RECENZII Studii politice

Arta compromisului – genealogie erudită și implicații practice

Se spune mereu, fără a cita sursa, care de altfel rămâne misterioasă, că „politica este arta compromisului”. Mai rare sunt însă comentariile cu privire la ceea ce înseamnă, în fapt, această „artă”, care sunt ambițiile și care sunt limitele ei. În orizontul ciclurilor succesive de alegeri care ne așteaptă, o carte despre rolul compromisului în politică apare drept cât se poate de oportună.

Lucrarea lui Alin Fumurescu, Compromisul – o istorie politică și filozofică, prezentată ca teză de doctorat la Indiana University (Bloomington) și publicată în original la Cambridge University Press în anul 2013, oferă o astfel de analiză în profunzime a apariție și dezvoltării conceptului politic de compromis îndeosebi de cele două părți ale Canalului Mânecii: în Anglia și în Franța. Conotat pozitiv în Anglia ca mijloc de soluționare a situațiilor dificile, compromisul are în Franța o proastă reputație, semnalând culpabile abdicări morale. De ce și cum se ajunge la aceste semnificații, ce acoperă și ce descoperă ele? Aceasta este miza cărții și pe aceasta se străduiește autorul să o „dezghioace” în aproape 500 de pagini.

Terenul teoriei politice este reputat ca fiind pe alocuri unul arid, pretinzând cititorului un ascetic devotament față de materialul uneori foarte abstract pe care îl tratează. Genealogia conceptuală la care face apel autorul în lucrarea sa, pe urmele lui Michel Foucault, îmbinând cercetare istorică, contextualizare și analiză filozofico-politică și mobilizând un volum impresionant de surse, oferă însă unele satisfacții. Alin Fumurescu se folosește pe deplin de oportunitățile oferite de această metodă pentru a scrie o istorie conceptuală a cărei lectură este o plăcere. Ajutat de traducerea fluidă, foarte aproape de text a lui Doru Căstăian, textul atrage cititorul „în largul” multisecularei dezbateri asupra semnificației și rolului politic al compromisului, fără a-l lăsa să se afunde complet în abstracțiunea dezbaterii.

Arbitraj, virtute, alegere și lupta dintre cele două foruri: „călătoria” conceptului de compromis din Antichitate spre vremurile moderne.

Pentru a ajunge la miezul acestor concepte, autorul mobilizează cele mai importante direcții de reflecție din filozofia și practica politică: problemele reprezentării, arbitrajului, dinamicii sferelor publică și privată, a suveranității și Suveranului și așa mai departe.

Compromisul își începe „cariera” în Antichitate, ca specie particulară a medierii, respectiv a arbitrajului: o dispută între două părți care nu pot ajunge singure la un acord poate fi rezolvată cu ajutorul unui mediator/arbitru (mesotes, respectiv în dreptul roman, compromissarius), întruchipare a virtuții și menit să definească, în contextul respectiv, dreptatea, asigurând astfel perpetuarea virtuții în relațiile dintre părți și în cetate.

Pentru moderni, în schimb, compromisul își transformă treptat sensurile. În societatea creștină care succedă celei antice, medierea, arbitrajul se fac în prezența și prin raportare la instanța supremă care este Divinitatea, și prin ea la legea și morala definite de Aceasta. Acest tertium implicit rămâne până târziu în ecuație, când termenul se secularizează treptat, îndeosebi sub imperiul utilitarismului și al teoriei contractualiste.

Compromisul, descoperim în scrierile gânditorilor politici de secol XVII, este o tehnică necesară și o virtute politică: capacitatea de a găsi o cale intermediară, o soluție de armonizare a diferitelor interese aflate în joc este necesară pentru identificarea celor mai bune soluții de guvernare, ca și în relațiile internaționale. Noțiunea își pierde treptat conotația antică (căutarea soluției virtuoase, a dreptății) în favoarea unei abordări tranzacționale. Această dimensiune a compromisului este însă considerată specifică sferei publice, devenind nocivă atunci când este extinsă la sfera conștiinței individuale și a convingerilor care o guvernează. Dinamica celor două foruri, forum internum și forum externum este pivotul pe care se construiește, în moduri în fond opuse, viziunea asupra compromisului de cele două părți ale Canalului Mânecii. Forum internum este refractar la compromis, soluțiile de mediere sau tranzacționale neavându-și locul în sfera principiilor și valorilor fundamentale, de la care orice abatere înseamnă o cedare culpabilă. În schimb, în forum externum, și în special în raporturile publice ale diferitelor corpuri politice, compromisul este însă o formă legitimă a reprezentării.

Compromis și reprezentare: evoluții și contradicții în Anglia și Franța

Astfel, conceptul politic cel mai strâns legat de cel al compromisului, este cel al reprezentării, care ajută și el, la structurarea dezbaterii cu privire la compromis. În Evul Mediu, argumentează autorul, noțiunea de compromis este nu doar o formă a arbitrajului, ci stă și la baza principiului reprezentării. Delegarea către o persoană sau un număr mic de persoane a rezolvării unor probleme se face, în această perioadă, fie prin alegere, fie prin numire, fie prin compromissum ca înțelegere între cei implicați. În orice caz, acești delegați sunt meniți să apere, în funcție de rolul care le este atribuit, dreptatea obiectivă și/sau interesele corpurilor sociale (universitates) pe care le reprezintă. Regii înșiși, speculează unii autori în secolul al XVI-lea, sunt rezultatul unor alegeri printr-o formă de compromissum tacit. Până în secolul al XVI-lea, mai ales în Anglia, reprezentarea este percepută ca una eminamente descendentă: reprezentanții își derivă autoritatea de la cei pe care îi reprezintă; mai simplu supus, „puteai reprezenta doar pe cineva cu un statut egal sau superior, niciodată un inferior” (p. 200). Legitimitatea incontestabilă nu este însă dată de simplul procedeu al alegerii. Autoritatea divină și mai târziu legea naturală, apoi (din ce în ce mai exclusiv) rațiunea sunt cel de-al treilea element care guvernează atât sfera publică, cât și pe cea a conștiinței și care conferă autorității desemnate (fie și prin compromissum) o formă suplimentară de legitimitate.

Alin Fumurescu

Alin Fumurescu | Sursa foto: Revistasinteza.ro

Compromis și compromitere: cele două sensuri ale individualismului

Cu toate acestea, încă din secolul al XVII-lea în Franța începe să se instaleze o suspiciune fundamentală față de principiul compromisului, declinat ca încălcare a onoarei/principiilor pe care se construiește conștiința, în timp ce în Anglia termenul își păstrează conotația pozitivă, de principiu regulator al vieții publice, bazat pe egalitatea implicită a părților implicate, devenind și o formă a angajamentului de a respecta termenii unei înțelegeri între părți, un angajament, în fond, contractual.

În Franța, argumentează Alin Fumurescu, absolutismul francez, reacție la războaiele civile (rezultat al încercărilor de concentrare a puterii în mâinile regelui) și religioase (consecințe ale Reformei) duc la nașterea unui individualism centripet, mefient față de implicarea civică (pp. 211 și urm.) și față de puterea politică în general, inclusiv față de variile forme de reprezentare, care continuă, în această perioadă, să nu corespundă așteptărilor. Absolutizarea puterii monarhului și principiul dreptului divin al prinților nu reușesc să facă uitat caracterul limitat al puterii, nici drepturile forului interior, iar încercarea de a suprima corpurile reprezentative duce la revolte succesive și în cele din urmă la răsturnarea violentă a regalității. Forul intern își afirmă autonomia față de cel extern, și principiul compromis (căci neonorat, v. cazul Edictului de la Nantes) al compromisului își pierde credibilitatea și legitimitatea ca principiu politic.

În Anglia, în schimb, asistăm la un proces de sens contrar. Spre a doua jumătate a secolului al XVI-lea, afirmă autorul, forul interior se „colmatează”, se prăbușește și se dizolvă complet în forul exterior. Nu întâmplător, nașterea teoriilor contractualiste apare într-o societate articulată pe baza common law, guvernată de charte, contracte, precedente și de principiul egalității cetățenilor (aflat la baza reprezentării în Parlament) – o „comunitate de indivizi” (p.278).

Autorul nu discută, din păcate, rolul jucat de Reforma engleză și respectiv al Tudorilor în prăbușirea acestor distincții, deși asumarea de către Henric al VIII-lea a rolului de cap al Bisericii Angliei este un punct de cotitură în cadrul acestui proces. Asimilând Biserica în corpul politic și distrugându-și fizic oponenții, impunând constrângătorul „Oath of Supremacy” (obligația fiecărui cetățean de a recunoaște supremația Regelui asupra Bisericii) Henric anihila distincția între forul intern și cel extern și orice posibil refugiu al conștiinței individuale în fața autorității Suveranului.

Alin Fumurescu trece peste acest episod, preferând să se concentreze asupra modului în care „prăbușirea” forului intern în cel extern este reflectată în scrierile diferitor gânditori politici, ajungând direct la Iacob I (al cărui nume, nu știm de ce, rămâne netradus, în ciuda practicii generalizate și în această carte, a apelului la forme românești consacrate). Revolta împotriva tendințelor absolutiste ale monarhiei engleze duce la afirmarea din ce în ce mai puternică a Parlamentului ca instanță prin excelență de reprezentare activă a poporului: căci „Parlamentul englez nu a fost niciodată o persona ficta sau o persona repraesentata, ci, întotdeauna, un corpus repraesentans foarte real”, observă autorul, citându-l pe Ernst Kantorowicz. Contractualiștii preiau această tradiție a „minoratului” lui forum internum, văzut de Hobbes ca propriu doar stării de natură, relațiile interumane în societate, guvernate de voința individuală, fiind deja proprii forului extern. Rațiunea devine principiul guvernant al societății, ca și al conștiinței individului aflat în societate, iar compromisul ajunge să fie doar o specie a contractului (v. concluziile de la p. 291). Treptat, și principiul reprezentării suferă modificări. Aceasta devine ascendentă: reprezentanții, prin autoritatea cu care sunt învestiți și întrucât reprezintă interesele superioare ale comunității, sunt situați deasupra celor reprezentați. Glorioasa Revoluție, care introduce schimbarea dinastică (prin instalarea pe tron a lui Wilhelm de Orania și a Mariei), și instaurează, de facto, un contract între Rege și popor, reprezintă punctul culminant al acestei evoluții și triumful politic al principiului compromisului în Anglia.

Compromisurile contractualismului

În continuare, făcând apel la o vastă paletă de autori din spațiile britanic, francez și german, trecând, firește, printr-o detaliată analiză a perspectivelor propuse de Thomas Hobbes și John Locke, autorul schițează, din perspectiva teoriei compromisului, o evoluție a teoriilor contractualiste și a rolului Suveranului: el identifică trecerea treptată de la reprezentare ca substitutio (Stările generale franceze nu „reprezintă”, ci „sunt” poporul) la reprezentare ca repraesentatio, reprezentarea specifică a unor interese ale comunităților, respectiv de la înțelegerea poporului drept corp unitar (universitas) la recunoașterea acestuia drept o comunitate de indivizi. Distincția dintre contractualismul francez și cel engleză se păstrează la nivelul reprezentării, argumentând că, dacă pentru cei din urmă aceasta își schimbă sensul devenind ascendentă, pentru francezi, ea continuă să fie privită drept descendentă (p. 404 și urm.)

Supraviețuirea celor două foruri: lecții pentru ziua de azi

Societatea modernă nu a reușit să rezolve tensiunea dintre „omul bidimensional” tradițional, care caută să își protejeze forul interior și „omul unidimensional”, în care acestea au fuzionat. Observăm, argumentează Alin Fumurescu, cum compromisul (fie el tranzacțional sau de arbitraj) funcționează în unele situații, dar nu și în cazul altora: în războaiele cu o componentă identitară, de pildă (autorul oferă exemplele conflictelor arabo-israelian și ale războiului din Bosnia), acesta se dovedește, în ciuda încercărilor, ineficace, inoperant pe termen lung. Căci „compromisul presupune recunoașterea celuilalt ca entitate care este îndreptățită la propriile pretenții” și „conferă legitimitate” (p. 473), în timp ce astfel de conflicte sunt trăite ca amenințări existențiale, afectând „unicitatea” identitară a participanților. În cele din urmă, autorul pledează în favoarea recunoașterii valorii relative a compromisului (aplicabil în chestiuni care nu afectează forul interior) și a permanenței „omului bidimensional”, ignorarea distincției între cele două foruri putând avea consecințe dramatice (p. 478). El atrage însă atenția și asupra transformării fundamentale pe care a suferit-o forul intern în epoca internetului, devenind un agregat nu întotdeauna coerent de „apartenențe” la grupuri dintre cele mai diverse, de cele mai multe ori fără o ancorare teritorială.

Fascinanta „călătorie” prin genealogia politico-filosofică occidentală a compromisului pe care ne-o propune Alin Fumurescu în acest volum este prefațată de o investigație mai degrabă jurnalistică a modului în care această noțiune este percepută astăzi de unii intelectuali și oameni politici români. Dincolo de criticile care se pot aduce acestei abordări, în contrast cu rigoarea metodologică a corpului tezei (aș numi aici tratarea expeditivă și mai degrabă neglijentă a tradiției politico-filosofice bizantine și post-bizantine), autorul face o observație deosebit de pertinentă: singurul element care întrunește consensul societății românești, inclusiv în perioada postcomunistă este ideea unității naționale. Polarizarea actuală a societății românești și „capcanele” pe care noțiunea de compromis le pune astăzi celor interesați de viața publică, ca urmare a unei istorii încărcate de compromisuri moral compromițătoare nu trebuie să ne ducă însă, sugerează autorul, la o abandonare a compromisului ca instrument politic. În acest scop, propune (pp. 29-30) câteva criterii privind utilizarea acestuia în viața publică și pe care le reproducem integral:

„(1) Compromisul în politică e bun atât timp cât este în beneficiul comunității. (2). O comunitate, orice comunitate – de la familie la popor – se formează, precum compromisul, cu o componentă „comercială”, de tranzacție și una afectivă, de sacrificiu mutual; (3) Dacă una dintre componente lipsește, mai bine te lipsești de compromis”.

Recomandări foarte practice și foarte utile atât alegătorilor, cât și oamenilor politici care se pregătesc acum de alegeri.

Alin Fumurescu, „Compromisul – o istorie politică și filozofică”, Editura Humanitas, 2019, 496 p., traducere de Doru Căstăian.
Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

%d blogeri au apreciat: