INTERVIURI AUTORI ÎN INTERVIURI Proză

Cătălin Dorian Florescu: Când construieşti o poveste trebuie să îţi iubeşti toate personajele, chiar şi pe cele rele

Foarte bine primit de critica literară şi de cititorii din spaţiul de limbă germană şi din România, cel mai recent roman al lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea, acoperă „un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului…” (revista Stern).

Trei generații și două povești sunt împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi.

Despre scânteia care a dat naştere acestui roman, despre munca de documentare desfăşurată pe durata a peste doi ani şi jumătate, despre visul american împlinit sau sortit eşecului, despre „relaţia poetică” a autorului cu lumea, precum şi despre scriitura menită să creeze „un val ce va duce cititorul tot mai departe”, ne-a vorbit Cătălin Dorian Florescu în cele ce urmează.

***

Cum s-a „închegat” Bărbatul care aduce fericirea – aţi avut viziunea ansamblului de la început, în etapa de documentare de exemplu, sau structura v-a devenit vizibilă pe măsură ce lucraţi la roman? 

Cătălin Dorian Florescu: Ideea cărţii a venit în urma unei întâlniri cu un bărbat, la Washington, pe timpul când mă documentam acolo pentru romanul Zaira. Pur şi simplu ne-am ciocnit unul de altul în Biblioteca Congresului, unde mă aflam sperând să dau peste materiale utile pentru Zaira. Nu am folosit nimic din ceea ce am găsit atunci, dar simplul fapt că m-am aflat în acel moment, în acel loc, a fost hotărâtor. Există clipe de răscruce în viaţa fiecărui om, în care se decide încotro o va lua aceasta – au existat mai multe momente de acest fel în viaţa mea şi a familiei mele… Şi atunci trebuie să fii pe poziţie. Pentru mulţi alţii, acele câteva minute în care bărbatul respectiv mi-a spus cine este şi ce face, nu ar fi avut prea mare importanţă: un visător în plus în puhoiul de visători americani care cred că vor reuşi, că vor deveni celebri. Mie însă mi-au fost de ajuns pentru a-mi stârni curiozitatea şi interesul. Degaja un aer efervescent, poetic. Era un entuziast. Deci, punctul de pornire nu a fost o idee abstractă, a fost viaţa însăşi, o întâlnire, un dialog.

M-am întors acasă, am scris alte două romane, Zaira şi Jacob se se hotărăşte să iubească, dar am rămas în contact cu bărbatul respectiv. Era mai mult un sentiment, o atmosferă care îmi plăceau şi care m-au determinat să mă duc la New York, unde trăia. Pe atunci nu aveam mai mult decât o intuiţie, o pâlpâire interioară, o voce care îmi şoptea să continui pe acest drum. Aşa sunt eu când plec în căutarea unei noi poveşti, ca un câine care a adulmecat o urmă nouă. Şi chiar dacă mă costă multă energie, efort, timp şi bani, nu mă las, atunci când simt că povestea poartă în ea esenţa vieţii, lupta pe care o ducem cu toţii pentru a trăi din plin şi cu sens.

Aflând încetul cu încetul istoria oraşului New York şi a emigraţiei europene spre America, au început să-mi apară crâmpeie de scene, peisaje urbane şi situaţii pe care urma să le folosesc, dar într-un stadiu încă embrionar, doar vizuale. De exemplu, vâltoarea de pe străzile ghetoului emigranţilor, care pe la 1900 ajungeau în America cu milioanele. Îi vedeam cum, prost îmbrăcaţi, flămânzi, cu frica în sân, dar şi cu speranţă, se urcau pe nave undeva în Europa, în speranţa unei vieţi mai bune. Îi vedeam cum încercau să supravieţuiască în America, să facă totul pentru ca efortul lor, faptul că lăsaseră totul în urmă, să nu fi fost în zadar. Scena de început a romanului, uvertura cum ar veni, m-a acompaniat pe toată perioada documentării, deci aproape trei ani. Şi, totuşi, trebuia să rămân flexibil, să ascult şi de ce îmi cere textul. Atunci când am început să scriu propriu-zis, o mare parte din această scenă dramatică s-a mutat la începutul capitolului trei. A rămas încă destul din ea pentru ca cititorul să-şi dea seama de vremurile în care se desfăşoară povestea.

Ştiind că multe lucruri vor apărea la suprafaţă, iar altele vor dispărea – ca nişte insule pe mare –, atunci când încep să scriu, nici nu doresc să ştiu chiar totul: povestea se va construi ca într-un fel de dans între mine şi text, în care o dată conduc eu, iar altă dată îmi spune textul ce îşi doreşte. Într-un fel, textul trebuie lăsat să respire, să-şi dezvolte caracterul într-un mod organic. Nu trebuie să mă impun faţă de el de la început – pentru că ar fi ca o cămaşă de forţă, iar povestea nu ar respira în voie.

Spun deseori că ceea ce mă inspiră şi mă însoţeşte în procesul scrisului nu este viziunea totală a ceea ce vreau să exprim. Sunt, mai degrabă, insule, nuclee de poveste, deseori vizuale, pe care apoi le unesc, ca într-un arhipelag – este ca şi cum aş aduna pământ între ele pentru a crea un nou continent.

Acestea fiind spune, trebuie să mai adaug ceva. Cu siguranţă trebuie să ai o viziune asupra vieţii, asupra esenţei acesteia, asupra modului în care funcţioneaza oamenii, să ştii ce îi preocupă, cum se comportă atunci când iubesc, când urăsc, când sunt în pericol şi vor să scape cu viaţă sau când îşi pun viaţa în pericol pentru a salva un seamăn; când decid să fie călăi sau eroi. Viziunea de ansamblu este chitul care încheagă povestea, este ceea ce îi dă acesteia direcţie şi sens.

Cum aţi ales Delta Dunării, un fel de „antipod” al Statelor Unite, ca loc secund de desfăşurare a acţiunii? Cât de familiarizat eraţi cu oamenii şi peisajele de la gura de vărsare a Dunării înainte să ştiţi că veţi scrie acest roman?

Cătălin Dorian Florescu: Nu eram mai familiarizat decât orice alt călător sau turist care a fost de câteva ori în Deltă. Nu am crescut lângă un fluviu impunător – Bega, care străbate Timişoara, este un biet canal –, iar cele două râuri care ies din Lacul Zürich şi traversează oraşul în care locuiesc, nu au nimic măreţ. Până la acest roman, râurile sau marea nu au jucat un rol esenţial în literatura mea. Romanul acesta însă poate fi văzut şi ca unul al fluviilor şi apei: pe deoparte Hudson şi East River care mărginesc Manhattan-ul şi, pe de altă parte, Dunărea. Fluviile – ca loc unde s-au născut marile civilizaţii antice, fluvile care îl hrănesc pe om, dar pot să îi aducă şi pieirea. Fluviile care despart, dar şi unesc culturi. Fluviile peste care sunt trecuţi morţii spre tărâmurile interzise viilor.

Nu am vrut să scriu neapărat un roman al fluviilor, nu a fost o decizie clară în acest sens. Dar atunci când scrii despre un oraş cu deschidere la mare (ocean), ca New York-ul, care în 1900 era deja cel mai mare port din lume, nu poţi să nu te referi la fluviile lui. Viaţa se desfăşura în port, acolo ajungeau emigraţii din Europa, acolo munceau, acolo veneau ca să respire liber şi să mai scape din micile apartamente insalubre ale ghetoului în care erau condamnaţi să trăiască.

Cum am ajuns la Delta Dunării, nu mai îmi dau seama prea bine. La un moment dat însă ştiam că trebuie  „să contracarez” New York-ul cu ceva care îmi este mai familiar, care mă reprezintă mai mult. Dar din momentul când am simţit pulsul Dunării, când am dat de povestea leproşilor, care mai trăiesc şi astăzi în acea regiune, am ştiu că acolo îmi voi amplasa al doilea pilon al acţiunii: povestea Elenei. Delta pare să nu aibă nimic în comun cu New York-ul şi, totuşi, amândouă sunt labirinturi imense – unul urban, de ciment, şi altul natural – în care fiinţa umană trebuie să lupte. Aşa au început călătoriile mele în Deltă, cu scopul de a înţelege viaţa grea a oamenilor de acolo.

În Bărbatul care aduce fericirea realizaţi nenumărate descrieri memorabile, dar ne oprim la două dintre acestea: căderea Turnurilor Gemene, pe de o parte, şi atmosfera dintr-o colonie de leproşi din apropierea Sulinei, pe de altă parte. Cât a durat şi cum a decurs documentarea pentru fiecare dintre aceşti poli narativi?

Cătălin Dorian Florescu: Atunci când l-am întâlnit pe Donovan în Biblioteca Congresului mă preocupa de câtva timp un gând: ce se mai poate spune după 11 Septembrie 2001? Ce se poate scrie şi cum? Ba chiar, ce trebuie scris? Sau tăcerea e mai bună? Nu triumfă cumva energia malignă din spatele acelei catastrofe care a anihilat 3.000 de vieţi umane, dacă noi, cei care creăm, tăcem? Auzindu-l vorbind pe Donovan –  cel care a inspirat apoi personajul lui Ray -, mi-am dat seama că singurul lucru care poate contracara acel suflu distrugător, triumful morţii, este exemplul vieţii noastre „mici”, în care căutăm sens şi frumuseţe. De aceea a fost clar de la început – unul dintre puţinele lucruri clare cu care am plecat la drum – că mă voi referi la acel eveniment dureros: în roman, este exact ziua în care se întâlnesc Ray şi Elena.

Documentarea despre atentate a fost parte integrală din documentarea asupra New York-ului – şi a durat în total cam doi ani şi jumătate. M-a interesat totul: dezvoltarea oraşului de pe timpurile când era o mică colonie olandeză şi până astăzi, viaţa de zi cu zi, oamenii şi culturile care l-au populat, originile emigranţilor  – cele patru mari grupuri erau italienii, irlandezii, nemţii şi evreii est-europeni -, multe anecdote, poveştile celor care au răzbit şi uneori au ajuns departe, dar şi ale celor care au murit singuri în vreun colţ de ghetou. Imagini de epocă, fotografii şi primele filmuleţe făcute, de exemplu, de Edison în ghetou. Freamătul unui oraş pe cale de a deveni o metropolă mondială. Cât despre Ground Zero (deci locul unde se aflau Turnurile Gemene) – am studiat planurile zonei, am colindat pe străzile din sudul Manhattan-ului pentru a înţelege cum a fost evacuată regiunea. Am văzut enorm de multe poze făcute de poliţia new-yorkeză şi filme despre desfăşurarea atentatelor, am văzut panica care s-a creat după aceea. Am vorbit cu oameni care au scăpat şi care, în acel moment, se aflau exact sub turnuri. M-am înfiorat şi m-am cutremurat, iar şi iar.

În comparaţie cu efortul depus pentru New York, documentaţia pentru deltă a fost mai liniştită. Câteva incursiuni acolo, discuţii cu pescari, pe care i-am însoţit pe canale şi lacuri, multă lectură despre topologia, fauna şi flora Deltei. Au fost şi două vizite scurte – pentru a nu deranja – lângă Tulcea, în colonia celor care suferă de lepră. Şi, în tot acest timp, în mine se dospea povestea.

Cătălin Dorian Florescu | Credit foto: Radu Sandovici
Cătălin Dorian Florescu | Credit foto: Radu Sandovici

Bunicu’, Ray, Elena sunt personaje principale în ficţiunea dvs., fiecare în parte înzestrat cu anumite calităţi ieşite din comun. De care dintre ei vă simţiţi mai legat, pe de o parte auctorial şi, pe de altă parte, autobiografic?

Cătălin Dorian Florescu: Nu aş putea spune că unul dintre ei îmi este mai apropiat, doar amândoi sunt copiii imaginaţiei mele. Având în vedere însă diferenţa feminin-masculin, cred că mă pot identifica mai bine cu Ray şi cu bunicul său. În general, Ray reprezintă pentru mine o figură mai efervescenta, vibrantă, care crede în viaţă, în capacitatea de a-şi urma visul, dar care se şi amăgeşte, nu trăieşte cu picioarele pe pământ, nu vrea să vadă realitatea, fuge tot timpul de adevăr. Iar bunicul său, care, şi-a petrecut copilăria în ghetoul emigranţilor, la 1900, este aşa de singur în faţa vieţii dure, experienţele sale de viaţă sunt atât de dramatice, încât mi se pare imposibil să nu empatizezi cu el, să nu te simţi aproape de el. Elena, la rândul ei, are o soarta atât de crudă… Ce mai, mă simt legat de toţi! Bunicul lui Ray este un mic emigrant şi, desigur, m-aş putea identifica cu el prin această paralelă biografică. Dar şi Elena are atuul ei, doar provine din ţara mea natală. Iată că nu pot face diferenţa… Toţi sunt puşi în situaţii extreme, toţi trebuie să facă faţă unei existenţe crude, trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a supravieţui. Toţi merită iubirea sau măcar empatia noastră … cum o merită atâţi alţi oameni care suferă la rândul lor.

 

Pântecul unei femei însărcinate îi aparține lui Dumnezeu sau diavolului. Asta știau foarte bine nevestele pescarilor de la vărsarea Dunării. Timp de nouă luni sperau și în același timp se temeau. Dumnezeu avea cărți mai bune, dar și diavolul avea șanse. Fiindcă oricât de atent erai, tot mai făceai greșeli. Tocmai asta aștepta Necuratul, cum era numit dracul aici.

Dacă o femeie gravidă sufla în sobă, avea să facă febră și să piardă copilul. Dacă își trecea firul de lână în jurul gâtului, nou-născutul avea să fie sugrumat de cordonul ombilical. Dacă vedea un cadavru și nu-și făcea cruce și nu murmura „Nu văd nici un mort”, o aștepta nașterea unui copil fără viață. Dar cel mai rău era noaptea, dacă dracul, care avea nouăsprezece nume și putea face nouăsprezece lucruri rele, intra în casă. Când femeia sărea din somn, sleită de puteri și plină de vânătăi, asta se întâmpla fiindcă o vizitase el.

Ca să se apere, femeia purta mereu la ea un bilet cu numele necuratului: Avizuha, Abaroca,Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra, Hlichica, Sarda, Vinita, Zoita, Ilinca, Merana, Feroca, Fumaria, Nazara, Hlubic, Nesatora, Gentia, Samca. Asta pentru că nu era în siguranță nici în timpul zilei. Spiritele rele puteau să-i apară în chip de pasăre, pisică, muscă, capră, păianjen și broască. Aproape totul se hotăra între cer  și pământ, între cer și apă. Însă situația omului nu era niciodată fără ieșire.

Asta știa și Leni, în vara lui 1919, când și-a dat seama că era gravidă pentru a patra oară. De două ori pierduse copilul înainte de naștere și o dată, după. Femeile din satul Uzlina, așezat pe o limbă de pământ mlăștinoasă de pe brațul Sfântu Gheorghe, o ocoleau. Ea le-ar fi adus numai nenorocire și sterpăciune în casă. Nimeni nu-i mai căutase, pe ea și pe bărbatul ei, de multă vreme. Numai că ei nu-i păsa sau îi păsa oricum mai puțin decât lui, care mereu era nevoit să bea de unul singur la cârciumă.

Nimeni nu voia să meargă cu el în deltă, la pescuit. Neputința ei de a dărui viață cădea și asupra lui. Așa că ea s-a bucurat de descoperirea făcută și i-a spus și lui. Însă el, stând pe malul apei tulburi și cârpindu-și plasele, a mormăit, fără să ridice privirea:

– Ai să-l pierzi și pe ăsta, o să cumpăr deja lemnul pentru coșciug.

Însă ea simțea că de data asta era altfel.

Şi pentru că tot vorbim despre personaje… Cum aţi caracteriza relaţia pe care o dezvoltaţi cu protagoniştii romanelor pe care le scrieţi? Percepţia dumneavoastră asupra propriilor personaje se modifică odată cu trecerea timpului şi în urma conferinţelor în care vorbiţi publicului despre cărţile pe care le scrieţi?

Cătălin Dorian Florescu: Probabil că aici este o privire puţin romanţată asupra scriitorului şi a universului său – aceea că autorul ar trăi într-o lume cu totul a lui, populată de protagoniştii cărţilor sale, cu care probabil vorbeşte şi la micul dejun … exagerez, desigur. Ar fi o lume cam bolnăvicioasă. Desigur, în lunile, chiar anii, în care scrii o carte îţi porţi eroii în gând. Poţi sta la masă cu prietenii, iar tu să te gândeşti la următoarea scenă. Mergi pe stradă, dar tu eşti în lumea protagoniştilor tăi. Şi, totuşi, viaţa este complexă şi solicitantă, lucrurile importante te readuc repede la realitate.

Adevărul este că atunci când am încheiat o carte, când s-au terminat şedinţele cu redactorul editurii, când a ieşit de la tipar, eu las în urmă acea lume. Povestea trebuie să-şi urmeze drumul de una singură. Desigur că soarta ei pe piaţa de carte mă preocupă, ba chiar mă consumă mult. Dar atunci văd romanul ca pe un întreg care trebuie să ajungă la cititori, nu mă mai implic emoţional în universul lui. Mă reîntorc numai parţial şi punctual cu prilejul aşa-ziselor „prezentări de carte”, care, în spaţiul de limbă germană, sunt frecvente cel puţin în anul apariţiei. Dar atunci deja m-am distanţat şi privesc totul cumva dinafară.

Regula importantă atunci când construieşti o poveste este să îţi iubeşti toate personajele, chiar şi pe cele hidoase, rele. Sau cel puţin să le respecţi felul de a fi. Numai aşa îi poţi arăta cititorului de ce acel personaj este aşa cum este… sau cum a ajuns să fie cine este. Fără să dai verdicte.

Cum aţi defini succint visul american din perspectiva personajelor principale, apoi care este morala visului american a întregului roman, trecută prin filtrul propriei dvs. experienţe biografice – de potenţial migrant în America?

Cătălin Dorian Florescu: Un roman – sau orice alt text literar – nu are morală, nu este propagandistic, are o structura deschisă, cum e viaţa însăşi şi îl lasă pe cititor să tragă concluzii în baza propriei sale biografii, a propriilor sale experienţe.

Visul american – această Fata Morgana – mai funcţionează şi astăzi, atrage milioane de oameni spre America. Chiar în acest moment se pun în mişcare câţiva, pe jos deseori, dorind să ajungă acolo. Visul american se împlineşte poate pentru unii, dar pentru cei mai mulţi, viaţa în Statele Unite este grea, ritmul alert, lipsurile multe. Există chiar şi voci care spun că visul american a murit. Trump a învins tocmai din această cauză: pentru că foarte mulţi nu mai cred că America le oferă posibilitatea de a-şi trăi visul.

În roman, povestesc cum dorinţa de a reuşi, de a deveni celebri, îi marchează atât pe Ray, în vremurile noastre, cât şi pe bunicul său la începutul secolului trecut. Pe vremea bunicului, visul emigranţilor de a ajunge în America avea ceva foarte concret: veneau din regiuni europene în care ori sufereau de foame precum irlandezii şi italienii ori, erau persecutaţi precum evreii din est. Pentru toţi aceştia, America era ţara în care puteau fi liberi, fără frică, şi unde traiul putea să le fie îndestulat. America le asigura o viaţă demnă.

Odată ajunşi acolo, puteau să încerce să facă un pas mai departe: să deschidă un mic magazin, un birt, să pună la cale o afacere, să studieze şi să se educe – să devină americani prin gândire şi comportament. Una dintre posibilităţile de afirmare, o nişă care stătea la dispoziţia emigranţilor, era şi lumea varieteului, ceea ce pe atunci se chema Vaudeville (vodevil). Daca aveai un talent artistic oarecare îl puteai arăta pe o scenă şi poate ajungeai departe – asta dacă publicul te lăsa, nu te huiduia. Vodevilul a însemnat enorm pentru masele de emigranţi care voiau să râdă puţin şi să uite de greutăţi, a însemnat enorm şi pentru fiii de emigranţi care au devenit celebri – cei mai mulţi uitaţi însă după apariţia filmului şi a televizorului. Bunicul lui Ray îşi dorea încă de mic să ajungă artist de vodevil, pentru că ştia să cânte minunat. Îşi ia şi un nume de artist: Micul Caruso. Dar el nu va ajunge departe, pentru că împrejurările vieţii sale – precum şi timpurile în care trăieşte – sunt necruţătoare. Visul său american, ca şi cel al nepotului său, Ray, nu devine realitate.

Dar apar totuşi alte şanse de împlinire în viaţă – Ray o întâlneşte pe Elena, care nu are nici un vis american şi care a ajuns în oraş cu doar trei zile înainte de atentate. Ray şi Elena primesc şansa de a învăţa să aibă încredere unul în altul, să-şi spună povestea vieţii, aşa cum e ea, dură şi deseori decepţionantă. Dar atunci când începi să spui adevărul, cade o povară de pe umeri, te demaschezi şi suporţi faptul că cel de lângă tine te vede aşa cum eşti cu adevărat. Apoi, în acel moment, poţi porni pe un drum nou, singur sau cu cineva lângă tine. Acesta este antidotul pentru visele amăgitoare.

„Râul primea morţii cu blândeţe, ca şi cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți. Oricât de nestăpânit putea fi câteodată, East River se întindea în zori ca o fâșie lată de plumb. Era răbdător, nu voia să se amestece în treburile oamenilor. În ziua aceea n-avea să mai capete morții ghetoului, în schimb îi va lua pe alții. Asta era aproape sigur.”

Aţi vorbit, în repetate rânduri, despre importanţa primei fraze a textului – cea care dă tonul, transmite esenţa cărţii, într-un mod concentrat, sublimat. Cum aţi ajuns la fraza de început din Bărbatul care aduce fericirea? Vi s-a întâmplat să rescrieţi „deschiderea” romanelor dvs. pentru că aceasta nu mai corespundea desfăşurării ficţiunii sau pentru că, pur şi simplu, aţi găsit un început mai bun?

Cătălin Dorian Florescu: Nu am rescris niciodată începutul, dar asta nu înseamnă că el nu poate fi rescris. Nu trebuie să fim doctrinari. Există romane care încep cu totul „en passant”, fără să simţi că primele fraze ar avea vreo importanţă pentru autor. În cazul meu, îmi place să caut acea primă frază, care este ca o deschidere la şah sau ca o uvertură de operă. Cu ea cititorul este lansat pe pârtia poveştii şi, cu puţin noroc, se va crea un val care îl va duce tot mai departe. Fraza de început este trâmbiţatul goarnei înainte de atac, sunt primele note ale unui concert în liniştea deplină a unei sali. Această primă frază imprimă un anumit ritm, o anumită valenţă emoţională, o melodicitate proprie, iar frazele următoare se vor raporta la ea. Ţesătura textului care urmează este marcată de început. Prin această frază, creaţia primeşte o realitate proprie, care se naşte, apoi creşte, are o materialitate la care trebuie să te raportezi. Prin ea, nu mai ai toată libertatea de a inventa ce vrei tu, pentru că vei relaţiona cu adevărul acelei prime fraze, apoi cu al următoarei fraze şi tot aşa. Eşti prins în pânza păianjenului, te mişti doar în structura textului.

Dar scrisul are şi un aspect dualist, pentru că, desigur, eşti şi liber. Poţi la un moment dat să te hotărăşti să introduci un personaj nou, o nouă situaţie. Poţi să te întorci cu o sută de ani în urmă sau numai cu o seară. Dar absolut tot ce vei face, va trebui să se raporteze la adevărul, la realitatea textului. Totul trebuie să slujească acestui principiu.

Cum apare acea primă frază în gândirea mea nu pot decât să speculez. Ceea ce cred este că astfel de fraze nu vor veni dacă treci pe jumătate adormit prin viaţă. Îţi trebuie ceea ce eu numesc „relaţie poetică” cu realitatea, cu lumea. Este o stare de spirit, care te face să fii iubitor, să fii curios, să te miri, să fii empatic şi să vezi dincolo de suprafaţa lucrurilor. Să vezi esenţa. Atunci poate vor apărea şi astfel de prime fraze.

În epoca atelierelor „creative writing”, ce însemnătate acordaţi tehnicii şi reţetelor literare?

Cătălin Dorian Florescu: În psihologia umanistă există o regulă: instrumentul principal de relaţionare sunt „eu”, adică ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce conştientizez despre mine… în relaţionarea cu tine. Aş folosi acest lucru şi pentru actul creativ: ceea ce-mi trebuie pentru a crea sunt eu, cu toată simţirea şi trăirea mea, cu fricile mele, dar şi cu curajul meu etc. A rămâne viu şi empatic, a simţi vibraţia şi dorinţa de a fi un adevărat martor al timpurilor tale şi de a povesti despre ele sunt lucruri mult mai bazale şi mai importante decât tehnicile şi reţetele.

Dacă cursurile de creative writing se ocupă de dezvoltarea personală, atunci probabil sunt ok. Dacă vor numai să arate pe unde sunt scurtăturile – adică tehnicile şi reţetele – atunci ţineţi-vă banii şi daţi-i mai bine pe cărţi.

Cătălin Dorian Florescu, „Bărbatul care aduce fericirea”, Editura Humanitas , 2018, 272 pagini.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.