INTERVIURI AUTORI ÎN INTERVIURI Proză

Alina Pavelescu: Am scris o poveste cu oameni de care să te poți atașa

Sindromul Stavroghin, a doua carte de ficțiune semnată de Alina Pavelescu, de formație istoric și de profesie arhivist, oferă o perspectivă inedită asupra lumii foștilor gardieni din penitenciare, aflați în postura de pocăință post-decembristă.

Dincolo de confesiunile superficiale, creatoare de spectacol mediatic, pocăința „serioasă și profundă” a personajului principal „este mai degrabă încercarea omului de a se întoarce la propria umanitate, de care s-a rătăcit”, a afirmat autoarea într-un interviu acordat Revistei Paragraf. Prin Septimiu Făcăleanu, „un marginal și, mai degrabă, un om slab și ezitant, nu am încercat să descriu un monstru, ci răul comun, partea întunecată din fiecare dintre noi, care poate deveni majoritară la un moment dat”, a mai spus Alina Pavelescu.

***

De ce sindromul Stavroghin? Ați vrut să înzestrați personajul principal cu profunzimi dostoievschiene sau ați dorit din start să relativizați acest concept prin tușe persiflante și un ton gogolian, cum s-a spus într-o prezentare? Titlul (și romanul) poate fi privit ca o replică parodică la tribulațiile personajului Stavroghin?

Alina Pavelescu: Titlul este doar pe jumătate ironic. Sindromul presupune o stare de anormalitate recurentă, cronicizată a unui corp – care poate fi a unui individ sau colectiv (corp social). M-am referit la ce cred că se întâmplă cu noi, la modul în care percepem realitatea, atât de confuz. Poate termenul de confuzie este un eufemism aici pentru că, în realitate, sindromul de care suferim noi este cel al pierderii reperelor.

Titlul „Sindromul Stavroghin” se leagă strict de personajul principal și de epidemia de mărturisiri pe care acesta o declanșează în societate. Mărturisiri false, țin să punctez. Acesta este nodul problemei… și aici intervine jumătatea ironică despre care vorbeam. Oamenii simt nevoia de a se mărturisi public nu dintr-un sentiment real de vinovăție, nu din cauză că și-au înțeles realmente culpa, ci pentru că asta este o modă sau pentru că asta aduce celebritatea.

Nu mi-am propus la modul serios să glosez pe tema dostoievskiană. Noi avem, ca parte a sindromului despre care vorbeam, obișnuința de a ne raporta la referințe celebre fără să le înțelegem nici pe acelea foarte bine. Și, așa cum regretăm recurent că n-am avut un Havel, cam la fel ni se întâmplă și cu celelalte lucruri serioase pe care le observăm în jurul nostru și, fără să le înțelegem, ne dorim cumva să ni se întâmple și nouă. Anumite întâmplări din viața noastră nu pot fi luate în serios decât dacă vin dintr-un filon real sau dintr-o nevoie autentică. Dacă sunt fabricate, devin forme fără fond, nu au nicio valoare.

Ori această epidemie a falsei pocăințe pe care protagosnitul Septimiu Făcăleanu se trezește că o declanșează este, de fapt, o formă fără fond.

Ați afirmat anterior că, în urmă cu mai mulți ani, ați vizionat un film documentar despre un gardian „pocăit”, o persoană reală, care a devenit sursa dumneavoastră de inspirație pentru acest roman. L-ați cunoscut direct, ați avut ocazia să stați de vorbă cu el?

Alina Pavelescu: Nu imediat după ce l-am văzut în acel film documentar. Și nu mi-am propus neapărat ca el să-mi fie sursă de inspirație. Nu m-aș fi gândit poate niciodată să scriu despre un asemenea subiect, dacă persoana în cauză, atitudinea sa, nu m-ar fi intrigat. Dacă nu m-ar fi intrigat faptul că se pot face filme documentare despre un asemenea personaj. Că putem să ne uităm cu seriozitate la el și că, la o adică, ne-ar putea deveni un reper moral.

L-am întâlnit pe domnul respectiv mult mai târziu – asta pentru că, printre altele, el se ocupă acum de realizarea unui muzeu al victimelor comunismului și este foarte implicat în acțiunile de păstrare și promovare a memoriei acestor victime, un lucru lăudabil desigur. Ulterior, lucrurile mi s-au părut și mai ciudate decât la vizionarea documentarului, în primul rând pentru că omul în cauză fusese milițian foarte puțin timp din viața lui. Apoi trăise multă vreme fără să vorbească despre această experiență și de-abia la vârsta pensiei se gândise să exploateze filonul său de amintiri. Poate să fi existat și o convertire religioasă la mijloc, una chiar reală, nu sunt eu în măsură să apreciez acest lucru, credința religioasă fiind o chestiune foarte personală. Ceea ce m-a intrigat însă cu adevărat a fost atitudinea lui – de un orgoliu nemăsurat în pocăința sa, de mândrie excesivă față de noua sa postură. Fapt care mi s-a părut a fi într-o contradicție totală cu ideea de remușcare.

Așadar, câtă ficțiune și câtă realitate există în portretizarea personajului central, Septimiu Făcăleanu?

Alina Pavelescu: Foarte multă ficțiune. Trebuia să-mi explic cumva acest om, care se reducea, pentru mine, la câteva tușe grotești și care n-ar fi devenit un personaj credibil. Am încercat să-i construiesc o psihologie, în primul rând din nevoia de a-mi explica niște lucruri. Nu am pretenția, firește, că l-am înțeles bine. Sau că, plecând de la aceleași date pe care le-am avut eu, altcineva ar fi construit un personaj de ficțiune similar. Dar am încercat să-l creez pe Septimiu Făcăleanu în toată complexitatea umanității lui.

Sunteți istoric și ați făcut cercetări tematice în calitate de arhivist. Ați simțit vreo clipă că fără experiența profesională acumulată în domeniul dumneavoastră nu ați fi putut gândi sau scrie acest roman?

Alina Pavelescu: Dacă n-aș fi scris despre istoria comunismului, poate că n-aș fi fost interesată niciodată să mă uit la acel film documentar, care a lucrat mult asupra minții mele, mi-a îmbogățit mult cunoștințele generale privind psihologia oamenilor și care, până la urmă, s-a revărsat în Sindromul Stavroghin. Dar aș fi putut scrie această carte și dacă nu aveam studii de istorie.

De fapt, cred că ar fi putut-o scrie și cineva care nu a citit nicio carte de istorie sau cineva care n-a trăit niciodată vreo experiență legată de societatea comunistă. Și asta pentru că romanul se referă la percepția unor valori de bază ale moralei comune, pe care atitudinea amintită anterior o contrariază inevitabil. Nu trebuie să ai un anume background ca să îți pui întrebări și să încerci să îți explici niște lucruri.

Romanul se deschide cu un vis-coșmar tulburător al lui Septimiu Făcăleanu. Ați inserat, de asemenea, câteva confesiuni intime ale personajului (nemărturisite public, nemediatizate), care trimit la experiențe traumatizante din trecutul său și sugerează o anumită sensibilitate a protagonistului.

Alina Pavelescu: Septimiu se lasă destul de văzut în vulnerabilitatea lui, în foarte multe situații, inclusiv în relația lui cu fostul deținut Fane Burtă, inclusiv în relația lui cu foștii colegi. Personajul este, în ultimă instanță, un marginal și, mai degrabă, un om slab și ezitant. Un om care la un moment dat și-a pierdut rădăcinile și nu își găsește stabilitatea în el însuși. De fapt, partea de profunzime omenească din povestea lui tocmai în asta constă: în faptul că, la un moment dat, fostul milițian constată că nu mai are o rădăcină. Nu conștientizează explicit acest lucru, dar chiar visul în cauză este lucrătura subconștientului lui, care îi spune că undeva a pierdut ceva – ceva ce trebuie să recupereze. Pocăința lui, în partea ei serioasă și profundă, este mai degrabă încercarea omului de a se întoarce la propria umanitate, de care s-a rătăcit.

Într-un episod retrospectiv, o confesiune intimă a protagonistului relatează modul în care acesta și-a pierdut credința în Dumnezeu. Ulterior, și-a regăsit-o – bătrânul Septimiu se închină și se roagă sincer în fața icoanelor.

Alina Pavelescu: Filonul religios care trece prin carte nu este un element de fațadă. Este acea parte care putea să resubstanțializeze lumea lui Septimiu, o lume falsă, care trăiește într-o confuzie de valori. Sigur că puteam să aleg altceva, nu neapărat religia, dar mi s-a părut că acesta ar fi fost filonul cel mai firesc, cel mai credibil pentru el ca personaj, având în vedere mediul din care provenea. Felul în care își pierde credința pare naiv, copilăresc. Pe de altă parte, foarte multe lucruri mărunte care ni se întâmplă în copilărie ne condiționează esențial pentru viața de adult, uneori mult mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem atunci când devenim adulți.

Septimiu este genul de personaj care și-a dorit timpul să primească aprobarea superiorilor, fie că aceștia erau părinții lui, profesorii și, după aceea, șefii. Și-a dorit să fie valorizat ca personaj pozitiv, să se integreze în mediul lui. Și, exceptând momentul acela din copilărie, în care a pierdut încrederea în Dumnezeu și în părinții lui, el a încercat de fiecare dată să se integreze – doar că mediile în care a intrat erau mult prea viciate și nu puteau să-i dea acea coloană vertebrală pe care Septimiu nu o avea prin propria lui forță morală.

„Cum merge cu braţul lui Obeadă aşezat pe grumaz, Septimiu aude liniştea închizându-se în urma lui. Râsetele celorlalţi se pierd printre nuci, tot mai departe. Nu prea înţelege rostul acestei excursii în doi, dar nici nu îndrăzneşte să întrebe. La capătul frunzelor, Rex şi ţiganul se văd mişcându-se ca două mogâldeţe cafenii trân-tite una peste alta.

— Ştii ce urmează, nu-i aşa?

Clipeşte şi înghite în sec, conştient că în clipa asta arată ca un bou desăvârşit.

— Puteam să iau un miliţian mai experimentat, dar am decis că e momentul să treci şi tu prin botezul focului. Am mare încredere în tine, n-aş vrea să mă dezamăgeşti. Pe vreo câţiva dintre dobito-cii tăi de colegi de şcoală nu i-aş lua la aşa o treabă nici dacă ar rămâne ultimii miliţieni de pe pământ.

Simte deodată un nod care i se plimbă din gât în stomac şi înapoi. Se străduieşte din greu să îşi păstreze calmul. Cu mâna dreaptă verifică bulanul, emblema noului său statut, ca să îşi amintească cine e, să se convingă că totul e în regulă şi n-are nici un motiv de îndoială.

La locul isprăvii, Rex flutură din coadă cu aceeaşi tâmpenie bucuroasă pe care Septimiu o mai văzuse de atâtea ori, nu doar la câini, ci şi la unii oameni. Rudarul stă nemişcat cu nasul în ţărână, ai zice că nici nu mai respiră. Comandantul întinde lesa şi prinde câinele. Luat pe sus de cine nu se aştepta, voiosul Rex ratează mo-mentul fugii. «Să te ţii de-acum bancuri pe seama sărmanului Vasile!», se trezeşte gândind Septimiu aproape fără voia lui.

Deţinutul îndrăzneşte în sfârşit să tragă aer în piept. Obeadă nu-i dă prea mult timp să se dezmeticească, îl ţintuieşte cu un bo-canc în spinare şi-l ţine acolo, asemeni unei muşte în insectar. Ţiganul se porneşte să icnească şi să dea din picioare ca o păpuşă stricată.

Septimiu n-are nici un chef să privească scena. Dacă ar îndrăzni, şi-ar pierde mai degrabă privirile în coroanele nucilor.

— Acum scoate pistolul şi împuşcă-l!

Altă ţicneală! Credea că se terminase cu joaca. O fi băut Obeadă ceva de dimineaţă sau poate au dreptate ăia care zic că omul n-ar fi chiar în toate minţile? Şi, colac peste pupăză, el personal n-a avut niciodată prea mult simţ al umorului. Se uită prostit la comandant în căutarea replicii potrivite. Îi e ciudă, oricare dintre răcanii ceilalţi ar fi găsit pe loc o frază potrivită, o poantă, ceva care să rupă tensiunea. El însă stă ca prostul şi tace.

— Tu auzi ce îţi spun? Împuşcă-l! E un ordin!

E totuşi ceva în neregulă cu felul în care şopteşte Obeadă. Dac-ar fi vrut doar să se distreze şi să îi distreze şi pe ceilalţi, atunci cu siguranţă n-ar fi avut de ce să vorbească în şoaptă. Dimpotrivă, ar fi răsunat livada de strigătele lui. Stau faţă în faţă şi se privesc în ochi ca două gângănii mai mari, gata să lupte pentru prada mai mică. Septimiu simte cum se prăbuşeşte în sine, într-o mai veche şi familiară senzaţie că nu are cum să câştige. Îi vede ochii injectaţi ai celuilalt şi, de undeva, de departe, aude icnetele rudarului, tot mai ascuţite, icnete de animal care îşi vede moartea cu ochii. Dar nu, nu la el trebuie să se gândească acum…

— Împuşcă-l, în dumnezeii mă-tii, când îţi spun! Altfel te împuşc eu pe tine!” (pp. 168 – 169)

Un torționar „de mâna a doua”?

Alina Pavelescu: Intenția mea nu a fost să descriu neapărat un monstru, ci răul comun, partea întunecată din fiecare dintre noi, care poate deveni majoritară la un moment dat. Iar asta, fără ca noi să ne dăm seama că ne-am schimbat, că în ființa noastră s-a întâmplat ceva ce are efecte asupra vieții personale și asupra lumii din jur.

Alina Pavelescu, lansarea romanului „Sindromul Stavroghin” în 19 martie 2019, librăria Humanitas Cișmigiu | Credit foto: Luna Popescu
Alina Pavelescu, lansarea romanului „Sindromul Stavroghin” în 19 martie 2019, librăria Humanitas Cișmigiu | Credit foto: Luna Popescu

Septimiu Făcăleanu este protejat de un fost pușcăriaș de drept comun (Fane Burtă). Același Septimiu Făcăleanu se împrietenește cu un fost deținut politic (Aureliu) după o „întâlnire televizată”. Putem vorbi aici despre un sindrom Stockholm – în replică la sindromul Stavroghin?

Alina Pavelescu: Cu siguranță există sindromul Stockholm aici, s-au scris studii științifice despre asta…

Relația dintre Fane Burtă și Septimiu Făcăleanu mi-a fost inspirată de o vizită a mea la închisoarea din Rahova, când i-am văzut pe gardieni interacționând cu deținuții și invers. Mi-am dat seama că, deși aparent se aflau în două tabere diferite, granițele dintre ei nu erau impermeabile, gardienii și deținuții împărțeau aceeași umanitate. Să ne gândim la Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, la îndemnul lui Mircea Vulcănescu – Să nu ne răzbunați!

Întâmplarea face că prin ’90, când eram tânăr istoric, am cunoscut oameni care trecuseră prin experimentul Pitești. Aveau niște istorii de supraviețuire foarte diferite și complicate, tratate de cei din jurul lor în alb-negru. Dar experiențele psihologice prin care trecuseră ei nu cred că se pretau unei judecăți în alb-negru. Atunci am remarcat aceeași atitudine. După ce ai trecut de o anumită graniță a suferinței, cumva îți dai seama că cel care îți face rău este un om ca și tine. Sigur că asta nu te face să uiți răul, nu te consolează, dar undeva ești mai presus de bine și de rău, de relația de ură sau de iubire, ești dincolo de toate astea.

Între Fane Burtă și Septimiu Făcăleanu există o relație anterioară. Am explicat cumva care erau mecanismele atașamentului lui Fane față de Septimiu. Pentru cineva care avea o viață atât de dură ca a lui faptul că a găsit un gardian care, într-un fel sau altul, i-a acordat o părticică de încredere, l-a tratat ca pe un om, chiar dacă nu egal cu sine, dar în orice caz nu l-a scos automat din umanitate, era o motivație de afecțiune.

Și o ultimă întrebare despre personajul principal al cărții. Cum ați dorit să fie receptat? Ca un personaj tragic, tragi-comic, demn de milă…?

Alina Pavelescu: Dorința mea a fost, în primul rând, de a descrie un personaj care să fie credibil, pe care poți să-l întâlnești în viața reală și, dacă îl întâlnești, să știi de unde să-l iei și să nu te miri că el există. Ce sentimente naște? Asta depinde de fiecare cititor. Mie, de pildă, nu-mi place „mila” în relație cu oamenii, pentru că mila îl pune pe cel compătimit în inferioritate față de tine, iar asta nu mi se pare în regulă. Că e tragic, tragic-comic sau doar comic – asta e o chestiune de percepție. Când mi l-am creionat pe Septimiu ca psihologie, n-am încercat un anumit sentiment față de el. L-am privit așa cum aș fi privit pe oricine altcineva (inclusiv pe mine însămi), dacă acel altcineva s-ar fi aflat în lupta interioară pe care o duce Septimiu Făcăleanu și în aceleași condiții. Am dorit să-l înțeleg și, după puterile mele, să-l explic și altora.

Într-un articol spuneați că „pocăința poate naște un imens hohot de râs”. Vă refereați la falsa pocăință? La confesiunile de televiziune?

Alina Pavelescu: Cu siguranță mă refeream la falsa pocăință, dar nu numai. Există în Demonii lui Dostoievski un dialog între personajul Stavroghin și călugărul Tihon, din care am și citat încercând să îmi explic ideea de hohot de râs, pe care o transmit în carte. La un moment dat, Tihon îl întreabă pe Stavroghin dacă se teme. „Să mă tem de ura lor?” „Nu, de râsul lor.” Mie, când am citit Demonii, aceste rânduri mi-au provocat o nedumerire cam de aceeași natură cu cea stârnită de personajul real care mi l-a inspirat pe Septimiu Făcăleanu.

Cum adică să râzi, fie și de dorința cuiva de a se pocăi? Cum să râzi de bunăvoința lui de a deveni un om mai bun, chiar dacă eșuează? Mi-am dat seama că există multe feluri de cruzime, printre care și cruzimea față de cel care încearcă să își regăsească partea bună. Sigur, după ce a fost un demon, și toți l-au văzut ca atare, trebuie mai întâi să convingă. Dar cred că acești oameni (care se pocăiesc – n.red.) trec printr-un purgatoriu – al ironiei, al sarcasmului, al neîncrederii și al lipsei de compasiune a celorlalți… Atitudini care, până la un punct, pot avea și o justificare, o explicație rațională în orice caz: și anume că atunci când minți și faci rău prea multă vreme este greu de crezut că, de pe azi pe mâine, vei deveni un om mai bun.

Oamenii care râd sunt, de fapt, acei oameni care, undeva în sinea lor, își dau seama că povestea sună foarte fals. Că nu poate fi verosimilă. În acest caz, râsul este luciditatea disimulată, nu ironia disimulată.

Patru personaje din lumea media – Miron, Eugen, Adelina și Silvia – contruiesc un adevărat spectacol care îl promovează pe Septimiu Făcăleanu ca gardian pocăit. Între cei enumerați, acordați o însemnătate aparte reporteriței Adelina Postelnicu, cea care va respinge „circul” mediatic în cele din urmă.

Alina Pavelescu: Oricare dintre personajele enumerate putea să aibă această inapetență pentru imoralitate – sau, mai degrabă, apetență limitată pentru imoralitate. De fapt, fiecare dintre aceste personaje este un prototip uman. Sunt patru tipuri diferite de psihologii, patru tipuri de reacții într-o situație dată. Fiecare dintre ele dă un altfel de răspuns aceleiași dileme morale – care, pentru unii dintre ei nu există pentru că (încă) nu o sesizează, iar pentru alții există, dar e secundară și nu se împiedică de ea pentru a continua să trăiască.

Singura care își ridică probleme morale și suferă o ruptură de ritm în viața ei de jurnalistă este Adelina Postelnicu. Prin ea mi s-a părut interesant să explorez și psihologia omului pe care tarele societății, difuz presante, reușesc în cele din urmă să-l frângă. Dar, paradoxal, Adelina este cea mai puternică dintre cei patru.

„Baricadaţi în locuinţele lor, oamenii din S. urmăreau cu sufletele la gură revoluţia de la televizor, dar nici un gând şi nici un sentiment din cele pe care cu siguranţă le încercau nu răzbătea dincolo de ferestrele bine închise. «Ăsta putea să fie chiar un Crăciun mişto», îşi zicea Fane în vreme ce se chinuia dimpreună cu alţi câţiva confraţi să pună în funcţiune măgăoaia gri a sirenei. Când schelălăitul rău prevestitor a năvălit peste marea de alb şi de linişte, s-a simţit ruşinat de parcă ar fi comis un gest indecent în faţa unei adunări simandicoase. Puşcăriaşii au izbucnit în urale şi s-au apucat să scandeze îndrăcit: «Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!»

Sirena avea să urle mult şi bine, devenind simbolul revoluţiei din oraşul S. Sunetul ei insuportabil a scos în cele din urmă miliţienii din siguranţa foişorului şi întregul oraş din letargie. Nemaiputând îndura zgomotul, comandantul i-a trimis la treabă pe supraveghetorii de serviciu dându-le ordin să stabilească un dialog cu deţinuţii de pe acoperiş. Pentru prima dată de când se aflau acolo, nişte miliţieni îi întrebau pe pârnăiaşi ce îşi doresc, iar ei, la unison, fără ca măcar să se fi vorbit înainte, au răspuns că voiau ziare şi televizor, ca să urmărească Revoluţia în rând cu lumea. Miliţienii au plecat uluiţi. După puţină vreme a fost rândul lor să-i surprindă pe răzvrătiţii de pe acoperiş, când i-au văzut revenind deşelaţi de ditamai televizorul, purtat cu greu prin zăpadă. Televizorul a fost instalat în camera supraveghetorilor, ocupată acum de deţinuţi, după ce în prealabil fişetele, biroul, lămpile, ba chiar şi chiuveta ruginită fuseseră trecute printr-un minuţios proces de devastare. Tot de la supraveghetori şi-au procurat la repezeală şi un tablou al lui Ceauşescu, căruia îi dădură foc în curtea puşcăriei, cu mare pompă şi chiote de veselie, aşa cum văzuseră că făceau revoluţionarii de dincolo de gratii.” (pp. 96-97)

Schițați tipologii credibile ale unor pușcăriași de drept comun – frații Gologan, Verdean, Ciucică. Mai multe secvențe care includ agresiune, violență, acte de masochism fac parte dintr-un capitol cu tușe comic-grotești, parodie a revoluției din 1989 în închisoare. Cât de familiarizată sunteți cu atmosfera pușcăriilor? În creionarea unor infractori, ați pornit de la persoane pe care le-ați cunoscut în realitate?

Alina Pavelescu: Aici lecturile mele de istoric m-au ajutat foarte mult. În special cele referitoare la psihologia persoanelor aflate în situații care le privează de exercițiul întregii lor libertăți. Am apelat din plin la studiile de psihologie și sociologie citite, mi-au fost de folos filmele văzute, iar restul a fost imaginația mea. Pe care am biciut-o destul de mult ca să pot scrie despre o lume altminteri străină.

Am avut odată ocazia să vizitez închisoarea Rahova, cum spuneam, în calitate de arhivistă. L-am cunoscut pe directorul adjunct de atunci al penitenciarului, un tip surprinzător de inteligent, foarte citit, care ne-a propus mie și colegelor mele (eram 3-4 femei) să vizităm închisoarea. Ne-a dus în regiunea aceea unde deținuții se bucurau de un regim de semi-libertate, nu în perimetrul separat, de maximă securitate. I-am văzut pe deținuți – în celule, la cercul de pictură, la cercul de muzică, am văzut biblioteca, am și vorbit cu unii dintre ei, i-am urmărit plimbându-se prin curte, măturând… Sentimentul a fost că mă aflam într-un fel de internat din vremea copilăriei mele, în care acei oameni, care nu mai erau decât pe jumătate adulți și responsabili, trebuiau tratați cumva ca niște copii aflați într-un proces de educare. Îmi dau seama că mi se arăta partea frumoasă a vieții de penitenciar și că, dincolo de ce am văzut eu… Dar mă interesa totul – privirile lor, modul în care se uitau la noi. Mi-am dat seama că situația specială în care se aflau le crea o psihologie specială.

Revenind. N-am vrut să creez niște personaje despre care cititorul să zică, ca Fane Burtă la un moment dat, „să fie la ele acolo”. Am vrut să și le simtă semeni. Oameni pe care să-i compătimești, să râzi cu ei, să te întristezi cu ei, să te revolți cu ei.

Pe de altă parte, partea de comic din aceste episoade mi-a fost inspirată de multele secvențe pe care mi le amintesc de la Revoluția Română din 1989, trăite la vârsta adolescenței, văzute la televizor. La vremea aceea, tuturor ni se păreau foarte firești. Ne-a luat foarte multă vreme ca să ne dăm seama că, în exuberanța libertății noastre regăsite, eram niște oameni ridicoli care nu înțelegeau mare lucru din ceea ce li se întâmplă. Pușcăriașii din Sindromul Stavroghin sunt, până la urmă, o imagine în mic a societății românești din decembrie ’89.

Cât și cum ați lucrat la roman?

Alina Pavelescu: De scris propriu-zis, l-am scris în vreo trei luni. De gândit, m-am gândit ani întregi la personaje și la situații, până când m-am simțit suficient de înarmată cu explicații, pentru mine însămi în primul rând, astfel încât să scriu într-o manieră credibilă. Mi-am dorit să iasă o carte care să nu fie nici tezistă, nici clișeică, nici maniheistă… Ar fi fost culmea să adopt acel ton pe care eu însămi încercam să-l demonetizez scriind această carte!

Am vrut fie pur și simplu o poveste cu oameni care ar putea fi oricare dintre noi la un moment dat, cu oameni vii de care să te poți atașa. Pe care să-i ierți sau să nu-i ierți, să-i scuzi sau să nu-i scuzi, să râzi de ei sau nu, să plângi sau nu pentru soarta lor, dar pe care să nu-i percepi ca pe niște anomalii, ca pe niște paranteze în umanitate. Să reușești să ți-i explici.

Alina Pavelescu, „Sindromul Stavroghin” , Editura Humanitas, Colecţia „821.135.1 – Scriitori români contemporani“,  2019, 196 pagini.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: