Ce visa Nabokov? Timpul elastic și memoria inversată

Visele insomniacului, colecţie îngrijită şi comentată de Ghennadi Barabtarlo, constituie un document unic ce pune problema precogniţiei şi a timpului ireversibil. Visele lui Vladimir Nabokov, cu aspectul unor intrigi concentrate, vorbesc despre timpul nu numai reversibil, ci și infinit, care este supratema operei sale.

Pe 14 octombrie 1964, Vladimir Nabokov a început un experiment, sub impresia lecturii tratatului Un experiment cu timpul (1927), al filosofului englez John W. Dunne. Pe parcursul a optzeci de zile, imediat după trezire, Nabokov și-a indexat visele (sau reminiscențele lor), ritual din care au rezultat 118 fișe scrise de mână. Urmând indicațiile lui Dunne, scriitorul și-a propus să testeze dacă visele sunt cauzate de evenimente viitoare și dacă există o zonă sibilică a conștiinței, unde timpul se mișcă înapoi, iar efectul precedă cauza. În unele cazuri, Nabokov și-a comentat visele, încercând să distingă în ele coincidențe cu realitatea sau previziuni ale evenimentelor viitoare. Notițele poartă și semnele intenției de a exploata unele dintre vise în ficțiune (cuvinte corectate, completări, explicații sumare), ceea ce s-a și întâmplat parțial, după cum vom vedea. Este important de precizat și că Nabokov a suferit toată viața de insomnie, pe care o trata cu medicamente puternice, unele interzise, și căreia îi găsește o justificare în volumul autobiografic Vorbește, memorie: „Știu că somnul ne face bine și totuși nu pot să mă obișnuiesc cu această trădare a propriei gândiri, cu acea rupere nocturnă și cam grotescă de propria conștiință”.

Îi datorăm lui Ghennadi Barabtarlo (1949, Moscova – 2019, Columbia/ Missouri) fascinanta colecție de vise a lui Nabokov, un document unic ce pune problema precogniției și a timpului reversibil. Teoretician al literaturii și exeget redutabil al lui Nabokov, profesor la Universitatea din Missouri, Ghennadi Barabtarlo a tradus în rusă toate nuvelele scrise în engleză de Nabokov, romanele Pnin, Adevarata viață a lui Sebastian Knight și Originalul Laurei. Înainte de a se stinge în urma unei suferințe îndelungate, Barabtarlo a selectat și editat visele lui Nabokov, dedicându-i-le fiului acestuia, Dmitri Nabokov (reputat traducător al tatălui său), de care Barabtarlo era apropiat. Volumul rezultat, Insomniac Dreams: Experiments with Time by Vladimir Nabokov, a apărut la Princeton University Press în toamna lui 2017. Această publicație inedită sub semnătura lui Nabokov, după ultimul roman, neterminat, Originalul Laurei (publicat în 2009), a stârnit curiozitate și reacții vii din partea cititorilor. În română, cartea a apărut în generoasa colecție de autor „Vladimir Nabokov” a editurii Polirom (Vladimir Nabokov, Visele insomniacului: experimente cu timpul, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, prefață de Ghennadi Barabtarlo, Iași, Polirom, 2019).

Nucleul volumului întocmit de Barabtarlo îl constituie cele 64 de note cu visele lui Nabokov, a căror înregistrare are aspect de jurnal/ proză documentară și de text literar, fiind mai presus de toate o încercare de a explora limitele friabile ale subconștientului. În plus față de prefața detaliată și de notele marginale asupra viselor lui Nabokov, Barabtarlo a inclus în carte și ilustrații ale fișelor de înregistrare, plus o fotografie de deschidere a volumului, cu Nabokov citind în pat. Ideea esențială a exprimentului nabokovian este că trecutul, prezentul și viitorul coexistă și curg împreună. În cotidian, timpul este linear și evenimentele – succesive, dar, în planul oniric, realitatea este globală și simultană, ceea ce poate genera caracterul predictiv al unor vise: „Visele noastre nu sunt doar cioburi caleidoscopice amestecate de-a valma și fragmente greșit etichetate ale unor impresii din trecut, ci pot fi și o reprezentare anticipată a unui eveniment ce va urma – ceea ce oferă, ca bonus plăcut, o explicație satisfăcătoare a bine cunoscutului fenomen de déjà-vu” (pp. 19-20), explică Barabtarlo teoria despre visele retrospective, dar și precognitive, pe care Nabokov își propusese s-o verifice.

Cartea este structurată în cinci părți (precedate de introducerea editorului) care integrează în contextul vieții și operei lui Nabokov spectaculosul experiment.

Prima parte (Afecțiune cronică) discută despre funcționarea și direcția memoriei în lumea viselor și fundamentează o bază „conceptuală” a demersului lui Nabokov. Mai precis, exercițiile nabokoviene de înregistrare onirică sunt raportate de către Barabtarlo la tratatul lui John W. Dunne despre „timpul în serie” și la cercetările lui Pavel Florenski despre „realitatea visului”. Ambii au folosit metode matematice pentru a elucida misterul curgerii timpului în vis. Lucrarea Un experiment cu timpul, de John W. Dunne (1875-1949), inginer aeronautic și filosof englez, fusese citită de Nabokov în 1934. Barabtarlo arată că Dunne a investigat visele și stările hipnagogice (ale sale și ale altora), pornind de la ideea că ele reprezintă o percepție extrasenzorială cognitivă. În concepția lui Dunne, timpul există în dimensiuni multipe sau straturi infinite care se desfac în fața minții observatorului. Regresiunea temporală este considerată un fenomen natural, în virtutea căruia timpul se îndreaptă dinspre viitor spre trecut, dinspre efect spre cauză. Barabtarlo introduce în această parte și considerații despre Pavel Florenski (1882-1937) teolog, filosof și om de știință rus, împușcat într-un lagăr siberian stalinist. În perioada 1918-1925, Florenski a scris câteva lucrări filosofico-religioase ce conțin supoziții îndrăznețe pornind, de exemplu, de la teoria relativității a lui A. Einstein. În concepția lui Florenski, omul este poziționat de-a lungul vieții la granița între două lumi – vizibilă și invizibilă. Punctul lor tangențial este visul, care devine cel mai la îndemână plan de percepere a vieții invizibile. În special în lucrarea Iconostasul (1919-1922), Florenski vorbește despre dinamica timpului în vise. Fiind publicat postum (1996), acest studiu nu a ajuns la Nabokov, dar Barabtarlo îl prezintă în corelație și parțial în contrast cu teoriile lui Dunne: perspectiva lui Dunne este a științelor naturii, cea a lui Florenski este dominant metafizică.

Vladimir Nabokov

Vladimir Nabokov | Credit foto: Carl Mydans/The LIFE Picture Collection/Getty Images

Partea a doua (Jurnal de vise) conține transcrierea punctuală a viselor lui Nabokov (plus câteva ale soției sale, Vera), însoțite de comentariile scriitorului și ale lui Barabtarlo. Acesta din urmă remarcă „visele lapidare, dar pline de detalii precise și surprinzător de proaspete” (p. 40). Într-adevăr, subtilitățile portretistice și peisagistice consemnate de Nabokov sunt fascinante: „Fată scundă, cam bondoacă, cu haine șleampete, cu gâtul dezvelit, fața foarte seducătoare, dar nu de-o frumusețe fără cusur, fălci late, nas turtit, ten minunat, fin, piele cald colorată, ochi albastru-deschis, păr blond îngălat” (p. 85); „Vremea este rece și agitată, cu norii zdrențuiți și plumburii, un vânt puternic le împiedică înaintarea, stă să plouă, dar îmi dau seama că pentru un rus asta e o vreme de pescuit minunată” (p. 88). Scriitorul a respectat ritualul zilnic de a nota ce a visat, precum și celelalte instrucțiuni ale lui Dunne – în restul zilei sau cel mult a doua zi era atent la orice amănunt putea avea legătură cu visul.

Nabokov elaborează o clasificare tematică a viselor sale: profesionale (despre fluturi, învățământ, literatură), sumbre (coșmaruri, superstiții, semne fatidice, enigme), cotidiene (jocurile olimpice, presiunea traficului urban), autobiografice („amintiri cu caracter îndepărtat” din copilărie, relația cu frații/ părinții, viața de emigrant în Berlin și nostalgia Rusiei, anii de studiu la Cambridge) și erotice („vise de o gingășie erotică și o încântare sfâșietoare”). În multe vise apar fluturi, mai ales specii rare (Nabokov era entomolog), pe care îi strivește din greșeală cu mâna, pentru că nu are la el plasa specială de prins. Alte numeroase proiecții sunt cu trenuri și călătorii (pierderea bagajelor, întârzieri la gară), cu impedimente în săli de conferințe, cu evadări din camere de hotel și conflicte violente cu opresori. Este consemnată, de exemplu, o scenă onirică în care Nabokov îl lovește pe un străin care flirta cu soția sa, Vera, cu capul de un perete. De altfel, Vera apare în multe vise (ocazional și fiul, Dmitri), iar Nabokov se vede dictându-i manuscrise (ceea ce făcea și în realitate, în sensul că își citea compozițiile, iar soția sa le dactilografia). În altă fișă, descrie un vis a cărui acțiune se petrece în biroul unui director de muzeu provincial. În timpul conversației, Nabokov începe să consume impasibil niște mostre de sol rar expuse pe masă, sub forma unor cărămizi. Se dovedește că muzeul era un sanatoriu și că scriitorul luase de fapt un tratament care îi putea fi fatal. În comentariul la acest vis, Nabokov înregistrează o primă confirmare a teoriei lui Dunne, notând că trei zile mai târziu a văzut un film similar la televizor, iar visul, jubilează Nabokov, poate fi interpretat ca o anticipare a filmului. Barabtarlo adnotează că Nabokov ignoră un detaliu la fel de spectaculos: visul seamănă cu propria povestire mistico-fictivă Vizită la muzeu, scrisă în 1938, construită pe un scenariu oniric. Comentariile ocazionale ale lui Barabtarlo sunt deosebit de utile în întreg volumul: se întâmplă adesea ca Nabokov însuși să nu sesizeze că visul este un duplicat al unor evenimente din viața sa sau o retrospectivă a unei creații ficționale, iar Barabtarlo identifică și completează lacunele.

Visele lui Nabokov sunt deopotrivă stranii și amuzante. În vortextul lumii onirice se amestecă o confruntare cu Pelé pe terenul de fotbal, amintiri despre Rusia, spaima obsesivă de a nu muri noaptea singur. Un vis bizar, „sfâșietor, dulce-amărui, îmbibat de tandrețe și deznădejde” emană „compasiunea autentică, dar nu lipsită de dorință” de a consola o femeie atractivă, dar nu foarte frumoasă, al cărei soț „crud și infidel” pare a fi chiar fiul său, Dmitri (p. 85). Alte vise sunt despre spaime pământești (jena publică din cauza propriilor pantaloni pătați, obsesia protezelor dentare sparte), în contrapondere cu reflecții filosofico-lirice („O lumină zbuciumată, în care se amestecă soarta și farsa”, p. 108; „Cosmosul cu toate galaxiile sale este o picătură albastră în cavitatea palmei mele”, p. 122). În altă consemnare, la un ceai cu prietenii este prezent Lev Tolstoi, „tolănit într-un șezlong, foarte bătrân, părând bolnav & transpirat”. În vis, Tolstoi comentează despre Nabokov: „Nu-mi place «Lolita» lui, dar cât de bine descrie peisajele rusești!”, iar Nabokov adnotează în jurnal: „O prostie!” (p. 104).

Părinții lui Nabokov apar în scene crispate. Un statut special îl are tatăl scriitorului, V.D. Nabokov, o prezență fragilă și rezervată în vis, lipsit de spiritul jovial din realitate (jurist și om politic, a fost împușcat în timpul unui atentat petrecut în Berlin în 1922, al emigranților  ruși monarhiști, asupra politicianului liberal P.N. Miliukov). Captivante sunt și visele cu conținut abstract-fatidic, de pildă vizualizarea a două pete aurii, rotunde, neclare, care gravitează în jur sau a unor spirale ciudate, pe care Nabokov le corelează în comentarii cu preocuparea sa pentru spațiu-timp și cu romanul Ada sau ardoarea (partea a patra a romanului se ocupă magistral de problema „timpului în mișcare”). Pentru toate aceste viziuni spectrale, Nabokov încearcă să găsească un ecou în viața sa.

Partea a treia (Alte vise) conține descrieri de vise din jurnalele și scrisorile lui Nabokov din perioada elvețiană și americană, înainte și după 1964, selectate și comentate de Barabtarlo. Partea a patra (Arta visatului) corelează vise inventate de Nabokov, din opera sa de ficțiune, grupate pe categorii delimitate de Barabtarlo. Este o secțiune impresionantă a cărții, care dovedește profesionalismul lui Barabtarlo, un cunoscător de înaltă clasă al creațiilor lui Nabokov. Editorul suplimentează și nuanțează clasificarea viselor propusă de Nabokov în partea a doua și o pune într-o concordanță profundă cu creații ficționale. Delimitează vise profesionale, prevestitoare, false previziuni, amintiri îndepărtate, recurente, cu mesaj necunoscut, cu impresii de peste zi, cu note de realism oniric, precognitive, erotice, telescopate, despre „viața ca vis”, despre insomnie și relația paternală.   

Partea a cincea (Timpul artistic) definește conclusiv visul anticipator în viziunea lui Nabokov, legându-l de timp, memorie și imaginație, o idee asupra căreia Barabtarlo avertiza din introducere: „Nabokov considera timpul ca fiind proprietatea de bază a organizării existenței și mai ales a colaborării complexe dintre memorie și imaginație, în viață și în scrierea de ficțiune, adesea cu un rezultat imprevizibil: precogniția învecinându-se cu profeția” (p. 12).

Vladimir Nabokov, pe veranda hotelului Montreux Palace, Geneva, 1965 | Credit foto: Getty Images

Împreună, dar distanțați în timp, Nabokov și Barabtarlo identifică un sens profetic în unele dintre visele înregistrate, deși pentru cititor demersul poate părea parțial neconvingător. Experimentul reușește să explice mai curând cât de des și în ce măsură și-a folosit Nabokov visele pentru a reliefa conceptul de Timp în scrierile sale și ce loc ocupă strategiile temporale în arta narațiunii. Barabtarlo susține că ficțiunea lui Nabokov de după experiment (trei romane publicate și unul neterminat în momentul morții) diferă de creațiile precedente prin exploatarea dimensiunii timpului, a cărui modelare a luat forme insolite: „În toate aceste romane, Nabokov pare să testeze ideea lui Dunne că Timpul nu este un inexorabil râu ireversibil, heraclitic, în care nu se poate intra de două ori și așa mai departe; mai degrabă, este un curent electric alternativ care pulsează în ambele direcții” (p. 185).

Este greu de zis dacă scriitorul a văzut viitorul în visele sale. Mai interesant mi se pare modul în care Nabokov a donat o parte din visele sale unor personaje. De exemplu, din schițele viselor consemnate în experiment, conform observațiilor lui Barabtarlo, s-a născut ideea celui de-al patrulea capitol din romanul Ada sau ardoarea, menționat deja. În urma acestui experiment nabokovian nu probarea ipotezelor lui Dunne este relevantă, ci acuitatea detaliilor pe care Nabokov le câștigă din universul oniric. Visele sale, cu aspectul unor intrigi concentrate, vorbesc despre timpul nu numai reversibil, ci și infinit, care este supratema operei lui Nabokov, după cum explică și Barabtarlo: „De-a lungul întregii sale vieți conștiente, Nabokov a reflectat asupra principalei dimensiuni pe care se bazează existența omenească, Timpul. […] Toate romanele lui Nabokov sunt magistral de cronopoetice” (p. 182). Modul în care Nabokov a pus în scenă propriile vise este o reflectare a sinelui esențial: „Nabokov era în oarecare măsură un mistic, iar noțiunea de amestec al metafizicii în viața cuiva – ba chiar de intervenție – îi era foarte familiară, un fundal translucid în majoritatea lucrărilor sale de ficțiune” (p. 32). Barabtarlo corelează obsesia nabokoviană pentru timp și cu o tehnică folosită intens de scriitor – recitirea de la coadă la cap a textelor, ca „rescriere multistratificată”, ca „inversare spațială a timpului” (p. 192). Alte mecanisme subiacente temei timpului sunt narațiunea realistă curgând înapoi sau proiecțiile în viitor de tip buclă, ce devin alternative existențiale ce se opun predictibilității.

Să mai spun că Visele insomniacului se adresează preponderent cititorilor devotați și inițiați în opera lui Nabokov, care gustă magia lumilor acestui autor uimitor, preocupat (torturat?) de jocul cu timpul. Nu văd mai potrivit ca încheiere decât solilocviul dedublatului Cincinnat C. din Invitație la eșafod, consemnat și de Barabtarlo în partea a patra, Arta visatului, despre aceeași (i)realitate perfidă a visului: „Mă obișnuisem de mult cu gândul că ceea ce numim vis e o semirealitate, o promisiune de realitate, anticamera și adierea ei, că visul conține, într-o stare foarte diluată și obscură, mai mult din realitatea adevărată decât prea lăudata noastră evidență care, la rândul ei, e un semivis, o somnolență bolnavă în care pătrund din afară, modificate straniu și sălbatic, sunete și imagini din lumea reală care curge dincolo de periferia conștiinței noastre, cum se întâmplă când în vis trăiești o poveste înfricoșătoare și vicleană pentru că o creangă foșnește la geam sau când te visezi prăvălit în zăpadă pentru că pătura a alunecat de pe tine” (p. 168).

Vladimir Nabokov, „Visele insomniacului”, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom – Seria de autor „Vladimir Nabokov”, 2019, 232 pagini, traducere Veronica D. Niculescu.
Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Camelia DINU

Camelia DINU

Lector doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti

Toate articolele

comentarii:

Camelia Dinu

Publicat de Camelia Dinu

Lector doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti