Diana Dumitru: Istoricul trebuie să fie gata să arate pagini neplăcute din trecut, chiar cu riscul de a supăra întreaga societate

De ce, în timpul Holocaustului, unele populații s-au dovedit mai înclinate la abuzuri față de evrei, comițând jafuri, violențe fizice, violuri și crime? De ce alte grupuri au tins însă într-o măsură mai mare să aibă un comportament mai omenos, oferindu-le hrană, adăpostind copii evrei sau ascunzând fugari?

La aceste întrebări oferă un răspuns – deloc confortabil pentru mulți – volumul Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria, al istoricului Diana Dumitru, apărut recent la editura Polirom. Nu e deloc o carte care se citește cu detașare. Asta și pentru că documentează minuțios cum în timpul Holocaustului – sub influența politicilor rasiste și discriminatorii ale statului român – populația din Basarabia a fost mai înclinată să participe la prigonirea evreilor. În același timp, în Transnistria vecină a acelor vremuri – în primul rând ca urmare a politicilor și ideologiei sovietice – populația locală a avut o atitudine mai binevoitoare și mai puțin ostilă față de evrei.

***

Marian Chiriac: Aș dori, pentru început, să aflăm cine este Diana Dumitru. Cum sunteți cunoscută, mai ales în cercurile de istorici și specialiști din Occident?

Diana Dumitru: Sunt istoric, conferențiar universitar la Catedra de Istorie și Științe Sociale a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Colegii mei mă cunosc cel mai bine ca fiind un cercetător al problemei Holocaustului și, în special, a relațiilor dintre evrei și ne-evrei. Personal, pot adăuga că sunt un om căruia activitatea profesională îi aduce o satisfacție enormă. Pentru mine, profesia de istoric este una din cele mai interesante, deoarece îți oferă posibilități mult mai ample de a înțelege lumea care te înconjoară, decât ar fi posibil fără exercițiul nostru profesional. În plus, activitatea de predare îmi oferă o sursă constantă de optimism, deoarece, în pofida tuturor condițiilor economice și politice complicate din țară, interacționez cu studenți excelenți, iar aceasta îmi insuflă încrederea că nu totul este pierdut și că există o speranță pentru ziua de mâine.

Diana Dumitru | Credit foto: Arhivă personală Diana Dumitru

Marian Chiriac: Cartea dvs. Vecini în vremuri de restriște – Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria a apărut recent la Editura Polirom, fiind o traducere a volumului publicat inițial în engleză, în 2016, la Cambridge University Press. Care a fost punctul de plecare în scrierea acestei cărți și prin ce credeți că este aceasta importantă în contextul studiilor – nu chiar puține – despre Holocaust?

Diana Dumitru: Punctul de plecare al acestei cărți a fost o altă carte. Astfel, în 2003 am citit volumul lui Jan Gross, Neighbors, în care istoricul american de origine poloneză a descris pogromul organizat de polonezi în iulie 1941 împotriva evreilor conlocuitori într-un orășel al cărui nume îl cunosc astăzi foarte mulți – Jedwabne.

Această lectură mi-a pus o mulțime de semne de întrebare. Două dintre ele m-au chinuit cel mai mult: i) dar ce relații au fost oare între evrei și creștini în spațiul în care eu m-am născut? ii) oare de ce eu, istoric cu studii de doctorat, cunosc atât de puțin despre istoria evreilor basarabeni? Reflectând asupra acestor întrebări, am înțeles că pregătirea mea profesională din anii 90 în Republica Moldova, a fost cumva distorsionată de paradigma dominantă de abordare a istoriei naționale.

Acea paradigmă nu lăsa loc (și nici astăzi nu prea lasă) pentru cercetarea și predarea istoriei minorităților naționale, mai ales a paginilor tragice. Rolul de victimă rămâne a fi unul ferm atribuit exclusiv grupului majoritar – nouă, moldovenilor. Iar autorii care vin cu detalii asupra acelor pagini de istorie din care să reiasă că și noi am victimizat pe alții sunt priviți imediat cu suspiciune și ostilitate. Corespunzător, nu e de mirare că istoricii moldoveni nu prea au chef să se implice în studierea unor astfel de teme.

Importanța cercetării mele, în comparație alte studii pe tema Holocaustului din România, ține anume de tentativa de elucidare a unei dimensiuni sociale. Cea mai mare parte a publicațiilor existente se axează pe analiza factorului politic, a regimului care a “modelat” Holocaustul în varianta sa românească. Pe când, studiul pe care l-am realizat eu, și-a propus să afle cum s-au comportat oamenii de rând în acele vremuri cumplite și care a fost atitudinea lor față de vecinii evrei deveniți țintă a politicilor de distrugere implementate de autorități.

Marian Chiriac: Rezumând, pe cât se poate, tema cărții dvs., aș spune că aceasta oferă o perspectivă insolită asupra Holocaustului din Basarabia și Transnistria (nu actuala auto-proclamată republică separatistă, ci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească din componența URSS), comparând implicarea civililor non-evrei în jefuirea, denunțarea și uciderea evreilor locali sau deportați în urma intervenției armate româno-germane din vara anului 1941, când aceste teritorii au fost (re)dobândite vremelnic de către România.

Care au fost metodologia și sursele folosite în analiza dvs și, totodată, care sunt principalele concluzii la care ați ajuns?

Diana Dumitru: Cea mai importantă componentă metodologică este comparația. Această comparație analizează atent două populații din două teritorii adiacente, care până în 1918 au avut o istorie, economie, structură politică și probleme sociale foarte similare – ambele teritorii ce au făcut parte din Imperiului Țarist timp de peste un secol.

În perioada interbelică, teritoriile date vor fi în componența unor state diferite, cu politici și ideologii total opuse; iar din vara anului 1941 și până în 1944 ambele regiuni vor fi controlate de autoritățile antonesciene.

În mare parte, ideea acestei comparații a decurs dintr-o observație inițială că în Transnistria, spre deosebire de Basarabia, nu puteam găsi referințe în sursele primare la acțiuni de violență în masă ale populației civile locale împotriva evreilor.

Am început o comparație riguroasă, studiind o mulțime de surse care se verificau reciproc și care mă asigurau că informația furnizată este una veridică. Astfel, trei grupuri mari de documente au stat la baza cercetării mele: i) documentele de arhivă, produse de autoritățile românești și sovietice; ii) mărturiile supraviețuitorilor evrei, mai ales acele părți ale lor care făceau referință la interacțiunile cu creștinii; iii) mărturiile creștinilor martori oculari ai Holocaustului.

Rezultatele acestei cercetări, care a durat aproape un deceniu, au demonstrat, în linii mari (fără a nega existența diferențelor pe plan individual), că creștinii din Basarabia au acționat cu o mai mare ostilitate și indiferență față de evrei în perioada Holocaustului, în comparație cu populația civilă din Transnistria, care a avut o atitudine mai binevoitoare și mai puțin ostilă față de acest grup minoritar. Această diferență constatată a fost explicată prin schimbările implementate (sau nu, în cazul antisemitismului care a continuat nestingherit în Basarabia) în perioada interbelică la nivel oficial.

Evreice din Chişinău, înainte de execuţie (septembrie 1941) | Credit foto: Ilustraţie volum / Arh. USHMM

Marian Chiriac: Iarăși rezumând – și sperând că o fac fără să greșesc prea mult – ați identificat, pentru perioada aleasă spre cercetare, respectiv anul 1941, două atitudini total diferite. Întâi e vorba de atitudinea unei părți din populația Basarabiei care a participat voluntar și (adesea) cu entuziasm la jefuirea și uciderea evreilor. Și, în același timp, în Transnistria, se poate vorbi – din partea populației civile non-evreiești – de o lipsă a „elanului pogromist” și mai curând de o compasiune arătată evreilor persecutați. Cum se poate explica acest lucru, în condițiile în care populația ambelor teritorii studiate avea, la momentul disoluției Imperiului Țarist, cam aceeași atitudine antisemită (promovată sau tolerată de stat, vezi pogromurile întâmplate atât în Basarabia, cât și pe teritoriul viitoarei Transnistrii)?

Diana Dumitru: Partea cea mai curioasă și necunoscută a studiului ține de documentarea efortului sovietic din perioada interbelică de a eradica antisemitismul. Astfel, atât din motive ideologice, cât și din motive pragmatice – în situația unui antisemitism feroce larg răspândit în mase, în condițiile în care mulți lideri ai statului bolșevic erau de origine evreiască,– statul sovietic a declanșat o luptă continuă și fermă împotriva oricăror manifestări ale antisemitismului în societatea sovietică.

Pe lângă faptul că vorbele și faptele cu caracter antisemit devin pasibile de pedeapsă (însăși folosirea cuvântului „jidan” putea duce la închisoare!), o componentă nu mai puțin importantă a acestei lupte prevedea un set complex de măsuri care ar demonta stereotipurile vechi pernicioase despre evrei și ar crea în loc imagini noi pozitive despre acest grup etnic.

Astfel, prin intermediul cinematografiei, artei, literaturii, mass-media, a sistemului de educație din instituțiile de învățământ sovietice, populației sovietice i se aducea la cunoștință că evreii au fost oprimați de secole, au suferit numeroase pogromuri și au fost transformați în țapi ispășitori de regimuri ostile. Fotografii din ziare, filme, spectacole, cărți pentru maturi și copii, lecții publice țineau să convingă auditorul larg, că atunci când li se oferă condiții egale de viață și muncă, evreii se includ într-o serie de munci productive, contribuind de rând cu ceilalți membri ai societății la creșterea țării.

În același timp, antisemiții erau criticați, ridiculizați și reprezentați drept persoane ignorante și pline de răutate, care au de ales: sau își corectează comportamentul, sau au de a face cu justiția sovietică.

Cu siguranță, acest efort colosal nu a reușit să ajungă la fiecare individ în parte și nu a putut eradica antisemitismul în spațiul sovietic. Totuși, aceste eforturi, însoțite de schimbări profunde ale structurii economiei (inclusiv schimbarea profilului profesional al evreilor) și de secularizarea societății, au dus la o apropiere mai mare între evrei și ne-evrei în societatea sovietică. Spre, exemplu, unul dintre indicii cei mai elocvenți este triplarea ratei căsătoriilor mixte între evrei și ne-evrei în perioada interbelică în Transnistria.

În același timp, grație mesajului clar și consecvent al regimului, violența fizică față de evrei a devenit inadmisibilă chiar și în cazul celor mai convinși antisemiți. De aceea, când în 1941 Transnistria a intrat sub control românesc, populația locală s-a abținut de la acțiuni de violență în masă. Unii și-au reținut pornirile din cauza fricii inculcate anterior de regimul sovietic, iar alții (mai ales cei tineri) ajunseseră pe parcursul celor două decenii interbelice să creadă că evreii sunt concetățeni egali, care nu meritau o asemenea persecuție oribilă.

Afiş sovietic: „Antisemitismul este revoluţie deliberată. antisemitul este duşmanul nostru de clasă.”, concepţie grafică de Aleksandr Tîşler, 1928 | Ilustraţie carte / Arhiva Muzeului de Istorie a Evreilor din Rusia

Marian Chiriac: Credeți că pentru publicul român va suna, poate, reducționist modul în care ați consemnat preponderent îndeosebi politicile de combatere ale antisemitismului în cadrul statului sovietic, în timp ce același stat sovietic persecuta alte grupuri etnice, sociale sau religioase care erau „contrarevoluționare”, contrare idealului de om sovietic? Altfel spus, ce ar trebui să facă un istoric pentru a ieși din această „competiție a suferinței” încă prezentă în societatea noastră?

Diana Dumitru: Rămâne la discreția publicului românesc să își facă o opinie proprie asupra materialului și argumentelor prezentate în carte. Important este de înțeles că obiectul de cercetare al cărții date nu este politica națională sovietică în totalitatea sa.

După cum anunță însăși titlul cărții, în vizor se află analiza acelei conexiuni care există între (un) stat, politicile sale și nivelul de antisemitism în societate. Indiscutabil, descoperirile care se referă la partea sovietică pun într-o lumină mai complexă politicile sovietice. În același timp, astfel de cunoștințe ne ajută să înțelegem mai bine cum a avut loc mobilizarea anumitor segmente ale populației de către regim.

Moștenirea sovietică până în ziua de astăzi are o influență enormă asupra relaționării geopolitice a populației din fostul spațiu sovietic. Înțelegerea totalității de push and pull factors este necesară pentru a stabili un dialog coerent și eficient cu statele care au cunoscut dominația sovietică.

În privința întrebării ce ar trebui să facă un istoric, nu pot să spun că cunosc rețete miraculoase. Componente cheie sunt onestitatea și curajul. Istoricul trebuie să fie gata să arate pagini neplăcute ale istoriei, inclusiv cu riscul de a supăra întreaga societate. În plus, o altă condiție ar fi plasarea sa în afara sferei politicului. Nu am în vedere că istoricul nu poate avea convingeri politice/ideologice, sau nu și le poate exprima în public, sau nu se poate implica în activitate politică. Mai degrabă, am în vedere că atunci când un istoric începe procesul de cercetare și scriere, aceste convingeri urmează să rămână „după ușă” și nu au dreptul să participe la exercițiul de interpretare și aranjare a dovezilor acumulate din sursele istorice. 

Grup de evrei români din Basarabia înainte de deportarea în Transnistria, septembrie 1941 | Credit foto: Ilustraţie volum / Arh. USHMM

Marian Chiriac: Cum vedeți astăzi societatea românească și pe cea basarabeană din perspectiva asumării trecutului legat de participarea la Holocaust? Se poate vorbi de o amnezie, de o ignorare a subiectului sau de o asumare dificilă? Și, totodată, care sunt pentru dvs, ca istoric al Holocaustului, provocările atunci când e vorba de abordarea memoriei Holocaustului și a antisemitismului contemporan?

Diana Dumitru: După părerea mea, societatea românească a făcut un efort mult mai mare în această direcție, în comparație cu societatea basarabeană. Astăzi, există un decalaj enorm la nivel de asumare, cercetare și comemorare a Holocaustului în România și Republica Moldova.

Indiscutabil, există anumite cauze obiective pentru această situație, dacă ținem cont de faptul că Holocaustul a fost organizat de către un regim care se afla la București și nu la Chișinău. Totuși, dacă vorbim despre impactul Holocaustului, puterea sa distructivă s-a resimțit într-o măsură mult mai mare pe teritoriul Basarabiei, decât pe teritoriul Vechiului Regat.

Din păcate, în pofida faptului menționat, pentru societatea basarabeană tema Holocaustului rămâne una marginală. În acele cazuri când ea nimerește în vizorul atenției publicului se încing discuții aprinse cu caracter politic. Cel mai trist este că istoricii din Moldova care se (auto) identifică drept pro-români/pro-europeni sunt printre primii care se opun studierii și diseminării rezultatelor cercetării acestei teme.

Chiar dacă se manifestă într-un mod mai catifelat (în comparație cu anii 90), naționalismul etnic, exclusivist, în mare parte rămâne a fi ideologia căreia i se subsumează cercetarea istorică din Republica Moldova.

Provocările ce țin de abordarea memoriei Holocaustului și a antisemitismului contemporan în spațiul românesc reies dintr-o serie de probleme bine cunoscute. Astfel, nouă, românilor (la fel ca și altor popoare), ne-ar plăcea să credem că suntem un popor de oameni destoinici, care nu au pricinuit rău altora. Informațiile care contrazic această imagine se digeră greu și provoacă ostilitate.

În plus, faptul că asumarea responsabilității pentru Holocaust și lupta cu antisemitismul fac parte din criteriile de bază ale Occidentului prin care se evaluează nivelul de maturitate a unei democrații, îi irită pe unii, făcându-i să sublinieze caracterul “importat” al subiectelor date.

Important este, că pe lângă valoarea pur informativă pe care o conține orice studiu pe tema Holocaustului și antisemitismului, [cercetările] joacă și un anumit rol în consolidarea unei societăți civice. Asumarea acestui trecut demonstrează, mai ales grupurilor sociale minoritare, că indiferent de intemperiile prin care s-a trecut în diferite perioade istorice, grupul majoritar este conștient de crimele comise de generațiile anterioare și decis să nu permită crime noi.

Marian Chiriac: În încheiere, după această discuție centrată pe trecut, o întrebare și despre viitor: care este următoarea temă de cercetare a istoricului Diana Dumitru?

Diana Dumitru: În prezent studiez situația evreilor în RSS Moldovenească între anii 1945-1953. Este o poveste mai largă, care se află la intersecția a mai multor teme, inclusiv sovietizarea Moldovei, impactul Holocaustului asupra comunității evreiești basarabene, restabilirea unei societăți devastate de război, procesele juridice de pedepsire a “colaboratorilor,” viața cotidiană în perioada stalinismului târziu.

Diana Dumitru, „Vecini în vremuri de restrişte. Stat, antisemitism şi Holocaust în Basarabia şi Transnistria”, Editura Polirom, Colecția „Studii româneşti”, 2019, 280 pagini, traducere de Miruna Andriescu.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Marian CHIRIAC

Marian CHIRIAC

Jurnalist; Editor la Balkan Insight și al publicației online SINOPSIS

Toate articolele

comentarii:

Marian Chiriac

Publicat de Marian Chiriac