Pledoaria pentru umanitate a Olgăi Tokarczuk în „Poartă-ți plugul peste oasele morților”

Pentru cel de-al șaptelea său roman, Poartă-ți plugul peste oasele morților, Olga Tokarczuk recurge la o strategie narativă insolită, prezentându-și mesajul umanitar și considerațiile pe marginea abuzurilor pe care oamenii le comit fără discernământ, sub forma romanului de suspans și mister, cu pregnante accente feministe.

Sunt deja la o asemenea vârstă şi, în plus, într-o asemenea stare de sănătate, încât ar trebui întotdeauna să mă spăl bine pe picioare înainte de a merge seara la culcare, în cazul când s-ar întâmpla să mă ia ambulanța în toiul nopţii.” Acestea sunt cuvintele cu care Janina Duszejko, vocea narativă autodiegetică a romanului Poartă-ți plugul peste oasele morților, deschide succesiunea evenimențială de întâmplări ce par desprinse din „irealitatea imediată”. Din momentul când este smulsă din ghearele somnului, în creierii nopții, „de bătăi repetate în uşă – agresive, irepresibile şi, de aceea, de rău augur”, pășim deopotrivă cu protagonista romanului într-o lume care pare să existe într-o realitate deopotrivă recognoscibilă și stranie, alegorică, populată de personaje și suprapersonaje unice, bizare, fascinante.

Titlul romanului – împrumutat din poemul Proverbs of Hell al vizionarului William Blake, o pledoarie a dualității lumii, în care binele și răul sunt la fel de necesare pentru evoluția și condiția omului – adaugă o dimensiune etico-filosofică spațiului fizic romanesc. Spațiul acesta este reprezentat în roman de cătunul Luftzug, în traducere „curent de aer”, o așezare „departe de restul lumii” dintr-un platou montan vântos din Munții Masă, cu ierni lungi și aprige, unde semnalul de telefon rătăcește capricios, nesocotind nepăsător granița dintre țări. Un spațiu aparent feeric, solitar, marginal, guvernat de legile naturii și toanele fenomenelor meteorologice, unde prădător se dovedește a fi omul, nu animalul.

Romanul începe cu moartea vecinului Janinei Duszejko, Talpă Mare, găsit fără suflare pe pardoseala din bucătărie, cu un os de căprioară înfipt în gât. Din momentul când descoperă „bietul trup contorsionat […], mic și jigărit, neputicios și inofensiv, o bucată de materie care, în urma unor metamorfoze greu de imaginat, s-a preschimbat într-o entitate fragilă, separată de restul”, Janina Duszjko simte o mare ușurare că „gnomul acela pricăjit”, fără respect pentru viață și mama-natură, a primit răsplata cuvenită. Ce sfârșit mai potrivit putea avea un „prădător” și un braconier nerușinat. Moartea lui pare nu doar necesară, ci și providențială. O justiție poetică. Prima etapă a unui plan cosmic magistral, menit să reinstaureze ordinea și să reechilibreze balanța firii. „Dacă în seara aceea aș fi consultat Efemeridele ca să văd ce se petrece pe cer, nu m-aș mai fi culcat deloc”, declară Janina Duszejko în deschiderea unei povești care poartă cititorul prin meandrele unei istorii punctate cu crime misterioase și reflecții etico-filosofice despre condiția omului contemporan, care se dovedește a fi elementul distructiv în ecosistemul terestru.

Pentru cel de-al șaptelea său roman, Olga Tokarczuk recurge la o strategie narativă insolită, prezentându-și mesajul umanitar și considerațiile pe marginea abuzurilor pe care oamenii le comit fără discernământ, sub forma romanului de suspans și mister, cu pregnante accente feministe. Autoarea însăși a definit romanul ca fiind un thriller moral, existențial, menit să tragă un semnal de alarmă cu privire la excesele, cruzimea, violența omului modern, suferind de „autism testosteronic”, care vede în vânătoare o supapă pentru propriile frustrări, dar și pentru nevoia de a domina. Prin intermediul personajului principal, Olga Tokarczuk dă glas unei profunde meditații despre compasiune și dreptul la viață al tuturor ființelor, adresează întrebări incomode despre liberul arbitru într-o lume fără compas moral și se erijează în purtătorul de cuvânt al necuvântătoarelor, al Ființelor lipsite de apărare, pe care nici religia, nici societatea nu le validează. Nu e de mirare că romanul a suscitat în Polonia critici din partea aripii de dreapta, care o acuză pe scriitoare că neagă valorile creștine ale poporului polonez și incită la ecoterorism. Romanul este, într-adevăr, provocator, revoltător, îndrăzneț, incomod, tocmai pentru că supune discuției problema morală a dreptului la viață și la moarte asupra altei specii și cere reconsiderarea poziției pe care o are vânătoarea în identitatea națională a polonezilor.

Într-o societate patriarhală, unde rolurile sociale sunt bine definite, o femeie în vârstă are menirea de a crește nepoții, de a cultiva în ei valorile familiei creștine și idealurile național-patriotice, iar bărbatul are funcția de cap al familiei. Însă în condițiile prezentului, când pentru bărbatul modern supapa de ventilație nu o mai reprezintă mersul la război, vânătoarea devine terenul pe care își poate etala masculinitatea și nevoia de manifestare a dominației. Janina Duszejko nu e însă femeia poloneză tradițională. La o vârstă la care este fie invizibilă pentru cei din jur, fie incomodă din cauza principiilor sale, instanța narativă din Poartă-ți plugul peste oasele morților este o persoană cu convingeri puternice și viziune animistă, antropomorfă asupra lumii. Se retrage din haosul orașului în sânul naturii, aproape în pustietate, într-un cătun de munte unde iarna rămân doar trei case populate și își împarte timpul predând engleza ca suplinitor la școala primară din sat, întocmind astrograme și traducând poemele lui William Blake împreună cu Visătorul, un fost elev, actualmente informatician la poliția din oraș. Scrie denunțuri și reclamații la poliție, primărie și organele în măsură să întreprindă acțiunile necesare în vederea protejării animalelor, care însă rămân fără răspuns, întrucât reprezentanții puterii și vecinii o consideră doar o „hoașcă bătrână” „dusă cu capul”, cu vederi radicale și păreri ridicole, o persoană excentrică pe care o tratează cu îngăduință atâta timp cât nu devine stânjenitoare, tulburându-le liniștea cu ideile ei absurde despre drepturile animalelor, imoralitatea vânătorii și atrocitatea oamenilor. Încercările repetate de a atrage atenția autorităților asupra cruzimii cu care sunt tratate animalele, vânate, maltratate de stăpâni, crescute în ferme în condiții barbare și omorâte pentru blana sau carnea lor sunt ridiculizate sau complet ignorate, suscitând reacții de genul: „Poliţia nu se ocupă cu aşa ceva, stimată doamnă. Poliţia se ocupă de oameni. Un câine e un câine. Și trăim la țară. La ce v-aţi aşteptat? Câinii se ţin în cuşcă şi în lanţ”. Această nepăsare față de soarta și suferința animalelor este un preambul la șirul de crime din roman, cărora le cad victime reprezentanții de frunte ai comunității locale, toți vânători pătimași și membri ai Asociației Vânătorilor Locali: Mațe, cel mai bogat om din regiune, proprietar al unei crescătorii de vulpi și abator, Președintele Asociației Ciupercarilor, fost deputat în parlament, comandantul Poliției din localitate, preotul Foșneală, capelan al vânătorilor locali. Pe Janina Duszejko, un spirit profund umanitar, o revoltă nu numai nepăsarea oamenilor, credințele lor limitative, cinismul, aroganța, dar și fățărnicia lor.

Olga Tokarczuk | Credit foto: PAP/EPA/FACUNDO ARRIZABALAGA

Olga Tokarczuk | Credit foto: PAP/EPA/FACUNDO ARRIZABALAGA

Preotul Foșneală este de părere că „Dumnezeu a pus animalele mai prejos decât oamenii pe scara evoluției. Animalele trebuie să-i slujească pe oameni. […] Animalele nu au suflet, nu sunt nemuritoare. Nu pot fi mântuite”. Iar prin „a-i sluji pe oameni” înțelege totodată funcția de divertisment. Vânătoarea e un sport care servește unei cauze superioare, întrucât vânătorii „sunt ambasadorii și partenerii lui Dumnezeu în opera creației și în ocrotirea animalelor. Sunt colaboratorii Lui cei mai apropiați. Natura în care trăiește omul trebuie ajutată să se dezvolte. Prin sacrificarea sistematică a animalelor, vânătorii desfășoară o adevărată politică cinegetică. […] Vânătorii nu mai sunt considerați cei care trag în orice, fără discernământ, ci păstrători ai ordinii și armoniei din natură, ocrotitori ai frumuseții ei”, predică preotul Foșneală de la amvon, în încheierea unei liturghii închinate sf. Hubert, patronul vânătorilor, supranumit bombastic „un ecologist modern”. Janinei i se pare absurd și de-a dreptul ilogic să alegi ca patron un sfânt care se dezice de vânătoare, proclamând dreptul la viață al tuturor vietăților.

Janina Duszejko este tipul de protagonist problematizant, un personaj complex și abil construit de care autoarea se servește cu îndemânare pentru adresarea unor întrebări incomode despre om, societate și sistemele de valori actuale, multe dintre ele perimate, care ar necesita o reevaluare. Alegând să desfășoare narațiunea la persoana I, Olga Tokarczuk nu doar controlează structura textului, ci și direcționează curgerea faptelor, sugerează interpretarea și împinge cititorul pe nesimțite să se implice afectiv, luând poziție. Chiar dacă înainte de lectura romanului am avut o poziție neutră față de vânătoare, citindu-l, ne trezim sensibilizați de patimile animalelor și molipsiți de revolta eului-narator. Luăm atitudine, ne redefinim poziția și vedem realitatea prin ochii Janinei, pentru care oamenii sunt adeseori niște „tirani și uzurpatori” fățarnici – pretind că sunt ocrotitorii naturii, dar distrug cu nepăsare ecosistemul. „Trebuie să le spun oamenilor ce trebuie să creadă. Nu am de ales. Altfel o s-o facă altcineva”, declară răspicat Janina Duszejko, inspirându-se din eterna strategie a factorilor decizionali care manipulează masele prin discursuri abil construite. Prin personajul acesta militant, angajat, care nu se ferește de la măsuri extreme în numele cauzei nobile în care crede, Olga Tokarczuk demască, pe de o parte, mistificarea realității, iar pe de altă parte arată cât de firavă este granița ce desparte lupta pentru o cauză nobilă de fanatism. Strategia autoarei dă roade, întrucât Janina Duszejko este un personaj rotund, bine închegat, care cuprinde simbiotic trăsături pozitive și negative. Privind lumea prin ochii Janinei Duszejko, devenim și mai conștienți de natura duală a existenței, conștienți de faptul că prin viață poți trece pasiv, fără să te atingă nimic și fără să te implici, alegând poziția de observator al evenimentelor, sau poți să fii un participant activ care ia poziție. Naratorul autodiegetic oferă de asemenea numeroase posibilități de revelare a bogatelor trăirilor interioare și a imaginilor despre lume ale eului narativ. Monoloagele interioare ale protagonistei, care sparg narațiunea liniară, punctând-o cu flashuri din trecut, dau profunzime fabulei și rotunjesc portretul Janinei Duszejko. Formula romanului de suspans, presărat cu crime neobișnuite ale căror făptași par să fie nu oamenii, ci animalele pădurii, îi oferă Olgăi Tokarczuk prilejul de a-și testa creativitatea, manipulând convențiile genului în așa fel, încât narațiunea alunecă, de fapt, printre genuri, devenind literatură ambițioasă ce dezbate probleme ontologice majore, actuale. În roman, crimele sunt doar punctul de care se agață pledoaria pentru umanitate a autoarei, deoarece „Să scrii o carte numai pentru a afla cine este criminalul este o risipă de hârtie și timp”, precizează Olga Tokarczuk într-un interviu. Citind romanul, observăm că o forță de atracție mai mare o exercită asupra cititorului personalitatea complexă, originală a vocii narative precum și restul personajelor mai mici, uneori cu apariție episodică, unele ostile, antipatice (Mațe, Talpă Mare, Comandantul, preotul Foșneală, Președintele), altele bizare, amuzante, simpatice (Sperietoare, Boros, Scriitoarea, Visătorul, Veste Bună, Dentistul, Palton Negru), însă toate foarte bine definite, veridice și indispensabile pentru osatura romanului. Nu e lipsit de importanță nici faptul că toate aceste personaje nu funcționează în roman cu numele lor adevărat, ci cu un supranume simbolic și definitor pentru caracterul lor și pentru structura pe alocuri alegorică a textului. Putem spune că romanul este în egală măsură un roman polițist, cât și un apolog existențial. Când Janina Duszejko își prezintă teoria cu privire la animalele-justițiare care se raliază împotriva vânătorilor, iau poziție și nu mai permit să fie maltratate, există voci în anturajul ei care acceptă cu ușurință ipoteza, deoarece, pe de o parte, orice îți poți imagina este o imagine a adevărului (vezi W. Blake), iar pe de altă parte, este firesc ca natura să aibă un mecanism de apărare pentru situații extreme. Iar în sprijinul acestui scenariu fantezist pentru mulți, vine cu astrogramele victimelor, care „dezvăluie totul până în cel mai mic amănunt”, și cu dovezi din literatură: „Sfântul Bernard a excomunicat un roi de Albine care, bâzâind, îl stingherea de la treburi. Tot albinele s-au făcut vinovate de moartea unui Bărbat din Worms în anul 846. Parlamentul local a condamnat Albinele la moarte prin asfixiere. În anul 1394, în Franța, Porcii au omorât și au devorat un copil. Scroafa a fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, dar cei șase purcei ai ei au fost cruțați, luându-se în considerare vârsta lor fragedă. În anul 1639, în Franța, la Dijon, tribunalul a osândit un Cal pentru uciderea unui Om. Au existat procese nu numai din cauza Crimelor, ci și din cauza unor acțiuni împotriva firii. Astfel, în 1471, la Basel, a avut loc un proces împotriva unei Găini care făcuse niște ouă de o culoare ciudată. A fost condamnată la moarte prin ardere pe rug, fiind acuzată că e în cârdășie cu diavolul. Aici trebuie să adaug că prostia și cruzimea oamenilor nu cunoaște granițe. […] În 1659, în Italia, proprietarii unor podgorii distruse de Omizi le-au scris o scrisoare în care le chemau în instanță. Foile de hârtie cu textul citației au fost prinse de trunchiurile copacilor din împrejurimi, pentru ca Omizile să ia la cunoștință actul acuzării”. Iar acestea sunt doar câteva din dovezile invocate de Janina Duszejko în plângerile făcute la Poliție, în care cere în numele necuvântătoarelor să nu fie luate „măsuri punitive împotriva Căprioarelor și a altor eventuale Animale care se vor găsi vinovate, întrucât faptele lor au reprezentat o reacție la comportamentul crud și nemilos al victimelor, care au fost – fapt confirmat în repetate rânduri – vânători activi”. Însă eforturile Janinei Duszejko de a sensibiliza factorii decizionali sunt zadarnice, pentru că „nimeni nu bagă în seamă niște femei bătrâne care se foiesc de colo-colo cu sacoșe de cumpărături”, răspândind informații fanteziste, bazate pe pozițiile planetelor în harta astrală. Orice tipar de gândire care nu se supune canoanelor este marginalizat, ignorat, ridiculizat și disprețuit într-o lume absurdă, unde „crima și suferința sunt la ordinea zilei”.

Ce fel de lume e asta? Ce e în neregulă cu noi? – întreabă Janina Duszejko, într-un discurs problematizant, emblematic pentru societatea contemporană. – Corpul cuiva, transformat în încălțări, chiftele, cârnăciori, covorașe în fața patului, fiertură de oase pentru supă de băut… Încălțări, canapele, genți cu baretă de umăr făcută din burta cuiva, să te încălzești cu blana cuiva, să mănânci corpul cuiva, să-l tai bucăți și să-l prăjești în ulei… […] E oare posibil să se întâmple acest măcel, această crimă uriașă, monstruoasă, insensibilă, mecanică, fără mustrări de conștiință”. Janina Duszejko nu acceptă paradigma antropocentrică a lumii. Este de părere că pământul nu a fost creat numai pentru om, iar realitatea este un mozaic de elemente toate complementare și la fel de importante, care formează împreună ordinea lumii. Când sistemul este perturbat și se produce un dezechilibru, cerul este deasupra, gata să ia măsuri. Obsesia pentru astrologie a personajului principal reprezintă punctul de vedere parametafizic, omniprezent în toate scrierile Olgăi Tokarczuk, a cărui funcție este aceea de a propune o perspectivă insolită, superioară asupra realității.

În Poartă-ți plugul peste oasele morților omul apare ca o ființă care doar își imaginează că are liber arbitru, când, în realitate, „cerul își lasă amprenta pe propria lui viață”, îl „încarcerează în spațiu”, dându-i „un număr de deținut tatuat”. Soarta lui este predestinată, scrisă în stele, fiind aruncat pe pământ unde „totul este interconectat” și unde toți – oameni și animale deopotrivă – participă la lupta metafizică dintre bine și rău. Iar dimensiunea aceasta metafizică, nelipsită din prozele Olgăi Tokarczuk, alături de mesajul etico-filosofic al tramei, înnobilează forma literară inferioară a thrillerului.

Poartă-ți plugul peste oasele morților este o nouă dovadă a talentului literar al Olgăi Tokarczuk, o povestitoare înnăscută care are abilitatea de a se mișca între genuri și stiluri literare, pe care le modelează cu ușurință pentru a transmite simplu, dar expresiv reflecții personale despre viață și condiția umană. Olga Tokarczuk are reputația de scriitor incomod, pentru că nu se ferește de teme spinoase și actuale în societatea modernă, cum ar fi: feminismul, ecologia, globalismul, homosexualitatea, vegetarianismul și veganismul, mutabilitatea sau absența granițelor, obsesia călătoriei sau nomadismul omului contemporan, drepturile animalelor, discriminarea vârstei a treia, stereotipurile identitare, pentru a enumera doar câteva din subiectele pe care le dezbate cu seriozitate și, mai ales, cu o mare profunzime a discursului. O parte din aceste teme sunt elaborate ingenios și în Poartă-ți plugul peste oasele morților, o emoționantă pledoarie pentru compasiune și omenie.

Olga Tokarczuk, „Poartă-ți plugul peste oasele morților”, Editura Polirom, 2019, 288 pagini, traducere Cristina Godun.
Cristina Godun

Cristina Godun

Traducătoare; Conferențiar doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti

Toate articolele
Cristina Godun

Publicat de Cristina Godun

Traducătoare; Conferențiar doctor în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti