vreau să decomandez spiritul combativ al unor basarabeni şi capacitatea altora ieşită din comun de a se adapta oricărui regim politic de afară, chiar şi dacă acesta ar fi unul tailandez, ci vreau să spun că adevăraţii rebeli şi adevăraţii oameni sovietici au fost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, mai degrabă nişte excepţii. Adică au fost nişte excepţii cei care au fost exclusiv doar canalii sau exclusiv doar disidenţi, doar lichele sau doar rebeli, doar profitori fără niciun fel de scrupule sau doar opozanţi înflăcăraţi. Nu zic că nu au fost şi din aceştia. Au fost, fără doar şi poate, dar aceştia au fost, aşa cum am mai spus mai la deal, mai curând nişte oi rătăcite de turmă.

Sau, hai să vă dau câteva exemple ca lucrurile să fie şi mai limpezi. Să-i luăm, de exemplu, pe scriitorii Emilian Bucov şi pe Grigore Vieru. Părerea larg răspândită despre autorul poemului Cresc etajele e că a fost un profitor de pe urma regimului comunist, care a cântat ode kilometrice „măreţelor” realizări comuniste, doar pentru a-şi umple buzunarele cu bani. În acelaşi timp, percepţia cristalizată care a supravieţuit timpului asupra lui Grigore Vieru e că acesta a fost un opozant al regimului sovietic. Nu pun la îndoială că poetul care a cântat mama şi limba ca nimeni altul a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte conservarea identităţii naţionale a românilor basarabeni, dar, în acelaşi timp, lui Grigore Vieru îi aparţin unele dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Lenin. Pe de altă parte, nimeni altul decât Emilian Bucov i-a luat apărarea Leonidei Lari atunci când aceasta fusese întoarsă cu faţa la perete de către zbirii sovietici. Nu cred că cele câteva poezii realist-socialiste ale lui Grigore Vieru i-ar anula rolul pozitiv pe care l-a jucat în perioada sovietică, tot aşa cum nici faptele bune ale lui Emilian Bucov nu-l pot scoate basma curată pe poetul realist-socialist Emilian Bucov. Cu toate acestea, am dat aceste exemple ca să relev faptul că Grigore Vieru nu a fost un rebel pursânge, cum nici Emilian Bucov un oportunist fără niciun Dumnezeu. Sau, altfel spus, vreau să susţin ideea, şi sper ca nimeni să nu intre la idee din această cauză, că omul care a predominat în perioada totalitară, dar care mai e central şi în post-totalitarism e omul amestecat, în care se întâlnesc contrariile, acesta putând fi în acelaşi timp şi un opozant contra regimului, dar şi un oportunist sau un laş în anumite situaţii. Un exemplu concludent pentru acest tip de om este Andrei Lupan. Cunosc sute de oameni, dacă nu mii, în acest oraş care pot să-mi demonstreze că a fost un om foarte bun, după cum cunosc şi foarte mulţi oameni care ar putea să-mi spună că a fost un oportunist. Cine are dreptate? Eu cred că ambele tabere, şi cei care-l admiră, dar şi cei care-l contestă. Adică, Andrei Lupan a fost un om amestecat în adevăratul înţeles al cuvântului.

Ei bine, modelul personajelor mele e anume omul amestecat. Toate personajele mele sunt niște oameni amestecați: de la Mihail Feodorovici la Radu Gavrilovici. Mihail Feodorovici a făcut gulagul, un lucru pentru care era admirat de fiul său, Mihăiță, dar tot Mihail Feodorovici se purta uneori foarte urât cu soția sa, Liza. Iar Radu Gavrilovici fiind un nomenclaturist habotnic a furat bani din safeul Sovietului Sătesc pentru a o scoate pe Tamara de la pușcărie. Cei doi – disidentul și oportunistul – sunt niște oameni amestecați. Ambii, capabili de fapte nobile, dar și de josnicii.

Dumitru Crudu, la Librăria Din Centru (Chișinău) | Credit foto: Moldova.org

„Prezența atâtor soldați făcea imposibilă orice tentativă de‑a pătrunde pe strada pe care se afla restaurantul acela unde exista mâncare cât vrei și unde Mihăiță totuși s‑a întors, deși strada aia era păzită mai dihai ca o cetate. Se cățără pe creanga unui copac rămuros și se holbă spre ferestrele restaurantului, cu o mare speranță în suflet. Era însă istovit de la atâta efort și de‑abia se mai ținea pe creanga aia. Ca să nu se prăbușească la pământ, se încleștă cu ambele mâini de trunchiul copacului. Gura îi era uscată, obrajii trași și, brusc, simți cum amețește și cum se clatină pe creanga acelui copac ca o frunză bătută de vânt. Știa de ce amețise. De lihneală. Îi era o foame de nu mai vedea nimic în fața ochilor.

De aceea, își interzisese să mai tragă cu coada ochiului spre ferestrele largi ale restaurantului, pentru a nu vedea cum militarii înfulecă găini fripte, pentru că, dacă i‑ar fi văzut, probabil că ar fi murit pe loc, atât de foame îi era. Se întorsese cu spatele la restaurant, dar fără să vrea capul i se răsucea peste umăr, iar dacă nu capul, atunci mintea îi aluneca spre mesele din restaurant și‑i aducea în fața ochilor pe ofițerii din local ronțăind carnea aia fragedă și proaspătă de găină, și el începu să saliveze și nu mai știu ce să facă. Avea impresia că o să înnebunească, nu altceva, atunci când o pală de vânt îi aruncă în nări toate miroznele din bucătăria restaurantului și el salivă și mai tare, și mâinile îi alunecară de la sine de pe trunchiul teiului încins de soare și se prăbuși pe pământ, lovindu‑se cu capul de o rădăcină ieșită din țărână, postură în care și înțepeni, pufăind din ce în ce mai zgomotos și mai rar, fără să se poată mișca pe o coastă și fără să se poată ridica în picioare și pur și simplu uitându‑se îngrozit la cerul ce se prăvălea peste restaurant și peste el. Cu spatele lipit de pământ, lihnit de foame și răsuflând tot mai gălăgios, nici nu mai ținea minte de când nu mai mâncase. Leșină. Restaurantul deja se închisese, ferestrele lui se cufundau una după alta în întuneric, și ofițerii se împrăștiau clătinându‑se.

Din restaurant ieși maiorul Medvedev, beat mangă. Aghiotantul său Sașa Soskov înhămă calul care, nitam‑nisam, începu să bată dintr‑un picior. Cu o copită îl izbi într‑o coapsă pe Mihăiță. Maiorul nu‑l văzu pe băiat, cum nu văzu nici trăsura spre care‑l conducea aghiotantul său. Băiatul începu iar să respire și deschise ochii, întrebându‑se oare de ce‑l doare atât de tare piciorul, fără să știe că tocmai

durerea aia insuportabilă îi salvase viața. Ajutat de Sașa Soskov, maiorul se urcă pe capră, lângă preafrumoasa domnișoară Geta, care pe vremuri fusese vânzătoare la Flutura, dar când să se lipească de ea, calul își săltă coada în sus și se băligă, enervându‑l la culme pe maior, care începu să‑l biciuiască furios.

Calul o luă la galop și trăsura maiorului se făcu nevăzută în capătul străzii, unde au dispărut și trăsurile celorlalți ofițeri, sau mașina generalului, sau soldații ce patrulaseră toată seara prin fața restaurantului. Acum strada era pustie. Cu ultimul strop de putere pe care‑l mai avea, băiatul se târî spre balegele aburinde din mijlocul drumului și începu să le râcâie cu un băț, și toate grăunțele de porumb îngropate în băligar le băga în buzunar. Alături curgea un pârâu, spre care băiatul se târî de‑a bușilea și‑și băgă capul în apă.

Dar de grăunțele din buzunar nu se atinse, le păstra pentru surioara sa Tamara, pentru frățiorii săi Valentin, Ivan și Anatol și pentru mămica sa scumpă, ca aceasta să facă făină din ele, iar, ulterior, o turtă. Cu grăunțele alea zornăindu‑i în buzunar, se urni câine-câinește din loc. Dar se abătu un pic din drum și o luă pe acolo pe unde trecuse trăsura maiorului Medvedev. Flutura era în partea dreaptă, iar el o luă la stânga în speranța că, poate, cine știe, calul maiorului Medvedev se va mai băliga o dată în drum.” (pp. 33 – 35)

Multe dintre întâmplările din roman sunt relatate în tuşe groase, inspirate parcă de realitatea istorică, de viaţa de zi cu zi, care deseori „bate ficţiunea”.  Acest umor negru cu nuanţe groteşti este mai mult (sau altceva) pentru scriitorul Dumitru Crudu decât un (clasic) procedeu literar?

Dumitru Crudu: Pe cele mai multe dintre personajele mele care au trecut prin război ( nu doar prin cel de-al doilea război mondial, dar și prin războiul ruso-moldovenesc din 1992), foamete, deportări, care au aflat adevărata față a KGB-ului, doar umorul i-a mai salvat. Când niște soldați i-au luat casa lui Mihail Feodorovici și l-au aruncat în stradă, i-a mai rămas doar umorul. Ce mai putea să facă altceva decât haz de necaz atunci când a fost arestat și dus în Siberia? Umorul l-a moștenit și fiul lui, Mihăiță.  Și asta se poate vedea foarte bine în scena când dentistul îi găurește dinții fără anestezie. Felul cum Mihăiță relatează realitatea e comic. Deși realitatea, în sinea ei, aproape că e tragică. A mai face spirite însemna însă a nu capitula. A continua lupta. Cât mai poți să râzi înseamnă că nu ești învins. Cât mai poți să râzi de tine însuți.

În textul meu, deseori, există o tensiune între realitatea grea și împovărătoare pe care o trăiesc personajele mele și modul ilariant în care o redau. De ce recurg la acest procedeu? Poate, pentru a putea transmite și această idee, că umorul i-a salvat pe basarabeni de această istorie apăsătoare și nedreaptă.

„Gata, m‑am hotărât, de azi înainte nu am să mai scriu poezii pline de imagini, simboluri și metafore, pe care doar cunoscătorii să mi le guste, dar nimeni să nu vrea să mi le publice și, din această cauză, să îndur foamea. Vreți poezii despre Lenin, partid, uzine, comsomol, despre eliberarea Basarabiei de sub ocupația românească sau împotriva imperialismului american? Ei bine, o să vă dau poezii de astea, important e să nu mai îndur foamea și să o aduc pe Vera acasă. Dacă vreți căcaturi, o să vă dau căcaturi, își spunea Podaru și începu să scrie o poezie despre marea eliberare din 28 iunie, pe care o termină în 12 minute. Apoi scrise un poem împotriva imperialismului american, iar după ce‑l termină și pe acesta îi dedică o odă lui Lenin, marelui Vladimir Ilici Lenin. Scrisese deja optsprezece poeme și acum îl scria pe al nouăsprezecelea. Pentru că i se terminaseră și cafeaua, și zahărul, și țigările, și cartofii, și uleiul, și chibriturile, începu să‑l scrie și pe al douăzecilea, era un poem despre Serghei Lazi, cu care voia să‑și încheie manuscrisul pe care a doua zi avea de gând să‑l predea la secția de poezie de la Uniunea Scriitorilor, ca aceștia, la rândul lor, să‑l propună editurii Literatura artistică și pentru care spera să încaseze o groază de bani. Într‑o noapte bătuse la mașină un întreg manuscris.” (pp. 80 – 81)

Pe parcursul cărţii vă referiţi, în diferite contexte, la diverşi scriitori, nu doar basarabeni. Ce reprezintă pentru dumneavoastră David Lodge, cel la care faceţi trimitere chiar în primul capitol?

Dumitru Crudu: David Lodge pune mare preț în romanele sale pe umor. Poate de-aia îl și iubesc personajele mele.

Deşi un părinte nu ar trebui să aibă preferinţe între copiii săi, v-aş întreba dacă există vreun personaj, vreo întâmplare sau vreun capitol de care sunteţi mai ataşat într-un fel sau altul, cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?

Dumitru Crudu: Sunt atașat de toate personajele din acest roman, chiar și de cele negative. Încă mai adorm în fiecare noapte cu gândul la ele. Asta e cartea mea la care țin cel mai mult. E o carte pe care parcă am rupt-o din mine. Am respirat în ea câțiva ani buni. Abia aștept să fie citită. E și cartea Basarabiei, așa cum am văzut-o eu. A dramei basarabene. Dar e și multă istorie personală în ea. La cartea asta țin ca la un copil. 

Dumitru Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici”, Editura Humanitas, Colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, 2019, 248 pagini.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Dana Pătrănoiu

Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist

Toate articolele

comentarii:

Dana Pătrănoiu

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator; Publicist