Krzysztof Karasek sau poezia sub semnul interogaţiei

Pentru Krzysztof Karasek poezia nu este doar un instrument al interogaţiilor, ci şi un demers în urma căruia se naşte un „tratat” consistent despre necesitatea existenţei, în pofida întâmplării şi a relativismului. Un loc distinct în cadrul antologiei lirice Pentru cine tac clopotele, recent apărute în România, îl ocupă reflecţiile autorului polonez asupra poeziei şi creaţiei,  în efortul de a le înţelege menirea şi esenţa.

Poet, eseist, critic literar şi traducător, Karasek s-a născut în anul 1937 la Varşovia. După ce a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Facultatea de Filozofie a Universităţii din Varşovia, a lucrat ca redactor la numeroase reviste literare. A debutat în anul 1970 cu volumul de versuri Ceasul eretelui (Godzina Jastrzębi)[1], înscriindu-se încă de la început în gruparea Noului Val, care a avut un rol esenţial în schimbarea canonului literar al timpului. În afară Stanisław Barańczak şi Ryszard Krynicki, reprezentanţi de bază din oraşul Poznań, din această grupare au făcut parte şi poeţii cracovieni Julian Kornhauser,  Adam Zagajewski şi Stanisław Stabro. În timp ce poeţii poznanieni cultivau o lirică lingvistică, aşa cum a fost ea calificată de critică, cei din Cracovia tindeau spre scoaterea literaturii din sfera experimentului şi îndreptarea ei spre lumea concretă a realităţii (pentru a-l prezenta pe polonez în adevărata lui condiţie socială)[2]. La această amplă dezbatere desfăşurată sub semnul luptei pentru autenticitatea enunţului literar s-au alăturat şi poeţii varşovieni Krzysztof Karasek i Jarosław Markiewicz.

După cum afirmă criticul Grzegorz Kociuba, unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai liricii Noului Val, Karasek s-a situat la graniţa dintre experimentul lingvistic şi poetica angrenată în realitatea concretă, cultivând mai degrabă o lirică orfică, bazată pe vitalitate, senzualitate, varietate stilistică şi pluralism în sfera morală[3]. Urmărind cu atenţie evoluţia poetului de-a lungul timpului, Kociuba ajunge la concluzia că poezia lui Karasek oscilează între două atitudini: „pe de o parte conştientizează truda solitară a reflecţiilor asupra întrebărilor fundamentale ale omului, iar pe altă parte, constituie o mărturie a experienţei dureroase, prezente pe scena istoriei şi a culturii, precum şi în sfera privată”.

Krzysztof Karasek | Credit foto: Janusz Drzewucki

Într-adevăr, poezia lui Krzysztof Karasek se constituie într-un veritabil periplu în efortul de înţelegere şi descifrare a tainelor universului, în pofida dificultăţilor pe care le ridică schimbările existenţiale (există oglindă dar nu este chip,  este fereastră dar nu există peisaj, simţurile s-au risipit” – Mâncătorul de stele); în acest efort, este nevoie de un reper, de o „rază spre o lume necunoscută”, de întrebări care să releve sensul unor entităţi şi acţiuni: „Unde te duci arbore? Spre ce/creşti (dacă creşti)?Despre o temă a lui Sofocle. Omul (copil al întunericului) se confruntă încă de la început cu tainele existenţei, fără a putea ocoli destinul într-un univers cufundat de multe ori în negură şi abis (Nopţi întunecate. Zile pustii. Spaţiul se fărâmă), sub semnul efemerităţii şi al întâmplării (vezi Moartea fluturelui). „Prima rază/ îşi pune degetul pe gură/şi se răsuceşte în prăpastie” semnifică începutul pe calea grea a cunoaşterii.  Poetul lansează îndemnul imperativ de a ne ridica, de a nu ne lăsa apăsaţi de „ziua în doliu”. Săgeata lui Apollo/săgeată a luminii este o metaforă  a antinomiei dintre artă şi viaţă, dintre vis şi realitate (Cântecul celei mai mari taine). Cunoaşterea lumii şi a sinelui generează bucurie, iar adevărul luminează ca „soarele cuvântului în nopţile versurilor noastre”  (Cântec pentru Marta).  Lumina, asociată cu vara, înseamnă viaţă.  În Legătura sfântă, titlul unui ciclu distinct, tabloul verii se constituie într-un ritual din lumea satului, în care transpar imagini inedite. Poetul devine martorul „legăturii sfinte”, ce uneşte elementele naturii într-un tot organic şi miraculos. Gestul bărtânului aşezat la umbra unui copac, unde îşi hrăneşte câinele din merindele sale modeste, îl emoţionează profund, căpătând conotaţii pedagogice („un semn cum să trăiesc chiar eu”) şi transformându-se într-o sărbătoare a privirii, ce scoate la iveală „adevărul unei epifanii spontane”. Emoţia acestui  adevăr îşi lasă amprenta asupra întregului poem, dezvăluind o imagine încărcată de sacralitate. La rândul său, lumina ce se aşterne peste colinele Toscanei  constituie un simbol al încrederii în frumuseţea lumii şi în sensul creaţiei (Scrisoare din Toscania).

Pentru a trăi bucuria existenţei se impune o ordine a deplasării eului poetic dinspre întruneric spre lumină (Cântec al şamanilor despre putere). Lumina revine frecvent, „sânge alb”, „portocală care încă mai doreşte să trimită raze” (Soarele orb al copilăriei). „Sunt o lumină în întuneric”, afirmă poetul, exprimându-şi  limpede crezul categoric şi  pronunţându-se în favoarea solarităţii, a construcţiei, a optimismului (Râvnesc întunericul luminând). Acest crez este însoţit de conotaţii morale, omul fiind îndemnat să aleagă binele („fii bun pe pământ” – Bucuria cunoaşterii).

Stela viselor

Cei care cred că Isus s-a căţărat pe cruce
ca să se bronzeze, nu au înţeles nimic
din menirea lui divină.
După toate flagelările, căderile
şi ridicările, după toate îndoielile
şi mărturiile de credinţă crucea
a fost pentru el o eliberare
în care ardea soarele trupului, dureros
şi întunecat, dincolo de spini.

Asemenea lui Zbigniew Herbert[4] de a cărui prietenie şi preţuire s-a bucurat, Karasek prospectează trecutul găsind pilde şi învăţăminte pentru prezent şi viitor. Îl interesează în mare măsură disputa dintre trup şi suflet, se întreabă deseori ce se întâmplă cu sufletul, dacă după moarte călătoreşte mai departe prin câmpiile verzi ale Albionului spre un nou Ierusalim? Reflecţiile îl conduc însă spre concluzii mai degrabă pragmatice. Viaţa este comparată cu un artist care nu ar trebui să se întrebe dacă a câştigat sau a pierdut, ci cum anume a jucat. Nu moartea contează, ci felul în care trăim sau murim, dacă avem un ţel sau o credinţă (Poeţi noi). La un moment dat, poetul îşi face un fel de bilanţ interior, reliefând eforturile sistematice din tinereţe în căutarea înţelepciunii prin parcurgerea a numeroase texte generatoare de emoţii şi trăiri de neuitat (Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister).

Lui Karasek nu-i rămâne străină nici problema identităţii, a casei proprii, a peregrinării prin lume (pribegia, iată boala secolului nostru). La întrebarea unde este casa, răspunsul nu se cantonează în perimtere fizice sau geografice. Casa sau identitatea se formează şi rămân în mintea noastră (Scrisoare de la un prieten). În evocarea lumii şi a ciclului vieţii, poetul ajunge la formulări memorabile: „Stelele vor binecuvânta mai departe negura,/care le dă voie să strălucească” (Cărţile sunt oraşe care vorbesc) sau „Cruţă lacrimile copiilor tăi,/pentru a avea cu ce să plângă la sicriul tău”. Merită să subliniem consecvenţa cu care poetul  îşi construieşte demersul poetic, indiferent de greutăţile sau de incertitudinile ce se strecoară insidios (nu ştiu dacă la sfârşit aş găsi pământ/suficient pentru un mormânt). Înţelepciunea  atrage după sine împăcarea, acceptarea epicureică a destinului, fără revoltă sau amărăciune: „Ieri este istorie./Mâine, taină. Iar azi este un dar” (Kabir). 

Un loc distinct în cadrul antologiei lirice Pentru cine tac clopotele îl ocupă în general reflecţiile asupra poeziei şi creaţiei,  efortul autorului de a le înţelege menirea şi esenţa. În acest sens se fac trimiteri[5] la creatori de talia lui Shakespeare, Mozart, Novalis, Rimbaud, Kafka, Cioran etc. Răspunsurile poartă amprenta unei personalităţi originale şi profunde. Poetul se află în căutarea „torţei care luminează cărările cunoaşterii” (Novalis), iar poezia este o mărturie,  un instrument  prin care poţi afla adevărul, o confruntare cu forţele întunericului cuibărite dincolo de fereastră (Wahrheit und Dichtung). Deşi „lumea e plină de negură”, poetul caută de obicei, aşa cum am afirmat,  lumina şi bucuria (Predator), având mereu câte ceva de descoperit. Pentru poet, poezia este singura patrie, în care poate trăi şi zbura ca în vis (Laudă poeziei). Poetul este „proiecţia propriului eu”, întrebându-se ce este sufletul şi cum anume să-l recunoşti „în diversitatea amplă de chipuri şi cuvinte”? (Absentia anima).

Puterea logosului

Când ei spun că vorbesc
nu vorbesc. Când nu vorbesc,
vorbesc. Ne-vorbirea nu este tăcere. Este invitaţie
într-o altă lume al cărei nume
nici măcar nu-l bănuim.

Vântul din oasele mele, nisipul zilelor mele.
Tot ce a fost nu mai este, tot ce nu este va fi.
Amintirile ne permit să supravieţuim. Dar uitarea
ne salvează din calea nebuniei. Nimeni nu-i perfect.

Sunt un exilat, aparţin păsărilor,
când voi muri, sufletul meu va zbura laolaltă cu ele
pentru a veghea când vine sfârşitul lumii.
Sunt de acord chiar să devin porumbiţa potopului.

Nu atât vorbirea, rostirea în sine sunt importante, cât esenţa ei. Aşa se explică de ce Karasek renunţă cu timpul la podoabele stilistice, recurgând la un limbaj simplu, cât mai apropiat de realitatea concretă (vezi şi versurile lui Różewicz[6] sau ale Szymborskăi[7] din perioada senectuţii). Poetul trebuie să sufere, să se autocondamne la singurătate, pentru ca alţii „să ştie ce este nenumitul/ziua de mâine, ce se-nnoieşte mereu” (Cuvinte, semne). Poezia este „o dare de seamă cu privire la existenţă”, „o stea inedită”, „o copie ca rezervă” (Cineva scrie o scrisoare Nimănui).

Prin intermediul poeziei şi al creaţiei se salvează memoria (Uitarea e moarte/ adevărata viaţă e momoria /Ziua a început cu minciuna,/ se încheie cu mărturisirea credinţei – Ceremonii funerare). Memoria înseamnă  evocarea timpului, inclusiv a colbului ce se aşterne după ce dispare viaţa (La răscruce), a peisajului schilodit de distrugeri şi de pustiu („Blestemat pământul care a născut un neam, /iar apoi a dat vântului puterea legii – Gânduri despre evoluţia şofranului). Deşi conştient de precaritatea şi vremelnicia  omului în raport cu universul („suntem doar o virgulă/Într-o frază netăcută”  – Nordul în grădina binelui şi a răului), poetul rămâne consecvent cu sine („dacă am învăţat ceva este/să nu mă uit în urmă”), înţelegând rostul mişcării şi al spiritului activ şi acţionând în această direcţie, în pofida relativităţii lucrurilor (Nimic nu este sigur, doar asta/ştim în mod cert – Sărutul transcendentului)

Krzysztof Karasek | Sursa foto: Wikimedia Commons

După etapa „limpezirii” tainelor şi sensurilor vieţii („natura este pentru mine o carte”), poetul ajunge la formulări cu conotaţie aforistică, la aserţiuni categorice, bazate pe experienţă de viaţă şi pe lecturi temeinice, observându-se de fiecare dată efortul de ordonare şi de sistematizare a lucrurilor şi ideilor. Poezia devine treptat conclusivă, axiologică, în pofida îndoielilor şi a incertitudinilor. În final triumfă lumina, deşi nu reuşeşte să ascundă adevărurile pesimiste: „De un lucru putem fi siguri, totul moare./Soarele şi aştrii se consumă./Şi luna în inimile noastre. /Până la urmă ce rămâne după noi? /Un maldăr de oase /şi câţiva dinţi” (De profundis). Aceste aserţiuni poartă în sine o densă încărcătură cognitivă, livrescă, trecută însă prin filtru personal. Din acest punct de vedere, Karasek se deosebeşte de postmodernişti, preocupaţi  îndeosebi să scoată în relief fragmentaritatea şi precaritatea lumii, derizoriul şi haoticul, grotescul şi iraţionalul. Dimpotrivă, fără a fi lipsite de ironie şi de autoironie, enunţurile sale aforistice, tot mai frecvente în perioada senectuţii, atestă limpede înclinaţia spre valorizare şi ierarhizare, concepte complet străine liricii postmoderne. Iată câteva exemple semnificative în acest sens:  „cu cât creştem/cu atât lumea devine mai mică; dovada cunoaşterii lucrurilor/este în general îndoiala (Arta de a cheli); Oamenii cred că vor trăi veşnic, de un lucru putem fi siguri,/totul moare (De profundis) ; timpul nu există,/timpul este boală psihică/Nu poate fi ucis cineva/care nu poate muri (Kafka); fanatismul este singura formă a puterii/accesibilă celor slabi şi timizi (Despre libertatea cuvântului); Iubirea este o boală primejdioasă. Inima s-a trezit/şi simte iarăşi durere; Seminţele de astăzi /ascund în sine florile de mâine; Sensul vieţii este viaţa în sine (Acoperişul); Tot ce a fost nu mai este, tot ce nu este va fi; Amintirile ne permit să supravieţuim. Dar uitarea/ ne salvează din calea nebuniei ( Puterea logosului); Luminiţele detaliului alcătuiesc lumina/adevărului ascuns; Să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim; Totul se duce în pământ şi se întoarce sus; Mai întâi cântă şi apoi dansează în linişte; Nu se vindecă tusea punând căluş la gură; Nu poţi întreba viaţa dacă are sens,/doar noi îi putem da sens (Tratat despre necesitatea existenţei).

În concluzie, pentru Karasek poezia nu este doar un instrument al interogaţiilor, ci şi un demers în urma căruia se naşte un fel de „tratat” consistent despre necesitatea existenţei, în pofida întâmplării şi a relativismului.

[1] În urma debutului a publicat peste 20 de plachete de versuri care s-au bucurat de atenţie din partea publicului şi a criticii literare,  devenind un nume de referinţă în peisajul poeziei polone. I s-au decernat mai multe premii, dintre care merită să menţionăm premiul Władysław Reymont pentru întreaga creaţie (2009)  şi premiul Orfeu pentru poezie (2012).
[2] Cf. J. Kornhauser, A. Zagajewski, Świat nieprzedstawiony, Cracovia, 1974 (o îmbinare originală între manifest şi studii de critică literară).
[3] Grzegorz Kociuba,  prefaţă la:Krzysztof Karasek, Święty związek. Antologie de versuri, Varşovia, 2007, p. 7.
[4] Zbigniew Herbert (1924-1998), remarcabil poet şi eseist polonez, care valorifică şi reevaluează în creaţia sa miturile şi simbolurile culturii antice. Vezi şi antologia Labirint cu pereţii sparţi,  traducere şi postfaţă de C. Geambaşu, Bucureşti, Tracus Arte, 2018.
[5] Grzegorz Kociuba, Krzysztof Karasek o związkach eremity i rozbitka, „Pobocza”, 2007, nr. 3 („Poezia lui Karasek se situează într-o densă reţea de raportări culturale şi ltierare”).
[6] T. Różewicz (1921-2014), remarcabil poet şi dramaturg polonez, care a contribuit în opera sa la remodelarea limbajului. Vezi şi antologia Poem deschis, traducere şi prefaţă de C. Geambaşu, Bucureşti, Humanitas, 2014.
[7] Wislawa Szymborska (1923-2012), cunoscută poetă poloneză, Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (1996). Vezi şi antologia Versiunea întâmplărilor, traducere şi prefaţă de C. Geambaşu, versificare de Passionaria Stoicescu, Bucureşti, Tracus Arte, 2018.
Krzysztof Karasek, „Pentru cine tac clopotele”, Editura ePublishers, 2019, 144 pagini, traducere Constantin Geambaşu.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Constantin Geambaşu

Constantin Geambaşu

Profesor la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – Universitatea din Bucureşti; Traducător

Toate articolele

comentarii:

Constantin Geambaşu

Publicat de Constantin Geambaşu