„Un fascism mare într-o țară mică”. Întoarcerea la arhive

Volumul lui Traian Sandu,  Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, apărut în 2019 la editura Cartier din Chișinău, propune atât o istorie politică a mișcării, cât și o analiză sociologică a acesteia, îmbogățind istoriografia problemei cu noi paradigme interpretative.

În perioada interbelică și a războiului care a urmat, au existat partide sau mișcări fasciste în aproape toate statele europene. Partidul Național Italian (1921-1943), Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (Partidul Nazist, 1920-1945), Partidul Crucilor cu Săgeți în Ungaria (1935-1937, 1939-1945), Uniunea Națională în Portugalia (1930-1974), Falanga Spaniolă (1933-1975), Mișcarea Revoluționară Croată (1929-1945), Uniunea Națională în Norvegia (1933-1945), Uniunea Britanică a Fasciștilor (1932-1940), Crucea de Foc în Franța (1924-1936) sau Garda de Fier în România (1927-1941) sunt doar câteva exemple.

Numărul mare al mișcărilor și partidelor fasciste, răspândirea lor de-a lungul întregului continent european (și nu numai), lipsa lor de unitate doctrinară, asemănările, dar mai ales deosebirile dintre ele au făcut ca fascismul – înțeles fie ca ideologie, fie ca mișcare de masă, fie ca regim politic – să fie foarte dificil de studiat și explicat. Nu este de mirare, prin urmare, că, multă vreme, literatura de specialitate nu a putut produce o definiție unanim acceptată sau consens cu privire la originile, caracteristicile sau formele sale specifice de manifestare.

Începând cu anii ’80, diverși specialiști au încercat producerea unei teorii unitare a fascismului, fapt care a culminat, în anii ’90 și ulterior, cu conturarea așa-numitei abordări teoretice a noului consens. Potrivit acestei paradigme – și preluând definiția lui Roger Griffin –, fascismul este o formă revoluționară de naționalism antiliberal și anticonservator, care transcende clasele sociale. Strâns legat de modernizare și modernitate, a cunoscut o varietate de forme care l-au ajutat să se adapteze în diferitele contexte istorice și naționale în care s-a manifestat. A împrumutat elemente dintr-o multitudine de curente intelectuale și culturale, atât de stânga, cât și de dreapta, atât promoderniste cât și antimoderniste, pe baza cărora și-a construit propria doctrină și propriile idei și sloganuri. Fascismul a fost condus de elite care au încercat, în general fără succes, să genereze o mișcare populistă de masă, făcând apel la o religie politică și la un program de politici radicale prin care se promitea, pe de o parte, eliminarea amenințării socialismului internațional și a degenerării naționale, iar, pe de alta, renașterea vieții sociale, politice și culturale. Palingeneza națională este ideea aflată în centrul ideologiei, propagandei și politcii fasciste, conchide Griffin.[1]     

De la această abordare teoretică se revendică și lucrarea lui Traian Sandu:  Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, apărută în 2019 la editura Cartier din Chișinău – versiunea în limba română a lucrării Un fascisme roumain. Histoire de la Garde de fer, apărută în 2014 la editura Perrin.

După cum mărturisește autorul în Introducere, volumul se înscrie într-un nou curent istoriografic, care abia prinde formă și care, din punct de vedere teoretic, se reclamă de la noul consens. Acesta este un element de noutate într-o literatură de specialitate care până acum a neglijat teoriile și abordările analitice, optând, în schimb, pentru o perspectivă în general descriptivă, lipită miop – în formularea autorului – de evenimente, eventual interesată de o serie de personalități legionare precum Cioran și Eliade (care au devenit celebre mult mai târziu) sau de aspectele ideologice ale problematicii, dar „fără a urmări prelungirea lor în materie de socializare politică” (p. 17-18). Un alt element de noutate urmărit de autor ține de metodologia studiului, care, pentru prima dată își propune încorporarea sistematică a unei baze arhivistice solide (p. 15, p. 18).  

Din acest punct de vedere, lucrarea se bazează, pe de o parte, pe  o serie de documente publicate, fundamentale pentru studiul problemei – cele șapte volume de documente apărute între 1996 și 2009 sub coordonarea istoricului Ioan Scurtu, sub titlul „Totalitarismul de dreapta în România” și, respectiv, „Ideologie și formațiuni de dreapta în România”. Pe de altă parte, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc valorifică documente atât din fondurile Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS), cât și cele ale Arhivelor Naționale Istorice Centrale – fondul Casei Regale, fondul Inspectoratului General al Jandarmeriei, fondul Direcției Generale de Poliție sau fondul Ministerului de Interne – Diverse.

Astfel de surse ridică însă o serie de întrebări fundamentale. Sunt oare documentele produse de Poliție sau de Jandarmerie surse demne de încredere? Se pot baza istoricii pe datele și analizele realizate în cadrul acestor instituții? Și, dacă da, în ce măsură?

Traian Sandu argumentează convingător că arhivele oficiale ale organelor de informații, securitate și justiție reprezintă o sursă documentară indispensabilă. Ele cuprind informații de la informatorii infiltrați printre legionari (uneori la cel mai înalt vârf), circulare ale liderilor legionari transmise în teritoriu (inclusiv documente care nu au mai fost identificate până acum în altă parte), reacții și decizii ale oamenilor politici față de fenomenul legionarismului, precum și date statistice cu privire la pătrunderea mișcării în diferite zone ale țării sau la structura socială a votanților mișcării legionare. Acest tip de surse primare este cu atât mai important, cu cât arhivele locale și centrale ale Legiunii au cunoscut mai multe etape de distrugere, corespunzătoare diferitelor faze ale represiunii mișcării legionare. Distrugerea, în aceste cazuri, a fost realizată chiar la comanda liderilor mișcării. În plus, limitele inerente ale acestor surse documentare pot fi depășite prin compararea lor încrucișată sau prin coroborarea lor cu alte surse – jurnale, memorii, corespondență etc.

Astfel, studiul ne propune o revizuire a istoriei mișcării legionare din România, dintr-o perspectivă de două ori nouă:  teoretic, verifică postulatele propuse de noul consens, iar metodologic, se bazează sistematic pe surse de arhivă nevalorificate până acum. Testând principiile noului consens dintr-o perspectivă documentară multiplă – documente de arhivă publicate, documente de arhivă inedite, discursuri și scrieri legionare publicate, memorii, jurnale, corespondență, presă –, Traian Sandu formulează convingător teza potrivit căreia mișcarea legionară din România este manifestarea unui fascism sincron cu celelalte fascisme europene, cu care, de altfel, a împărtășit multe aspecte comune.

Prima dintre cele șapte părți ale volumului se ocupă de geneza mișcării legionare, în strânsă legătură cu ridicarea viitorului lider carismatic – Corneliu Zelea Condreanu. Impactul războiului asupra societății agrare românești, pericolul amenințării comuniste, luptele pentru preluarea puterii în interiorul mișcării, relația cu elitele și rolul acestora, caracterul violent  sunt doar câteva dintre aspectele discutate în această primă parte, care se încheie cu înființarea Legiunii Arhanghelului Mihail în 1927, la Iași.

Următoarele părți se ocupă de procesul de consolidare a mișcării legionare și de activitatea sa până în 1938. De această dată sunt prezentate organizarea mișcării, limpezirea ei doctrinară, formarea Gărzii de Fier în aprilie 1930 sau pătrunerea mișcării în diferite zone ale țării. Cât de independentă (sau de dependentă) a fost mișcarea legionară de Germania Nazistă este una dintre problemele discutate aici, evoluția acestei relații fiind analizată în detaliu. Sunt abordate, totodată, relațiile mișcării legionare cu diferite partide politice, cu diverși politicieni sau cu Regele Carol al II-lea. Este relevat, astfel, un anumit nivel de complicitate cu legionarii, precum și incapaciatea autorităților publice de a răspunde violențelor legionare, care erau țintite fie împotriva evreilor, fie împotriva sistemului parlamentar. În ciuda documentării abuzurilor de care se făceau vinovați, legionarii erau deseori achitați și transformați, cu îngăduința și chiar cu sprijinul autorităților, în eroi aclamați de mase. De altfel, atitudinea autorităților față de mișcare a fost inconsecventă, fazele de represiune intercalându-se cu momentele în care i se permitea acesteia să se manifeste relativ nestingherită.

Un rol deosebit de important în această privință l-a avut regele. Chiar dacă nu urmărea masificarea mișcării, acesta dorea folosirea ei împotriva partidelor politice. De aceea violențele legionare au fost „deliberat tolerate” (p. 82). De aceea, deși deoseori arestați, Codreanu și alți legionari au fost achitați, sub pretextul că – din moment ce nu atacau Monarhia, ci sistemul parlamentar „corupt” – acțiunile și propaganda lor nu reprezentau un atentat împotriva siguranței statului. De aceea, în ciuda dizolvării din 1931 sau din 1932, i s-a permis Gărzii de Fier să funcționeze, chiar dacă în clandestinitate. Regrupată sub titlul Gruparea Corneliu Codreanu, în 1932 Garda de Fier obținea 1,05% din voturi în alegerile din iulie, trimițând în parlamanent 5 deputați. Dizolvată din nou în 1933 de guvernul I.G. Duca, mișcarea revenea pe scena politică în 1935, sub numele Totul pentru Țară, partid condus din umbră de același Codreanu.

Nici măcar asasinarea lui Duca, în decembrie 1933, nu a fost urmată de o revizuire a atitudinii regelui față de mișcarea legionară. De altfel, au existat voci care au susținut implicarea și rolul acestuia în reușita atentatului (pp.97-99). Regele continua să urmărească instrumentarea Gărzii de Fier împotriva partidelor politice, iar achitarea legionarilor în procesul care a urmat asasinării lui Duca (doar cei trei asasini au primit condamnări) i se datorează, probabil. Potrivit unor relatări, în 1937, Carol al II-lea îi propunea lui Codreanu funcția de prim-ministru, cu condiția să accepte ca partidul său să intre sub controlul regelui. Codreanu a refuzat și, temându-se de represaliile regelui, a încheiat în noiembrie vestitul pact de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu. A existat și un al doilea motiv pentru care Codreanu a semnat acest pact:

Un alt motiv, frecvent invocat in intimitate, era lipsa de pregătire a legionarilor pentru asumarea puterii. Mai mult decât un acces subit de luciditate, este vorba despre conștientizarea faptului că mișcarea nu avea cadrele necesare pentru a ține frâiele puterii pe termen lung” (p. 159).

Garda de Fier | Credit foto: Wikimedia Commons

Partea a patra a lucrării analizează ultimul proces al lui Codreanu, urmat de asasinarea sa, la 29 noiembrie 1938, la ordinul regelui Carol al II-lea. Următoarea secțiune discută amănunțit probleme legate de impactul legiunii asupra societății românești. Cauzele, originile, explicațiile succesului, rolul personalității lui Codreanu, structura socială a susținătorilor și membrilor mișcării legionare sunt doar câteva dintre problemele ridicate în Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc. Potrivit lui Traian Sandu,

Atracția exercitată de Codreanu nu ținea de calitățile sale intrinseci sau de talentele particulare ale personalității sale, ci de acea misiune de înnoire națională – palingeneză – pentru care simțise că exista o nevoie masivă în societate, după perturbarea majoră produsă de Marele Război, el reușind să convingă o bună parte a tineretului român că deținea formula doctrinară pentru a o realiza. Secretul reușitei sale rezida în mare măsură în capacitatea sa de organizare a mișcării legionare și mai ales în acel du-te-vino între bază și vârf, potrivit unui ritm de liberă creație spontană de celule organice locale – cuiburile, apărute potrivit unei dinamici bottom up – și de controlul lor autoritar de la centru, potrivit unei logici top down. În fine, tehnica preluării puterii articula violențele străzii și electoralismul, reflectând intim natura masei, credința revoluționară și legalistă a unei mișcări fasciste care nu putea conta pe vreo superioritate militară sau teroristă în fața unui regim brutal”  (p. 218).

Ultimele două părți ale studiului prezintă colaborarea tensionată dintre Antonescu și mișcarea legionară în anii 1940-1941, precum și reprimarea mișcării. Este, de asemenea, începută aici o discuție despre „legionarismul de după legiune”, un domeniu în care arhivele și studiile viitoare vor aduce, cu siguranță, elemente și abordări noi.

Mitul epocii de aur interbelice este pe bună dreptate încă o dată zdruncinat și de această lucrare. Falsificarea alegerilor de către autorități, luarea unor decizii juridice de achitare sau de condamnare la comanda regelui, organizarea unor procese pe baza unor dovezi falsificate, asasinatul la ordinul regelui, organizarea unor arestări ilegale sunt doar câteva dintre realitățile României interbelice prezentate în acest volum. Rolul jucat de Carol al II-lea – un „rege autoritar, care zdrobise deja marile partide de guvernământ și continua acum instrumentalizarea partidelor de extremă dreaptă în favoarea unui regim personal” (p. 146.) –, rolul jucat de camarila acestuia sau de partidele tradiționale în colapsul fragilei democrații românești transpar și ele limpede din paginile acestui studiu.

Probabil că cel mai important element de noutate adus de Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc rezidă în prezentarea detaliată a structurii electoratului mișcării, în calculul „rentabilității militante”, precum și în studiul compoziției sociale și regionale a Legiunii și a mișcării – însăși conducerea legionară făcea distincție între mișcarea de masă și partidul politic, acționând în consecință.

Abordarea sociologică propusă de Traian Sandu nu ar fi fost posibilă fără folosirea sistematică a surselor inedite de arhivă. Observând „slaba capacitatea de mobilizare electorală a acestei mișcări în afara militanților ei” (p. 345), acesta arată că „cele mai bune scoruri ale partidului Totul pentru Țară sunt înregistrate în provinciile dezvoltate și/sau urbanizate” (p. 353). De ce impactul electoral al mișcării a fost slab în afara zonelor dezvoltate și a câtorva județe? Cum și-a recrutat mișcarea legionară cadrele? Ce categorii sociale și profesionale au susținut-o? De ce a avut aceasta un susces mai mare în rândul unor categorii, iar nu al altora? Cât și de ce s-a bucurat Legiunea de susținerea țărănimii sau a diferitelor minorități naționale? De ce a riscat mișcarea diluarea fanatismului nucleului inițial prin extinderea militantismului? Toate aceste întrebări, dar și altele, sunt abordate cu originaliate, în lumina datelor furnizate de documentele de arhivă.

Traian Sandu nu crede „în teza elitistă a miezului militant” al mișcării și nici în teza „maselor manipulate de liderul carismatic”. Susține că

Izolarea geografică și sociologică a a corpului militant și electoral este, dimpotrivă, semnificativă pentru alegerea șefilor legionari, începând cu Codreanu, de a păsta puritatea militantă și chiar dacă ar fost gata de compromisuri electorale pasagere, scopul era de a cuceri puterea în condiții bune pentru a  schimba România tradițională” (p. 358).    

Volumul confirmă că legionarismul românesc nu a fost un fenomen balcanic și exotic – așa cum s-a afirmat uneori. A avut, în schimb, numeroase elemente comune cu fascismul vest-european. Mitul renașterii naționale, „mobilizarea maselor prin practici de religie politică”, ultranaționalismul, antisemitismul, anticomunismul, antiparlamentarismul, „consimțirea” liderului carismatic, caracterul revoluționar, toate plasează cazul românesc între celelalte fascisme europene. Traian Sandu nu uită însă nici caracteristile locale ale fenomenului, pe care le prezintă cu acribie.

În concluzie, lucrarea Istoria Gărzia de Fier. Un fascism românesc propune atât o istorie politică a mișcării, cât și o analiză sociologică a acesteia, îmbogățind istoriografia problemei cu noi paradigme interpretative. Teza autorului este că „mișcarea legionară a fost singura organizație fascistă românească” (p. 360) și că fascismul românesc a avut „două caracteristici definitorii: slaba iradiere electorală în afara militanților unui partid antisistem, pe de o parte, și slaba dezvoltare a comunicării politice din anumite regiuni din cauza unei aculturații mediocre datorate înapoierii și izolării lor, de cealaltă parte” (p. 353). Constatând „înscrierea pe deplin euro-sincronă” a fascismului românesc între fascismele europene, Traian Sandu observă că legionarismul românesc s-a dezvoltat într-o societate înapoiată social, economic și politic – „un fascism mare într-o țară mică” (p. 277).

Notă:
Născut în România în 1967, Traian Sandu este doctor habilutat în istorie contemporană și profesor asociat la Universitatea Paris 3 – Sorbonne Nouvelle, în domeniul Studii europene. Dintre publicațiile sale amintim Le Système de sécurité français en Europe centre-orientale, l’exemple roumain (1919 à 1933), Editura L’Harmattan, 1999 ; Un fascisme roumain. Histoire de la Garde de fer, Editura Perrin, 2014;  Histoire de la Roumanie, Editura Perrin, 2008 (tradusă în bulgară). În prezent, Traian Sandu pregăteşte o biografie a lui Ceauşescu, care va apărea curând la aceeași editură Perrin.
[1] Vezi, Roger Griffin, The palingenetic core of generic fascist ideology, la https://web.archive.org/web/20111120193621/http://ah.brookes.ac.uk/resources/griffin/coreoffascism.pdf, accesat iulie 2019.
Traian Sandu, „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc”, Chișinău, Cartier, 2019, 480 pagini.
Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print
Elena DRAGOMIR

Elena DRAGOMIR

Cercetător istorie contemporană

Toate articolele

comentarii:

Elena Dragomir

Publicat de Elena Dragomir

Un comentariu

  1. Avatar

    […] Textul a fost scris pentru revista Paragraf si poate fi găsit în întregime aici. […]

Comentariile sunt închise.