Jocul uitării şi rememorării în „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”

Ceea ce atrage atenția încă de la primele rânduri ale romanului lui António Lobo Antunes nu este relatarea propriu-zisă a istoriei unei familii legate prin unii dintre membrii ei de Războiul Colonial din Angola, ci firele relaționale care îi unesc și îi dezbină pe protagoniști, în funcție de percepțiile fiecăruia dintre ei, de trăirile lor emoționale raportate la același eveniment.

Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa este un roman polifonic, construit în jurul unor voci narative multiple care fie populează prezentul diegetic, fie apar din trecut, intersectându-se pentru câteva clipe, pentru ca ulterior să-și continue parcursul solitar.

***

Opera lui António Lobo Antunes constituie o piesă fundamentală în ansamblul prozei testimoniale referitoare la prezența portugheză în Africa.

Narațiunea din romanul Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa este construită în jurul unui eveniment – ritual, tăierea porcului, care îi reunește an de an, într-un sat din apropierea Lisabonei, pe cei câțiva membrii încă în viață ai unei familii aparent unită dar care, odată cu progresia diegetică ni se va descoperi ca fiind destul de dispersată psihologic, emoțional și relațional. Preambulul are o funcție proleptică, rezumând întreaga poveste cu deznodământul său tragic. Este vorba despre un militar în rezervă, sublocotenent în armata portugheză, participant la Războiul Colonial din Angola, care, la întoarcere, aduce cu el un copil negru, orfan, ai cărui părinți fuseseră uciși într-un masacru ordonat de subofițerul însuși asupra unui mic sat din mijlocul junglei africane.

Părinții adoptivi se ocupă de educația lui, îl dau la școală, fiind preocupați ca atunci când va deveni adult să îi asigure o bună integrare în societatea portugheză. La câțiva ani după revenirea din Africa, cuplul va avea propriul copil, o fată, cu serioase probleme de adaptare atât la nivel familial, cât și social, necomunicativă, solitară, înstrăinată de toți și de toate. Povestirea se încheie cu finalul deja anunțat în primele pagini, ceea ce nu îl face să fie mai puțin șocant, al multiplului carnagiu, respectiv tăierea porcului, uciderea tatălui adoptiv de către băiatul african și uciderea negrului de către bărbații din sat, prezenți la sângeroasa scenă. 

Proza narativă a lui Lobo Antunes se apropie de un expresionism literar, ale cărui trăsături marcante sunt reprezentarea unei realități crude, șocante, dezgolită de artificii paleative, forța combativă a sarcasmului și a exagerării fiind îndreptate contra valorilor stabilite, gustul pentru paroxism și distorsiune, pentru formulări hiperbolizante și o estetică a strigătului:

„… în anumite momente chiar senzația că tatăl meu

– Un negru

și Africa toată revenindu-i în minte, sublocotenentul parașutist, celălalt sub camion plângând, inspectorul poliției politice către tatăl meu

– Chiar aveți de gând să-l luați?

și tatăl meu nu răspundea fiind ocupat să taie mâini, să taie urechi, lăsându-mă singur deși sunt momente când omul are nevoie de companie fie și de a unui negru oarecare…” (pp.174-175)

Începând cu anii 90, António Lobo Antunes a devenit un caz singular în literatura lusitană (și universală), îmbinând realismul cel mai direct și imediat cu o admirabilă lucrare asupra limbajului cotidian, resuscitând importanța estetică a formei sau a structurii romanești.

Cărțile sale marchează o cotitură a limbii portugheze, un orizont estetic novator al acesteia, o nouă modalitate de combinare lexicală. Ordinea sintactică și morfologică clasică este frecvent schimbată și relațiile dintre cuvinte deschid noi câmpuri semantice, generând o nouă configurare a limbajului scris. Lobo Antunes oferă peisaje lingvistice noi, prin reflectarea unui timp fragmentar, de nesiguranță și teamă, fără o unitate mentală consistentă, lipsită de visuri și de viitor:

„… îmi aduc aminte de ulii și că îmi era frică de lumina tulbure a lunii prin fereastră atunci când mă lăsau singură în cameră și vocile de pe coridor o tonalitate diferită întrebându-se în șoaptă

– O luăm cu noi?

amestecate cu cea a cumnatei mele

– Nu mai locuiește nimeni aici în afară de voi

cu excepția țiganilor care treceau pe șosea, toți numai umbre negre și clopoței și o mână de bătrâni lângă zidul din piațetă, de câte ori vin în sat în afară de speranța că fratele meu o   să-l omoare pe tata cu satârul nu mă mai interesează nimic altceva, nu le-am spus niciodată unde locuiesc, dacă locuiesc singură, unde lucrez, dacă lucrez, dacă am prieteni, la ce bun…” (p. 200)

În acest roman, ni se înfățișează mici universuri concentraționare (quimbo, satul negrilor măcelăriți) și demențiale, marcate de stigmatul mizeriei materiale peste care se suprapune mizeria morală a soldaților portughezi, mai bine zis a ofițerilor care se lasă pradă unei furii destructive și criminale. Trebuie să remarcăm locul pe care îl ocupă descrierea în aceste romane, uneori chiar în detrimentul progresiei narative:

... dar știam că stă toată noaptea întins, nemișcat, cu o bucată de manioc la piept, privindu-mă pe întuneric, impasibil ca timpul atacului când am năvălit pe nepregătite, să incendiem satul, puțin înainte de a se crăpa de ziuă, pe malul celălalt al râului, urmați de elicopterul cu mitralieră al sud-africanilor și cu trăgătorul care nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu camarazii lui, viza metodic pe lângă gard cu mâinile în buzunare și cu un fel de pălărie cu boruri largi pe cap, aproape lipit de pilot, aproape cu picioarele afară, alegând țintele una câte una, bărbatul ăsta, acela și copilul fără să-l ferească, liniștit, cu părul decolorat din cauza mâncării pe care nu o avea și cu burta umflată de foame, cu buricul ieșit în afară, oprit între două colibe fără să-i pese de flăcări, de behăituri, de urlete, văzând-o pe mama sa cum se târăște pe burtă spre el, scuturată de gloanțe, fără să reușească să ajungă până la el, tatăl care încerca să se apere cu o pușcă ruptă, pe un bătrân aproape orb, cu jumătatea stângă a obrazului mai lungă decât cea dreaptă și cu gingiile enorme, care l-a prins de gleznă, după care a adormit cu palma deschisă, în cele din urmă l-a uitat și probabil că încă mai este acolo dacă a fost cruțat de hiene și de câinii sălbatici mai tentați să sfâșie caprele, copilul care până în ziua de azi, bărbat în toată firea, nu a încetat să mă privească fără nici o curiozitate nici ură nici căutând să înțeleagă…” (p.183)

Prin intermediul eliziunilor, al antitezelor, paralelismelor, sinesteziilor, reiterațiilor recurente, uneori succesive, al metonimiilor frecvente, al analogiilor neașteptate, obținute prin intersectarea ideilor sau a frazelor, al asindetului și al altor tehnici stilistice, scriitura lui Lobo Antunes creează, potrivit criticului literar Maria Alzira Seixo, o cadență muzicală incantatorie care-l uimește pe cititor, un zumzet hipnotizant care-l dezorientează și nu rareori îi produce o stare de confuzie.

Remarcăm în acest roman o polifonie atent realizată, care alcătuiește poveștile prin retrimiteri succesive și printr-un perspectivism care ne impune o lectură activă și care orchestrează vocile după același principiu organizator, cel al repetiției micro-motivelor în cadrul unui continuum confesional.

tatăl meu cu un alt sublocotenent i-au împrăștiat pe soldați prin pădure în speranța că vor da peste insurgenții negri dacă aceștia se întorceau, telegrafistul doar mesaje de la alte batalioane, sud-africanii șușotind în limba lor, când nu voiau ca noi să-i înțelegem o foloseau în prezența portughezilor, eu îmi folosesc la fel de bine tăcerea ca să nu fiu înțeleasă, nu-i salut pe oameni în lift și nici pe palier, sigur că mă cunosc din vedere dar continui să mă prefac că am venit în vizită sau ceva în genul acesta, cred că nu-mi place absolut nimeni, ce fel de oameni ar putea să-mi placă și la ce bun să-mi placă, ce faci cu plăcutul, ce câștigi dacă îți place cineva, telegrafistul a anunțat că erau pe drum două plutoane, în afară de cavoul familiei mele,  pe care-l îngrijește verișoara noastră, îi acoperă pe răposați cu șervete, pe care pune ghivece cu micsandre, mătură frunzele de plop cu o măturică, aproape numai oameni străini în cimitir, mai bătrâni ca cei din războiul din Africa îngropați aceștia habar n-am unde…” (p. 200)

Ceea ce atrage atenția încă de la primele rânduri ale romanului, nu este relatarea propriu-zisă a istoriei unei familii legate prin unii dintre membrii ei de Războiul Colonial, ci firele relaționale care îi unesc și îi dezbină pe protagoniști, în funcție de percepțiile specifice ale fiecăruia dintre ei, de trăirile lor emoționale raportate la același eveniment.

Avem de-a face cu un roman polifonic, construit în jurul unor voci narative multiple care fie populează prezentul diegetic, fie apar din trecut, intersectându-se pentru câteva clipe, pentru ca ulterior să-și continue parcursul solitar:

fiul meu care după părerea ei ar fi trebuit să stea în colibele dimprejurul gardului de sârmă ghimpată întinzând spre noi cutii de tablă ruginită așteptând un rest de supă și o bucată de pește sărat în loc să stea la masă cu noi, să doarmă în paturile noastre, să ocupe același spațiu ca și noi, căpitanul a murit într-o ambuscadă cu două sau trei săptămâni înainte de a ne transfera în nord, mitraliera insurgenților negri l-a umplut de gloațe, a căzut din mercedes cu una din orbitele ochilor goală, a venit elicopterul după el, l-au avansat pe unul din sublocotenenți, i-au dat galoanele după care l-am uitat, au mai sosit două sau trei avionete de poștă cu scrisori de la familie, apoi nicio scrisoare, apoi un alt căpitan care nu vorbea cu nimeni, mereu în birou dând ordine sergentului, niciun cuvânt doar într-o noapte

– Nu sunt de acord cu războiul ăsta

și noi mâncam în tăcere, poliția politică a sosit cu un elicopter fără însemne cu un individ în civil, cu revolver și cătușe la brăcinar, un inspector sau așa ceva, l-au poftit să-și facă bagajul, căpitanul către ei

– Nu am nevoie de valiză

și a plecat îmbrâncit de individ

– Nu înțelegi ce exemplu dai?

căpitanul fără să se uite la el

– Sper că da

pilotul o grimasă și degetele în formă de coarne în timp ce aparatul își lua zborul, înclinat ca întotdeauna, dispărând înspre nord, ce ți s-a întâmplat căpitane, câți ani

– Comunistule comunistule

lagărul de la S. Nicolau, de la Închisoarea din Caxias poate, un șef de brigadă

– Acum nu mai ești ofițer băiete putem vorbi liber

și doi indivizi în spatele lui respirându-i în ceafă, nora mea către mine

– E adevărat domnule?

și deși fiica mea afară la marginea grădinii de zarzavat nebăgându-ne în seamă expresia ei

– Tăceți din gură

vântul care adia dinspre munte aducea cu el morții împreună cu mimozele, cu stejarii, cu cedrii, soacra mea a rămas să locuiască cu noi după ce a rămas văduvă, cu hainele în geamantanul de sub pat pentru că dacă o încuia cu cheia nimeni nu i-o putea fura…” (pp.164-165)

Narațiunea avansează lent, pe un drum lung și complicat, aducând la suprafață fapte și întâmplări din trecut, care au marcat iremediabil destinul viitor al protagoniștilor, datorită atrocităților, cruzimii, al absurdului în definitiv care guvernează orice act gratuit și irațional.

De fapt, romanul este construit în jurul a două mecanisme psihologice, uitarea și rememorarea (aducerea aminte) care contribuie pe de-o parte la cunoașterea de sine și la recunoașterea Celuilalt. Uitarea funcționează într-o primă instanță ca mecanism de autoapărare a psihicului aflat într-o situație de nesuportat, permițându-i astfel să-și ducă viața mai departe.

Numai că inconștientul va aduce la suprafață momente din trecut în mod fragmentar, dezordonat, într-un du-te-vino mental și emoțional continuu, profund perturbator pentru protagoniști:

„… sora mea nu a întrebat-o niciodată absolut nimic, nu venea la consultații, nu vorbea cu ea, tatăl meu la un moment dat

– Nu-ți pasă de mama ta?

iar sora mea tăcută, uneori noaptea o simțeam pe întuneric, ducându-se în grădina de zarzavat, străduindu-se să nu calce legumele, din ce motiv a venit cu noi la țară să asiste la tăierea porcului, sosea după noi și nu ne saluta, uneori făcea un semn din bărbie și dispărea, dacă tata o chema

– Fata mea

se făcea că nu aude sau rămânea nemișcată așteptând ca el să renunțe

– Nu este nimic

fără să aibă curajul să o privească, aproape fugind de ea, oare ce s-o fi petrecut între ei la Lisabona sau aici, când se întorcea în sat pentru tăierea porcului, în fiecare an un alt animal bineînțeles și animalul din fiecare an mâncând, mâncând, în primii ani țipetele mă înfricoșau, îmi venea și mie să strig dar nu eram în stare după cum nu eram în stare să strig nici în Africa când smulgeau urechi și tăiau mâini, după cum nu eram în stare nici să o protejez pe femeia care îmi băga în gură sânul secătuit nici pe bărbatul care nu s-a uitat niciodată la mine și care locuia cu ea, fumând tot timpul pipă cu tovarășii lui, ăsta un glonte în spate urmat

– Trădătorilor

de un glonte în ceafă, tatăl meu

– Eu nu am fost un om rău, știi?

și în realitate nu mi se adresa mie, i se adresa mamei mele și surorii mele, sora mea ca și cum nu ar fi auzit sau un

– Nu mai vorbi cu mine taci din gură

în adâncul tăcerii lui, medicul către tata

– Pe cuvântul meu că îmi pare rău că nu cred în miracole…” (p.171)

António Lobo Antunes | Credit foto: AP / Doris Poklekowski

Fragmentarismul domină diegeza care se compune și se recompune în mod progresiv, potrivit noilor situații evocative care vor adăuga noi contururi corpusului memorialistic individual. Lectura romanului însoțește procesul complex de de-construcție și re-construcție evenimențială parcurs de protagoniști, în încercarea lor de a înțelege motivele care le-au determinat un anumit tip de comportament în trecut, pentru a se putea reabilita în primul rând în propriii lor ochi și apoi în ai celorlalți, în special în cei ai familiei. Această reabilitare trebuie considerată ca o recuperare a stimei de sine deja pierdută (chiar dacă în mod inconștient) și anulată de actele reprobabile din trecut.

Ne aflăm în fața unui tip de narațiune scalară, ramificată, care se întinde nu numai pe cei doi poli ai axei temporale, trecut-prezent, dar care acoperă și un evantai divers de relații interpersonale pe de o parte și de multiple perspective focalizatoare pe de altă parte, care reflectă punctele de vedere ale fiecărui protagonist referitoare la un anume eveniment, o anume situație, un alt actant participant la diegeză sau chiar referitoare la propriile sale acțiuni, sentimente și gânduri:

–  Trebuie să trăiești fără mine nu reușesc

fraza înlocuită cu ceea ce își imagina un zâmbet fără a fi în stare de un zâmbet, tatăl meu care nu mă iubea, mă folosea în speranța ca eu să-l iubesc, tatăl meu totodată el și porcul care mânca, mânca, porcul pe care-l va omorî mâine așa cum a omorât în Africa oameni și capre

– Arde arde

așa cum mi-a povestit că a asistat la uciderea prizonierilor de către poliția politică, cum poate că a ajutat la uciderea lor, cum mâine va împlânta cuțitul și va auzi zbieretele, gemetele, picăturile de lacrimi lente, cum o va abandona pe mama singură în spital în clipa morții, cum Excelența Sa se temea de el când îl simțea prin preajmă…” (p.172)

Potrivit criticului Maria Alzira Seixo, timpul constituie „dimensiunea fundamentală a scrisului lui Lobo Antunes. Ca orizont problematizant și ca temelie, scrierile sale înfățișează un soi de experiență a morții. Previziunea morții trasează contururile psihologice ale lecturii trecutului și prezentului. De altfel, scena finală, care preia de fapt relatarea din preambul, conferă un caracter circular narațiunii, construită pe acest motiv recurent al morții, cu întreaga ei panoplie de orori, de cruzime, de acte gratuite, de răzbunări, de obsesii, de răni sufletești, de tulburări psihice, totul subsumat unei traume ireparabile și generalizate; de aceea, înțelegem că gestul final al băiatului negru nu este unul spontan, ci pregătit cu minuțiozitate ani la rând, ca pe un act mai degrabă reparator decât vindicativ, de restabilire a unui echilibru emoțional grav perturbat, atât pentru victime, cât și pentru călăi, de reașezare a unei ordini unificatoare dincolo de timpuri și spații.

Acest joc temporal între trecut și prezent, între uitare și rememorare depășește simplele intenții evocatoare și recuperatoare într-o tentativă deopotrivă reconciliatoare, la nivel individual, odată ce la nivel colectiv versiunea oficială s-a străduit să găsească răspunsuri și explicații lămuritoare.

Participarea la Războiul Colonial și scrierea de romane se dovedesc a fi momente ale luptei pentru dobândirea demnității umane, primul reprezentând întâlnirea dintre oameni, în sensul pur, fără interese manipulatorii și fără superioritatea claselor sociale; în război rezidă egalitatea absolută a tuturor în fața morții, rezistența în fața suferinței, solidaritatea în momente extreme – uniți cu toții sub numele de camarazi; în scrierea unui roman rezidă memoria viitoare, fuga de timpul vorace, înfruntarea scurtimii vieții și a fragilității trupești, adică recuperarea timpului trecut în funcție de un timp viitor, altfel spus, unirea dintre trecut și viitor în eternitate.

António Lobo Antunes, „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, 2019, 400 pagini, traducere și note de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan.

Anca MILU-VAIDESEGAN este cadru didactic la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine UniBuc. şi traducătoare.

Este bursieră a Institutului Camões (Faculdade de Letras, Universidade Lisboa), membră a Uniunii Scriitorilor din România – Secţia Traduceri şi Membră de Onoare Centro Internacional de Estudos Lusófonos da Galiza e Portugal. Membră ASIR (Asociația de Studii Ibero-Romanice).

Cărți de autor publicate: Stereotipurile lingvistice în demersul traductiv, EUB, 2017; O olhar através do espelho, EUB, 2017.

Traduceri din literatura portugheză: Helena Marques, Ultimul chei, 1994, Editura Univers, Vitório Kali, Cutremurul, 2004, Editura Dacia, Cluj-Napoca, Rui Zink, Banca de rezervă, Ed. Curtea Veche, 2009, Jose Eduardo Agualusa, Vânzătorul de trecuturi, Ed. Corint, 2010, António Lobo Antunes, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, Humanitas, 2019);  din braziliană: Ilie Gilbert, Conviviologia, 1992, Editura Fundaţiei Culturale Române, Jorge Sarney, Jorge Amado, Tocaia Grande, 1998, Editura Univers, Saraminda, 1999, Bucureşti,  Cristovam Buarque, Zeii subterani, 2006, Editura Albatros, Cristovam Buarque, Învierea Generalului Sanchez, 2006, Editura Albatros); din franceză: Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată, Editura Humanitas, 2014; din engleză: Adam Blake, Codul blestemat, Editura Trei, București, 2013.

Este autoare a diverse articole și studii științifice.

Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Anca Milu-Vaidesegan

Anca Milu-Vaidesegan

Profesoară la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – Universitatea din Bucureşti; Traducătoare

Toate articolele

comentarii:

Anca Milu-Vaidesegan

Publicat de Anca Milu-Vaidesegan